O, de-am fi aproape de sfințenie, ce ne-ar bucura necazul, ba chiar trecerea… Dar, of, nu suntem… Prea puțini.
Necazul – o stare de fapt în dezacord cu starea noastră interioară – ne prinde când nu ne așteptăm. Pe toți. Ba nu, pe majoritatea.
Lui Avraam cred că i s-au tulburat mintea și inima la cererea Lui. Cocârjit de durere, a urcat pe dealul jertfei. Noi nu mai știm pe ale lui Avraam, dar încă umblăm cocârjiți . De durere și de neștiința de a ne afla alinare. Încrederea în El e doar un fir subțire la care doar privim. Îl grijuim, dar ne e frică să ne atârnăm de el. S-ar rupe. S-ar rupe lumea noastră grunjoasă.S-ar rupe… Și căutăm… Căutăm mereu să îngroșăm acel fir…Ne dorim să devină funie, ba, unii, SCARĂ.
Să ne rugăm Bunuțului pentru cei în necazuri, ca El să le întărească vederea firului să-l simtă frânghie și/ sau scară.
Ieri am avut o stare interioară cumplită, fără să știu de ce. Am aflat apoi de accidentul de la Brașov… Plecații să fie odihniți în pace și rămașii lor și răniții să fie în paza Domnului și în sufletul nostru.
Astăzi… încă o veste tulburătoare…