Se fac 7 ani de cand, în 2007, am început să fac exerciţiul de a intreba atei şi agnostici pe varii forumuri ceva simplu şi de bun simţ. Putem trai toata viaţa fără să credem în Dumnezeu, putem chiar trăi ca atei militanţi. Sigur însă nu putem trăi fără conştiinţă, fără ca, ipso facto, să devenim fiinţe la voia întâmplării. Ca urmare, dragi atei, stimaţi liber cugetători, definiţi conştiinţa.
Am făcut şi exerciţiul de a întreba despre materie şi timp, întrebări care, vă promit, le iau prompt cheful celor care se închina „ştiinţei” (ştiţi, forma aia de a se revendica de la ştiinţă a semidoctului modern care, de fapt, nu ştie nimic, nici nu vrea să afle, dar dă cu ştiinţa în cap celor care cred în Dumnezeu), dar asta e o discuţie separată.
Unsurprisingly, nu numai că nici un gentleman (sic!), dintre cei care-şi suflă mucii de sus pe turma de oi idioate care mai cred în Dumnezeu, n-a reuşit o schiţă de răspuns la întrebarea „ce este conştiinţa”, s-a văzut şi altceva: vasta majoritate auzeau problema asta, prima oară, de la subsemnatul. TRAISERĂ VIAŢA PÂNĂ ATUNCI FĂRĂ SĂ SE ÎNTREBE CU CE IAU DECIZIILE MAJORE DESPRE EA. Consideraseră conştiinţa bună aşa cum le-o dase statul, mă-sa, ce contează. E bună, tovarăşe, ce vrei să zici. Cum, ce e aia, ce’şti bou? E aia cu care facem lumea bine de prostia ta cu religia!
Daca ar fi să reproşez ceva dur stupidelor ore de religie făcute de bigoţi căldicei în şcoală, cu citate nesfârşite practicate indigest din tradiţiile neamului, este lipsa aproape completă a parabolelor, discuţiilor şi trăirilor legate de ceva atât de simplu: bietul „instrument” care ne ajută să luăm decizii atunci când morala nu e comod de aplicat.
Din 2007 au trecut ceva ani şi am numărat peste 3000, poate spre 3500 de persoane în discuţiile mele pe acest subiect. Niciunul, dar absolut niciunul din aceşti oameni nu au schiţat o definiţie operabilă, numai o mică parte (sub 50 de persoane) au dat vreo definiţie, de altfel cu confuzii grosolane. Mulţi au avut reacţii de respingere, conduite de negare, se apărau ca de ceva rău. „Aha, ne întrebi asta ca sa demonstrezi că nu se poate fără Dumnezeu”. N-am presupus aşa ceva, definiţi doar ce credeţi voi că este conştiinţa. Nimic. Până la urmă, în materie de evoluţia personală a acestor domni, poate să mi se (vi se) fâlfâie. Dar în politică trăim cu inaptitudinea asta a lor. Întrebarea, lăsată fără răspuns, produce o consecinţă drastică. Nu există nicio garanţie că domnul cu vederi de stânga, care simpatizează cu cauza asupriţilor, nevoiaşilor şi vrea să ridice pe cei osândiţi la foame din mocirla capitalistă, va mai ţine minte ceva din toate astea odată ajuns la ciolan. Faza urâtă foc pentru lumea civilizată în care pretindem că trăim este autoproclamarea superiorității ca argument de shut-down: peste 90% din intervievați au ieșit din încurcătură (credeau ei) spunând că sunt ființe superioare, nu-și bat capul să stea la asemenea discuții. Adică: sunt adeptul unei secte criminale dar sunt și mandru de asta. Ar fi surprinși cei care tind să conteste că ateismul și secularismul modern sunt de fapt credințe ucigașe să vadă clișeele care funcționează, deja de generații, pe dedesubtul mașinăriei. Dar să revenim, la obiect: cacaia canștintza?
Taticul marturisit sau mai puțin mărturisit al sectei ateilor contemporani, Marx, a încercat să definească ce e aia conştiinţa dintr-o perspectivă de clasă, dar a ocolit cu grijă fondul subiectului, că se ajungea la o concluzie simplă: chiar şi pentru tătucul stângii, conştiinţa e o forma mai sofisticată de ură cu busolă. De ce ar trebui să credem că aşa ceva poate schimba lumea în bine este o întrebare, vai, devenită retorică. Vreţi să vedeţi conştiinţa de clasă în acţiune? Gândiţi-vă la un stat laic recent: Cambodgia sub Pol Pot. Da, ştiu, există state laice cumsecade, vai, cum am putut ofensa măreaţa idee de stat laic. Franţa, bunăoară, ca sa devină stat laic, a ucis, în anii de teroare ai Revoluţiei, fix de 100 de ori numărul victimelor Inchiziţiei în Spania. Napoleon si-a dat seama de cifră când a pus mâna pe arhivele Inchiziţiei (omorâse şi el numai în Zaragoza peste 50000 de cetăţeni ca să-şi facă frăţiorul rege), a avut un… puseu de conştiinţă şi a ordonat să fie ţinute la secret cifrele. Abia după peste 100 de ani le-au aflat câţiva istorici şi li s-a zbârlit părul. Deci ce ziceaţi, conştiinţă? Vai, dar eşti nesimţit, tovarăşe de dreapta! Chiar idealurile mele dovedesc că am una!
