Părintele Gheorghe Calciu – Cuvinte vii

Ceea ce mă impresiona la mama era rugăciunea ei. Mama vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbea cu tata. Spunea: „Doamne, de ce găinile mele nu mai fac ouă? Vreau să hrănesc copiii aceştia!”, sau „De ce vaca nu dă lapte?”, sau „De ce a murit porcul de boală? Păi, Doamne, nu vezi că eu am aici de hrănit nişte guri?”. Am învăţat de la mama această relaţie personală cu Dumnezeu şi am avut-o în închisoare, alături de relaţia cu mama.Mama nu ştia teologie deloc. Dacă o întrebai ce înseamnă Sfânta Treime, nu ştia. Ea ştia numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar ce înseamnă Sfânta Treime nu ştia. Dacă poţi să ai o credinţă din aceasta simplă, eşti cel mai fericit! Nu mai ai nevoie de nici o teorie. Nimic nu te va putea sminti, nimic nu va tulbura credinţa ta. Pe mama n-au tulburat-o nici morţile copiilor ei, nici sărăcia, nici bogăţia. Nu a fost ea bogată, dar în orice caz, am avut şi perioade bune. Nici bogăţia n-a trufit-o, nici sărăcia n-a înjosit-o, ci a rămas la fel de fidelă credinţei şi la fel de directă în relaţia cu Dumnezeu.

Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ

sddefault

S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească.

“Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii”

– Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

– Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

– Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

“Dumnezeu nu trădează niciodată”

– Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

– Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

– Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

– Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

– Adică să renunţe la egoism?

– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

“Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!”

– Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

– În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

– Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

– Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

– Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a “se îndulci” cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

“Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită”

– Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

– Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

– Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi… Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

– Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

– Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

– Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

“Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi”

– Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată…

– Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

– Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

– Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

– Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace “pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

Sursa: ortodoxia.me

Rugăciunea Sfântului Ierarh Patrick, Luminătorul Irlandei – 17 Martie

Sfântul Patrick (sec. V)

Mă ridic astăzi
întru nemărginita putere, chemarea Treimii –
credinţa în Trei, mărturisirea Unuia,
Dumnezeu Atoatefăcătoru

Mă ridic astăzi
întru puterea Naşterii lui Hristos, şi Botezul,
puterea Răstignirii Lui, şi Mormântul,
puterea învierii Lui, şi Înălţarea
puterea Pogorârii Lui la Judecata cea nemitarnică.

Mă ridic astăzi
întru puterea cetelor Serafimilor
în ascultarea îngerilor,
în slujirea Arhanghelilor,
în nădejdea învierii întru răsplată,
în rugăciunile Patriarhilor,
în prorociile Prorocilor,
în propovăduirea Apostolilor,
în credinţa Mărturisitorilor,
în neprihănirea Fecioarelor Sfinte,
în faptele drepţilor.

Mă ridic astăzi
întru puterea cerului,
lumina soarelui,
strălucirea zăpezii,
frumuseţea focului,
iuţeala fulgerului,
sprinteneala vântului,
adâncimea mării,
statornicia pământului,
tăria stâncilor.

Mă ridic astăzi
întru puterea lui Dumnezeu, să mă îndrume,
tăria lui Dumnezeu, să mă ţină,
înţelepciunea lui Dumnezeu, să mă călăuzească,
ochiul lui Dumnezeu, să mă vegheze,
urechea lui Dumnezeu, să mă audă,
cuvântul lui Dumnezeu, să-mi grăiască,
mâna lui Dumnezeu, să mă păzească,
calea lui Dumnezeu, să-mi stea înainte,
pavăza lui Dumnezeu, să mă acopere,
oastea lui Dumnezeu, să mă mântuiască
de cursele dracilor,
de ademenirile păcatelor,
de poftele firii,
de tot cel ce-mi voieşte răul,
fie aproape ori departe,
fie singur ori în mulţime.

