”La șaișpe ani” – Andreea Stângă

”La șaișpe ani scriam și eu, ca orice om de șaișpe ani, versuri. Și nu credeam, ca acum, că trebuie să fii poet s-o faci. Credeam că trebuie să fii doar viu.”

***

Sunt o poezie întreruptă la jumătate

când poetul încetează să mai fie poet

pentru a fi om.

Sunt clătinarea unei stele înainte să cadă

înainte să împlinească o dorință

sau să prevestească o moarte.

***

Cândva o să ai puterea să mă minți

Să-mi spui că începutul nu e sinonim cu sfârşitul,

că stelele mele sunt încă acolo

pe cerul nevrotic al artei.

Într-o zi ai să mă iubeşti atât de tare încât ai să mă minți

şi ai să-mi spui că încă suntem pe lista de aşteptare

a fericirii.

***

Mai ții minte când fumam în palma unui uriaş

bolnav de cancer la plămâni?

Şi strângeam la piept

frumusețea neverosimilă a începuturilor?

Ții minte cum deasupra cerului rus

spuneam că sunt tancuri

şi voiam să murim în Rusia să ne convingem?

sau atâtea nopți în care

înghesuită pe brațul tău citeam Henry Miller

şi-l iubeam doar pentru că-ți semăna.

Ţii minte cum mi-ai spus să fug?

să fug în strada Sforii

să-nvăț cum să-ngustez durerea când va veni vremea să pleci.

Şi cum mi-ai spus „Mereu ai fost prezentă pe lista absenților.

Te pricepi atât de bine la neviață că poate nici nu eşti.’

şi îmi strângeai mai tare mâna ca să mă convingi.

Mai ții minte?

când eram copii

am jucat „de-a v-ați ascunselea”

Şi eu încă te caut.