Stânga ascunde ceva cu mare grijă. Un ultim demers, legat slab de politic, dar cât de cât operant, de a mai apela la conştiinţă şi la îmbunătăţirea conştiinţei a fost schiţat de Erich Fromm, cu două generaţii în urmă. Acest cumsecade domn încă visa la o societate condusă de oameni îmbunătăţiţi în cunoaşterea faţă de propria conştiinţă de psihologie şi psihanaliză. Evident, nici nu s-a schiţat vreo aplicare practică, nu ca era vreuna foarte la îndemână. Au mai urmat ceva convulsii, dar a prevalat linia unui domn mult mai brutal şi pragmatic, cu care Fromm fusese prieten dar care propunea soluţii mult mai radicale, dl. Marcuse. Dl. Marcuse propunea chestii mai simple şi care o să vă sune cunoscut. Ce să ne batem capul cu conştiinţa, lumea e în criză, să destabilizăm capitalismul mai întâi. Ce prostie e asta să stăm să definim chestii complicate, trebuie doar să trecem la acţiune. Au apărut în Occident stângişti radicali de confecţie nouă, ipocriţi, care se strecurau peste tot în politic cu scopul de a dinamita, fisura, măscări, gripa şi distruge tot ce le pica în raza de acţiune. Doar capitalismul e putred, nu? Faza mişto este că Marcuse fusese ofiţer al serviciilor secrete americane contra nazismului, o perioadă, așa încât şi el şi alţi revoltaţi pe sistem au beneficiat de vieţi foarte mişto de la putredul capitalism. Care îi ocrotea cu toate drepturile posibile… pentru ca ei să-l submineze.
NU VĂ SUNĂ CUNOSCUT? „Ce program, nene, să scăpăm de Băsescu întâi!”, deşi e departe de vremea şi nivelul intelectual al d-lui Marcuse, este expresia machiavelismului de stânga reşapat după insuccesul masiv al Uniunii Sovietice. De vreo 50…70…100 de ani e lumea în criză şi oameni care altfel nu ar fi avut slujbă, intrucat, de fapt, au valoare adaugata zero, ca Marcuse, la capătul mai bun al scării academice, sau Remus Cernea, la ăla mai cu copy-paste, dobândesc apanaje, privilegii, vieţi frumoase hrănite din banii infami ai capitalismului, ne calca nervii povestind cine ce drepturi le încalcă şi sunt plătiţi din banii capitalismului, ne scot icrele pentru o poezie de Radu Gyr în acelaşi timp în care Mihai Răzvan Ungureanu e acuzat că e jidan (!!!) de aliaţi politici ai dânşilor, şi sunt plătiţi din banii capitalismului, ne fac persecutori de homosexuali dar se pupă cu Becali, care spune deschis că poponarii sunt combustibil veşnic al lui Lucifer, şi sunt plătiţi din banii capitalismului. Pe scurt: dovedesc în toate felurile că li se brehăne de conştiinţă. Lumea e în criză, că aşa au proclamat dânşii. Întâi ne puneţi la putere, că se prăpădeşte lumea, conştiinţa o rezolvăm mai încolo. Plateşte-mă ca să stric societatea ta infamă, capitalist împuţit! Am drepturi!
Ştiu că e infam să alătur un om cu carieră academică vastă şi CV solid ca dl. Marcuse de un om ca Remus Cernea. Dar există un terţ personaj cu care, dacă sunt alăturaţi, o să vedeţi ce au în comun. Puneţi poza d-lui Marcuse şi poza d-lui Remus Cernea în dreapta şi în stânga pozei unui copil famelic din Somalia. O să vedeţi ceva interesant. În Somalia e tot foame de pe vremea lui Marcuse. Marcuse avea burtă, şi Cernea are una promiţătoare. Păi credeţi că e uşor să lupţi cu atâtea persecuţii?