Acestea toate le chem astăzi
împotriva a toată puterea vrăjmaşă fără de milă
ce vrea să vie asupra trupului şi sufletului meu:
împotriva descântecelor prorocilor mincinoşi,
împotriva legilor întunecate ale păgânătăţii,
împotriva legilor mincinoase ale ereziei,
împotriva înşelăciunilor închinării la idoli,
împotriva vrăjilor femeilor, magilor şi măiaştrilor,
împotriva a toată cunoştinţa oprită sufletului omenesc.

Hristos să mă păzească astăzi
de toată otrava, de ardere,
de înecare, de rană,
ca să mă învrednicesc de multă răsplată.

Hristos cu mine,
Hristos înainte,
Hristos în urmă,
Hristos în mine,
Hristos dedesubt,
Hristos deasupra,
Hristos la dreapta,
Hristos la stânga,
Hristos când mă culc,
Hristos când şed,
Hristos când mă scol,
Hristos în inima a tot cel ce cugetă la mine,
Hristos în gura a tot cel ce vorbeşte cu mine,
Hristos în tot ochiul ce mă vede,
Hristos în toată urechea ce mă aude.

Mă ridic astăzi
întru nemărginita putere, chemarea Treimii –
credinţa în Trei, mărturisirea Unuia,
Dumnezeu Atoatefăcătorul.

A Domnului este mântuirea,
A Domnului este mântuirea,
A lui Hristos este mântuirea.
Mântuirea Ta, Doamne, fie pururea cu noi.

+ + +

Textul aparţine prin tradiţie Sfîntului Patrick, apostolul Irlandei. A fost tradus în româneşte pentru prima dată de către Laura Mărcean, în volumul Columba al Ionei, Omul îmbrăţişării“, ed. Sophia, 2013. Redăm mai jos textul în limba gaelic (vechea irlandeză), în care a fost păstrat, împreună cu traducerea latină şi cu explicarea fiecărui termen, publicat în anul 1839, în volumul 18 din colecţia “Transactions of the Royal Irish Academy”, în secţiunea Antiquities.

Rugăciune împotriva pecetluirii cu semnul lui antihrist

Rugăciune împotriva lui antihrist

Izbăvește-mă Doamne, de ademenirea mârșavului și vicleanului Antihrist, timpul căruia se apropie, și mă adăpostește de mrejele lui în pustia tainică a mântuirii Tale. Dă-mi tărie și bărbăție neclintită să mărturisesc numele Tău cel Sfânt, să nu mă dau îndărăt de frică diavolească, să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul și Răscumpărătorul meu, de Sfânta Ta Biserică! Doamne, dă-mi rogu-Te, ziua și noaptea, plângere și lacrimi pentru păcatele mele și fii milostiv în ceasul Strașnicei Tale Judecați! Amin!

Ieroschimonahul Anatolie de la Optina

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte-ne de înşelăciunea vicleanului Antihrist, a cărui venire se apropie, şi ne izbăveşte de toate uneltirile lui. Acoperă-ne pe noi şi pe toţi dreptmăritorii creştini de mrejele lui cele viclene, in tainica pustie a mântuirii Tale. Nu ne lăsa pe noi, Doamne, să ne îngrozim de frica diavolească mai mult decât de frica lui Dumnezeu şi să ne depărtăm de Tine şi de Biserica Ta cea sfântă. Dă-ne, Doamne, mai bine să pătimim şi să murim pentru sfânt numele Tău şi Credinţa cea adevărată, decât să ne lepădăm de Tine şi să primim semnul spurcatului Antihrist şi să ne închinăm lui. Dă-ne nouă, zi şi noapte, lacrimi să plângem greşalele noastre şi îndură-Te de noi, Doamne, în ziua Înfricoşătoarei Tale Judecăţi. Amin.

Rugăciunea Stareților de la Optina

Rugăciunea de toată vremea – Arhimandrit Roman Braga

,,Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile.

Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”.

Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu.

