Acest articol însoțește și aprofundează

”Rugăciune pentru o inimă deznădăjduită”

Dacă dragostea sau ura pentru Dumnezeu sunt afecte cumva spontane; dacă (sporirea în) credința este un dar de la Dumnezeu, pe care-l putem cere, nădejdea ține aproape în exclusivitate de alegerea personală!

În nădejde se amestecă multe: stima de sine a omului – dacă se mai consideră demn de a fi auzit de Dumnezeu; smerenia – deși nu se consideră vrednic, totuși își asumă condiția de fiu al lui Dumnezeu și-I cere ajutor; dragostea față de Dumnezeu, amestecată cu mâhnirea profundă de a fi supărat un Părinte atât de bun; puterea de a-I cere iertare lui Dumnezeu pentru toate și a făgădui că măcar va încerca să nu-L mai supere cu abaterile sale de la omul care a fost chemat să fie;

–À l’envers, disprețul de sine sau, dimpotrivă, trufia celui ce nu vrea să ceară iertare Ziditorului său și pleacă din viață, fără a mai cere ajutor să treacă peste greul zilei!

Noaptea – nivelul de cortisol (hormon corticosteroid, produs de către cortexul glandei suprarenale și care este implicat în răspunsul la stres), scade foarte mult, cam 3 ore, după ce adormim! Sinuciderile au loc în special în acest interval orar, când suntem cel mai vulnerabili și când nimeni nu mai este prin preajma noastră, accentuându-ne senzația de singurătate!

De aceea înțelepciunea populară spune:  ”Noaptea este un sfetnic  bun” și ne recomandă să punem o noapte între un eveniment neplăcut și decizia în legătură cu el!

De aceea, poate, osteneala rugăciunii de noapte este atât de bine primită, pentru că se face din slăbiciune, din învingerea neputinței!

Așa că, dacă simțiți că nu mai puteți, strigați la bunul Dumnezeu, care nu are pe nimeni de pierdut!

Pentru El, noi suntem mult mai prețioși decât suntem pentru noi înșine, pentru că: ”Dragostea lui Dumnezeu pentru om – făptura Sa căzută – este mult mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu”.

Tot aşa învaţă şi Preacuviosul Antioh, zicând:

«De se va abate peste noi deznădejdea, să nu ne supunem ei, ci, întărindu-ne şi îngrădindu-ne cu lumina credinţei, cu mare bărbăţie să spunem duhului celui viclean: „Ce este nouă şi ţie, înstrăinatule de Dumnezeu, căzutule din cer şi robule viclean? Tu nu vei reuşi să ne faci nimic. Hristos, Fiul lui Dumnezeu are putere şi asupra noastră şi asupra tuturor; iar tu, pierdutule, depărtează-te de la noi; întrarmaţi cu Sfânta Lui Cruce vom zdrobi capul lui de şarpe» . 

Între disperarea lui Iuda, care – atras de duhul cel rău – nu a mai crezut că poate fi iertat de Dumnezeu și s-a sinucis, pierzându-și pe vecie sufletul și Sfântul Petru, care s-a căit amarnic pentru lepădarea sa de Domnul, cu lacrimi pline de părere de rău și de dragoste, să alegem exemplul lui Petru.

Vă reamintesc dialogul Sfântului Petru cu Mântuitorul, după Învierea Sa:

–  „Petre, ma iubești tu pe Mine?”

–  „Da, Doamne, Tu știi ca Te iubesc!”

–  „Paște oile Mele!”, zice Domnul, cerându-i să se îngrijească de acum încolo de cei ce vor să-I urmeze Lui.

Și asta de trei ori, de câte ori se lepădase! Deci, nu numai că a fost iertat, dar a fost repus în cinstea de Apostol și i s-a încredințat propovăduirea Împărăției care va să vină :)!

Aceasta este Pedagogia divină: Dumnezeu ne creditează fără zgârcenie, ne readuce în cinstea de fii ai Săi, dar ne responsabilizează pentru mântuirea noastră, pentru că ne-a dăruit Liberul arbitru, deplina Libertate!

Trecutul este parte a vieții noastre, însă: „acum este numele timpului lui Dumnezeu” (Pr. Galeriu).

Deci, dacă acum sunt hotărât să-mi schimb viața și să-mi îndrept greșelile, Domnul nu face altceva decât să-mi călăuzească pașii în viitor.

Cristina Olaru (Ghenof)

Icoana: Sf. Apostol Petru a arătat la început o mare credință și a mers pe apă către Iisus, dar pe măsură ce mergea a început să se înspăimânte și să se scufunde și a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Imediat, Mântuitorul l-a apucat de mână, spunându-i: „Puțin credinciosule, de ce ai început să te îndoiești?”, arătându-i că îndoiala temporară în puterea Lui  a fost cauza scufundării lui.