Un sfat scurt şi o sentinţă simplă. Dacă cineva proclamă lumea în criză, ca s-o salveze dânsul în regim de urgenţă, contra unei remuneraţii, după buget, mică, dacă are burtă, viaţă mişto, e protestatar de profesie şi dacă respectivul, la întrebarea cum e cu conştiinţa, o dă pe „tovărăşisme” din astea, puneţi-i o etichetă scurtă. Se cheamă „proxy of Lucifer”. Cu Dumnezeu, tovarăşe, nu suntem bine lămuriţi, dar am aflat cum e cu Satana. Îl reprezinţi dumneata, măi dragă. Măi, salvatorule.
P.S.: de când am scris articolul, era cât pe ce să scriu „evrika”. Un agnostic a paşit cu îndrăzneală pe terenul conştiinţei. Dar… după ce era cât pe ce să-l premiez, capoteaza. Îmi descrie nişte progrese ale neuroştiinţelor care, de fapt, spun cum funcţionează fragmente ale conştienţei (contactul activ cu lumea), pe urmă îl ia pe Claude Bernard de coadă, proclamă ceva adevărat – „funcţia organului poate fi indirect dedusă din suferinţa provocată de funcţionarea lui rea sau întreruperea funcţionării” şi scoate o concluzie di granda: întrucât deleţii parţiale în creier provoacă alterări ale conştiinţei, decurge automat că tot ce discutăm e „doar” o sumă de funcţii cerebrale. Şi pe urmă dă cu bâta finală în baltă: aşa stând lucrurile, dânsul este ferm „determinist”. Se întâmplă cu noi „doar” rezultatul unei succesiuni de miliarde de ani de întâmplări, fericite sau nu, asta e tot. Îmi venea să zic două chestii. Prima era cam aşa: tovarăşe, dacă Mao se punea cu determinările rivuluţiei culturale pe matale şi familie, ai fi zis că aşa a fost cursul istoriei? (mai exact: eşti determinist, uhm, cât de determinist poţi rămâne la capătul prost al acţiunii unui criminal în serie?). A doua întrebare era: tovarăşe, conform raţionamentului matale „impecabil”, dacă scoţi computerul din priză, nu mai merge, dacă nu mai merge, dumneata încetezi să exişti pe facebook, unde dialogăm, eu trag concluzia triumfătoare: discutam cu un computer animat de o priză, până când alte determinări… ţi-au stins becu’. Dacă voiam să-l scutur, i-aş fi semnalat că până şi Engels s-a ginit unde-l duce determinismul şi, chiar dacă experimentul tot a rămas şchiop, a trebuit, subliniez, trebuit sa inventeze un determinism niţeluş mai dialectic, Miţule. Altfel ieşea rău de tot cu necesitatea de rivuluţie. Dar, până la urmă, nu i-am mai zis nimic domnului agnostic, chit că mă privea de sus pentru că gândea la nivelul erorilor curente în secolul 19. Măcar, sărmanul om, încercase.
Un alt agnostic îmi da o definiție care, de fapt, era sinistră pentru propriile premise. Conștiința așa cum e ea este fructul religiei care a intoxicat omul cu false premise morale. Religia este doar spaima omului de necunoscut și, conchide băiatul, trebuie doar să ne eliberăm de teama de necunoscut și vom scăpa de toate relele. Wow. Ăsta nu știa că Lenin însuși cu-a lui trei coroane puse una sub cealaltă (sic!) a trebuit, în ”Materialism și empiriocriticism”, să combată teza. Religia nu putea fi fructul fricii de necunoscut ȘI doctrina marxistă să mai pretindă vreo legitimitate. Motivul era simplu. Până și un idiot ca Lenin înțelesese că orizontul cunoașterii umane e coincident cu frontiera necunoașterii, ergo, întrucât cunoașterea e finită, necunoașterea va exista câtu-i lumea și pământul, ergo, va exista și frica de necunoscut (că e comportamental indelebilă) și ca urmare, religia e o consecință permanentă a structurii lumii. Niet, niet. Tovarășul Lenin, cu o dialectică (credea el) mult mai subtilă, demonstrase (cică) o chestie cam așa: soliditatea de monolit a clasei proletare în jurul conștiinței de clasă va genera o forță atât de mare încât dinamica ei va fi superioară forței ignoranței, obscurantismului șamd.
Problema a fost când au pus rahatul în aplicare. S-au dovedit inferioare. Asta e. Life is a bitch. As a matter of fact, așa inferioare încât luminatul Stalin a persecutat cu închisoare, morți și schingiuiți… biata genetică, suspectată de a fi ”pseudoștiință rasistă”. That much about cănștință proletară superioară obscurantismului.
Nu faceţi asemenea experimente acasă, în prezenţa copiilor mici, a bătrânilor şi persoanelor cu dizabilităţi. Spre deosebire de domnii ăştia, ei ar putea suferi sincer.
Alexandru Amarfei
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.