Şi vorba asta copilărească „Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune.” îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă.

Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu. Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte-te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

https://doxologia.ro/video/documentare/dincolo-de-tortura-marturii-din-gulagul-de-la-pitesti

Arhim. Roman Braga: Adevărata rugăciune nu se sfârșește niciodată

– Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

– Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.

Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.

Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu.

Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

Rugăciunea lacrimilor Maicii Domnului

Nu mai plânge, Maica mea, pentru că eu nu merit izvorul tămăduitor ce se naşte în ochii tăi. Te rog, Maica mea, nu mai plânge pentru sufletul meu amorţit, că îmi este ruşine de mine. Poate dacă nu erau lacrimile tale şi blândeţea cu care te rogi Mântuitorului, eu eram demn de focul cel viu pentru mintea mea spurcată.

Mi-e frică de mine însumi, pentru că firea mea e tot un mucegai şi nu merit toate câte am. Pentru ce mă chinuiesc vrăjmaşii mei? Apără-mă, Măicuţă, cu Preasfânt Acoperământul tău şi dă-mi liniştea de care am nevoie. Nu mă lăsa, ajută-mă să mă ridic. Dă-mi o haină albă ca s-o port cu cinste, ochi deschişi ca să văd binele, dă-mi tăcere ca să nu am răspuns în faţa vrăjmaşilor care mă chinuiesc şi vor să mă ispitească.

Dă-mi mie bucuria de a iubi din nou, dă-mi mie minte trează ca să mă rog neîncetat. Te rog să mă îmbrăţişezi pe mine, marele păcătos, pentru că sufletul meu e însetat de iertare, de iubire, te rog să mă laşi să plâng la picioarele tale, că mult am greşit. Te rog să primeşti rugăciunile noastre şi să fii alături de noi mereu.

Îmbrăţişează-mă, Maica mea, că sunt singur, neputincios şi păcătos.

Amin.

Dedicată – cu admirație și cu dragoste – domnului Cristian Mihai Pomohaci, inițiatorul acestei reviste, profesorul și oglinda greșelilor mele 🙂 .

Rugăciunea reţinerii – Această rugăciune ne ajută în lupta cu duhurile rele, ne feresc de vrăji şi de necazuri.

Nu mă strivi pe mine păcătosul, Mântuitorule, ca pe smochinul neroditor, ci adăpând sufletul meu cu lacrimile pocăinţei dăruieşte-mi rod pe mulţi ani înainte ca să Ţi-L pot închina Ţie, Multmilostive.

Doamne Multmilosârde! Tu, oarecând, prin gura slujitorului lui Moise, Iosua, fiul lui Navi, ai oprit pentru o întreagă zi mişcarea soarelui şi a lunii, atâta timp cât poporul israelitean se răzbuna pe duşmanii săi. (Iosua, cap. 10)

Prin rugăciunea prorocului Elisei ai lovit pe sirieni oprindu-i, ca apoi din nou să-i ridici Tu, Carele ai vestit prorocului Isaia: „Iată voi întoarce umbra cu zece linii pe care soarele le-a străbătut pe ceasornicul lui Ahaz.”

Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii, pe care el le străbătuse”. (Isaia 38-8)

Şi Tu, oarecând prin postul şi rugăciunea prorocului Tău Daniel ai astupat gurile leilor. (Evr. 11-33)

Aşa, Doamne, şi astăzi reţine, până la timpul potrivit, pe cei care mă înconjoară pe mine şi uneltesc gânduri de strămutare, de înlăturare şi de izgonire a mea.

Aşa, Doamne, şi acum nimiceşte dorinţele şi cerinţele rele, astupă gura şi inima tuturor celor ce mă judecă, mă defăima, mă înjosesc, mă urăsc şi uneltesc răul împotriva mea.

