La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.

La începutul pocăinței se află gândul că suntem trecători și că toate cele pe care le facem străini de cele cerești dorite nouă de Dumnezeu sunt pământ. Pocăința începe cu a căuta cerul. Nici nu începem noi bine și Însuși Domnul vine în întâmpinare, fiind fiul risipitor pe cale sau abia ridicându-și ochii, și repune cerul din nou deasupra noastră. În starea pătimașă avem acoperiș pământul. O simplă mărturisire face să avem din nou deasupra cele cerești și să putem pune început să deosebim cele cerești de cele pământești.

Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.

Plânsul aduce Duhul Sfânt în hăul întunericului păcatelor din noi, dacă acceptăm că suntem netocmiți (nemântuiți, proiecte suspendate) și deșerți (nimic din ale noastre nu se poate și nu ne poate muta la cele cerești). Suntem ca un tipar gol care nu poate primi de la meșter turnarea metalului ca să nască un chip, pentru că e stricat. Dar nu avem nevoie să purtăm vreo nevoință la acest început, nici să raționăm ceva, pentru că Duhul se poartă pe Sine în cele ascunse ale noastre și cunoaște cele spre îndreptare. E nevoie de această purtare ascunsă a Duhului în om tocmai pentru ca cele stricate, pătimașe și dușmănoase ale noastre să nu poată afecta însăși renașterea conștiinței.

Și a zis Dumnezeu ”Să fie lumină”. Și a fost lumină.

Lumina pe care o putem primi în conștiință este de trei feluri – drăcească, proprie făpturii și dumnezeiască. Lumina drăcească mincinoasă este cea care duce la pierderea sinelui. Lumina creată este rămășița de putere adamică rămasă în noi care dă strălucire minții și conștiinței, dar este afectată de cădere și făcută dependentă de conlocuirea cu un trup efemer. Lumina dumnezeiască însă, deși nu vine nicicum de la noi, este nepieritoare, necreată și rezidește făptura ca din temeliile lumii, mai bine zis, dinainte de ele. De aceea zice Apocalipsa că vor fi căutate în cartea vieții numele scrise acolo de la întemeierea lumii, nu în aceea că ar exista predestinare ca și cum unii sunt garantat mântuiți iar alții cu orice chip pierduți, ci pentru că pocăința rescrie în noi cu energii dumnezeiești dregătoriile noastre ca și cum am fi zidiți odată cu Adam, dar ridicați prin Hristos, Care se face Adam cel nou, mult mai presus de planul cel gătit pentru întâiul Adam.

Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.

Dumnezeu nu cere pocăința cu lacrimi de dragul de a ne chinui ci așa cum un medic face pacientul să treacă prin anamneză, întrucât adâncul răutății are rădăcini puse mincinos în om, anamneza adâncă și aducătoare de lacrimi curăță cele dinăuntru ale omului, separă cele rele de cele bune, aduce adevărata cunoaștere a lucrărilor proprii sufletului și reflexia luminii divine în om face omul ”a treia lumină” a lumii, prima fiind Dumnezeu Însuși iar a doua – ființele îngerești netrupești. Dumnezeu coboară asupra omului cu delicatețe, ca și cum și-ar sfii în fața noastră atotștiința și atotputerea, așa încât voința omului să nu fie nicio clipă constrânsă. Până și despre Sodoma Dumnezeu spune ”mă voi coborî să văd dacă este așa” (precum se suise la El strigarea contra nelegiuirii) ”iar de nu să știu”. Celor care fac cele mai mari minuni dar trăiesc în nemărturisire Dumnezeu le spune ceva înfricoșător: ”Niciodată nu v-am cunoscut pe voi”. Într-adevăr, să ne închipuim un prieten drag și foarte apropiat în vizită. Nici el nu va intra la noi cu sila, nici noi nu vom ascunde de el ceva din ale noastre. Nici el nu va întreba dinadins ceva despre care știe că ne-ar apăsa, dar nici noi, dacă îi cunoaștem nemaipomenita dragoste și desăvârșita bună credință, nu vom tăgădui. Mărturisirea către lumina dumnezeiască face reflexia luminii dumnezeiești în om din nou prielnică omului și desparte de noi întunericul conștiinței care duce la moarte. ”Și lumina a strălucit în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”. Vedem până și pentru cele până înainte de pocăință aflate ca vrăjmașe omului delicatețea divină. Nu spune ”iar întunericul nu era bun” sau ceva asemănător, ci doar că lumina era bună și că Dumnezeu a ținut să vadă bunătatea ei în începutul rezidirii noastre. Așa spune Mântuitorul Iisus Hristos celor cu mărturisire bună: bine ai zis. Duhul lui Dumnezeu purtându-se deasupra adâncului înseamnă și: Dumnezeu își aduce cu maximă blândețe (ca pe o atingere cu totul fără greutate) pe însuși Duhul Său ca să atingă în noi cele amputate de la mântuire de grozăvia căderii îngerilor. Ne separă de neantul la care tind puterile întunericului și pune acolo adâncul tainei. De aceea psalmistul zice ”și noaptea ca ziua va lumina” iar sfinții care au văzut lumina nezidită spun că lucrarea dumnezeiască revelată este, paradoxal, ca o tenebră deasupra luminii dar nu în aceea că ar fi întunecată așa cum concepem noi întunericul ci că simțurile sufletului uman nu au încă organe potrivite pentru a trăi și pricepe. De aceea, de unde în starea pătimașă suntem despărțiți de cele dumnezeiești, în pocăință nu mai suntem cu totul despărțiți dar nici cu totul cunoscători, spunând apostolul ”în parte cunoaștem și în parte proorocim”. Așa cum soarele luminează doar o parte a pâmântului dar nu în sensul că partea rămasă în umbră e privată de el, ci va veni și vremea ei, și pocăința aduce o stare similară folosului nopții – moartea e odihnă. Atât în aceea că cel mort patimilor dobândește odihnă de cele care despart sufletul de Dumnezeu, cât și în aceea că moartea însăși nu mai desparte de Dumnezeu, așa cum noaptea nu poate sili soarele să nu apară. Căci pocăința cea mai adâncă înseamnă să înțelegem și să trăim atât cât socoate Dumnezeu cu putință cum Mântuitorul, pătimind toate ale noastre, murind, s-a odihnit de patima trupească (”săvârșitu-s-a…”) și a odihnit omul de apăsarea că moartea duce la iad.

Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.

Ziua întâi a săptămânii devine Duminica Învierii. Sufletul în pocăință fiind are o pregustare a celor veșnice. Paragraful dezvoltă cele spuse în cel precedent: Fiul și Cuvântul Domnului, Iisus Hristos noul Adam, numește cele de nenumit care se amestecaseră când vechiul Adam a cunoscut în chip mincinos binele și răul. Puterea adamică de a numi lucrurile face noaptea să nu mai aibă asupra noastră domnie de nesfârșit. De aceea moartea e doar o înserare care aduce promisiunea dimineții zilei a opta celei neînserate. Lumina nezidită dobândește cuprindere în om prin Cuvânt și Cuvântul deschide cele ferecate ale omului pentru veșnicia fericită. Nu cel care se pocăiește vorbește pentru sine ci întrucât pocăința noastră e sinceră, în aceea Cuvântul dă din nou înțeles și celor raționale (ziua) și celor tainice (noaptea), de aceea psalmistul bucurându-se, spune: dar întunericul nu este întuneric la Tine, iar noaptea ca ziua va lumina (Ps. 138).

Dr. Alexandru Amarfei

Versetele: Facerea (Geneza) – (1-5)