Aşa, Doamne, şi astăzi pune orbire duhovnicească asupra duşmanilor mei şi asupra tuturor celor ce se ridică împotriva mea.Oare nu Tu, Doamne, ai vestit apostolului Pavel: Nu te teme ci vorbeşte şi nu tăcea. Pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău”. (Fapte 18-9)

Îmblânzeşte inimile tuturor celor ce se împotrivesc bunăstării şi slavei Bisericii lui Hristos. De aceea să nu tacă buzele mele de a-i descoperi pe cei nelegiuiţi şi de a-i preaslăvi pe cei drepţi şi toate lucrurile Tale minunate. Şi să se împlinească toate bunele noastre începuturi şi dorinţe.

Către voi, drepţilor şi rugători ai Lui Dumnezeu şi ai noştri mijlocitori îndrăzneţi, care oarecând prin puterea rugăciunilor voastre aţi oprit venirea altor neamuri şi apropierea celor ce ne urăsc, care aţi risipit relele uneltiri ale oamenilor, care aţi închis gurile leilor, către voi îmi îndrept rugăciunea şi cererea mea.

Şi tu, preacuvioase şi mare Elie Egipteanul, care oarecând ai îngrădit cu semnul crucii sălaşul ucenicului tău, poruncindu-i să se înarmeze cu numele Domnului şi să nu se mai înfricoşeze de ispitirile diavoleşti, îngrădeşte casa mea cu rugăciunile tale şi o păzeşte pe ea de aprinderea focului, de năvălirea tâlharilor, de tot răul şi înfricoşarea.

Şi tu preacuvioase părinte Poplie Sirianul, care prin rugăciune neîncetată către Dumnezeu ai ţinut demonul nemişcat zece zile, zi şi noapte. Reţine în afara casei mele toate puterile potrivnice şi pe toţi cei ce hulesc numele Lui Dumnezeu şi mă urăsc pe mine.

Şi tu, preacuvioasă fecioară Piama, care cu puterea rugăciunilor tale ai oprit înaintarea celor ce se duceau să-i omoare pe sătenii tai, acum opreşte toate uneltirile vrăjmaşilor mei care vor să mă gonească din acest loc şi să mă nimicească, nu le îngădui să se apropie de casa mea, opreşte-i pe ei cu puterea rugăciunilor tale: „Doamne, Judecătorul lumii, Cel ce iubeşti adevărul şi urăşti minciuna, fie ca atunci când va ajunge la Tine rugăciunea mea, Tu, cu puterea cea Sfântă, să-i opreşti în loc pe duşmanii mei”.

Şi tu, fericite Lavrentie din Kaluga, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca cel ce ai îndrăzneală înaintea Domnului. Mijloceşte pentru cei ce suferă de ispitirile diavolului, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine ca să mă îngrădească de uneltirile satanice.

Şi tu, preacuvioase Vasile Pecerschi, fă rugăciuni de reţinere a celor ce se năpustesc asupra mea şi goneşte de la mine uneltirile diavoleşti.Şi voi, toţi sfinţii pământului şi ai ţării noastre, cu puterea rugăciunilor voastre, risipiţi toate înşelările drăceşti, toate izvodirile şi uneltirile diavoleşti ce se fac spre a mă necăji şi a mă pierde pe mine şi întreaga mea avuţie.

Şi tu, mare şi groaznice păzitor, Arhistrategule Mihaile, taie cu sabia de foc toate poftele vrăjmaşului neamului omenesc şi ale slugilor lui care vor să mă piardă pe mine. Stai neclintit la straja casei mele, a tuturor celor ce vieţuiesc în ea şi a averii mele.

Şi Tu, Stăpână, care nu întâmplător Te numeşti „Zid Nesurpat” fii, pentru toţi cei care mă duşmănesc şi cugetă să-mi facă rău, o piedică şi un zid nesurpat care să mă îngrădească pe mine de tot răul şi împrejurările grele. Amin.

Imagine: Icoana făcătoare de minuni ”Zid nesturpat” a Maicii Domnului din Miroj