Referatul Facerii – Conf. Dr. Adrian Lemeni

 Pen10329197_767705726593989_610194803563593779_ntru că este o Revista Literara cu un pronunțat caracter creștin ortodox,  am simțit  nevoia să    vă  împărtășesc din sursele care mi-au lămurit și mie    acele subiecte – de  loc  ușor de înțeles – din    Sfânta  Scriptura. Am vrut inițial  sa vă prezint un rezumat,  dar  pur și simplu nu m-am îndurat să    scot niciun cuvânt  dintr-un text,  care esențializează  și explică mesajul Facerii în cel mai posibil  de înțeles mod! Citiți cu  atenție;  veți găsi în  text argumente pentru atei si evoluționiști și cred că  o să vă și  placă :)! Accesați acest  link, vă rog:

 http://www.crestinortodox.ro/sanatate-    stiinta/referatul-facerii-  72662.html

Anunțuri

Împotriva judecării cu minte omenească a celor cerești

Glasul este venit și vocea m-a auzit și inima m-a certat și conștiința m-a mustrat și mi-au spus: tu crezi că mila făcută săracului cioplește îngăduințe gurii tale? Iată, ea face sabie să te păzească de necuviințele pe care singur le-ai gătit ție și Domnul va împlini cu aceasta lucrarea Lui. Dar cine este cel care vrea, după ospăț trecător, să rămână singur cu singurătatea săbiilor? Tu crezi că umblatul pe munți molipsește de înălțimile Mele ca strănutul, dar ca de strănut va goli de la tine necuviința ta duhul Meu, Că nu poate molima răspândi sănătatea nici sabia trădătoare blândețea. Ai căutat în cuvintele Mele să vezi vinile altora. Crezut-ai oare că pentru aceasta nu vor citi acolo ochii tăi și fărădelegile tale? De aceea se vor lua de la tine ochii tăi și chiar și aceasta va fi lucrare a milei, ca, greșind, să nu înmulțești fără măsură osânda. Nu ai auz și cunoștința ta este frunză desprinsă de copac și bătută de vânt și totuși ca un cercel voi atârna de urechea ta și ca un inel cu piatra căzută Mă voi ține petrecut pe degetul tău, ca să se vadă lipsurile tale. Cui i-a folosit vreodată ca podoabă la nuntă haina descusută și la ce folosește tivul țesut cu fir de aur celui care e dus la spânzurătoare? Pe care rege l-a slăvit coroana pusă amanet cămătarului și care cinste este aceea să fie el la ospăț și să o poarte pe cap, deși toți știu că ea deja se află în pivnițele aceluia? Și chiar și pentru mâncarea așezată pe masă cel care se numește pe sine stăpânitor va plăti vameșilor dobândă din agonisita săracului! Unde este atunci stăpânirea lui? Spui că asculți glasul Meu și mintea ta nu tace o clipă. Oare va locui veșnicia cuvântului Meu într-o crăpătură din care curge nămol? Am cerut eu ciubăr de la tine pentru apele Mele, sau rădăcinile veșniciei nu au găsit țărână? Și a coborât Cineva la tine să-ți spună: iată, noi, cei de sus, nu avem loc pentru semințele noastre decât la tine în arie? Smerește-te, dacă Eu sunt pentru tine doar pâine sfințită, și închide asupra Mea gura ta, și nu mai numi cuvânt spus de Mine ceea ce singur după cugetul tău poftești a scoate pe gură. Nu mai socoti via mea izvorul beției tale, în ale cărei năluciri te socoți învățat. Iată, sunt prins de mâna ta, dar tu numești cuiul vas și lemnul pat. Care odihnă este aceasta? La mâna ta sunt ca o brățară și tu arăți aici și acolo și spui: iată, aici și acolo este, dar pe tine te arăți stăpân și pe Mine robul tău. Cine pe cine cinstește cu acestea? Când ai purtat tu lumea la mână ca pe o podoabă și veșniciile cine ți le-a țesut tiv hainelor ca să spui că ai privit și ai înțeles căile mele?

Prin ce se deosebește omul nebun de omul prost? Prostul trece pe lângă o buturugă și nu o ia aminte. Nebunul însă se umple de îngâmfare și zice: Dumnezeu mi-a scos-o în cale spre arătare. Și pentru ce trâmbițezi așa? Cunoști căpetenie de oști care pune să i se spună trâmbiței: iată, te vom lua și vom spune lumii cu gura ta acestea și acestea? Știi scriitor care vorbește călimării: din întunericul tău voi scrie acelea și celelalte? A prețuit cineva vreodată pana care spune ea cărturarului: acestea sunt așa și celelalte altminteri? Se răzvrătește lemnul pe iconar spunându-i cum să fie zugrăveala sfintelor chipuri? Ca nisipul din deșert este priceperea ta: nu vor sta două grăunțe una lângă alta lipite, decât dacă pică peste ele cele necurate ale păsărilor cerului sau dacă le încheagă udul vreunei capre. Și tu privești acestea cu trufie și le numești cărămizile casei Mele. A scos priceperea ta ploaie din cer și must din viță laolaltă ca să spui tu altora rosturile Mele? Ai stat cu Mine de vorbă la vreo masă și ți-am descoperit: iată, aceasta este voirea Mea? Și când a căzut genunchiul Meu în tină erai cumva lângă mine ca să Mă ridici? Dar, iată, îți zic: și de un nebun ca tine pot avea milă și Mă smeresc nebuniei tale: ascultă ce-ți cer. Prin ce se va deosebi cu adevărat nebunul de prost? Prostul vede oștirea la lucru pentru război și spune: am văzut oameni mari și tari făcând zgomot și pregătind acestea și acelea. Aude dușmanul și din meșteșugul minții poate pricepe și toată oștirea cade în primejdie. Nebunul însă spune: dacă nu eram eu acolo să le dau sfat, toate acele mari căpetenii n-ar fi știut planul după care să învingă. Aude dușmanul și nu mai știe ce să creadă: este oare nebunie, este vicleșug spus lui cu dinadins sau din mintea nebunului chiar va ieși adevărul? Și se clatină piciorul lui de îndoială și cade în laț și toată trufia lui nu va fi de folos în ceasul cercetării. Fă și aceasta și laudă-te și te voi suferi. Oare nu am smerit Eu pe înțelepți să aibă nevoie de nebuni și pe generalii cei tari în război nu i-am făcut să cadă în fața unei femei ca și cum erau fără minte? Nebunul nu are însă nevoie de acestea.

Numai ascultă și ceva nu mai fă: nu mai spune lumii unde nu sunt și Mie nu îmi mai spune unde ai cugetat tu să nu fiu. Eu sunt Cel care grăiește în ascuns și tot Eu Cel care spune adevărul pe față. Adu gândul tău lângă tăcerea Mea și te voi învăța cu aceea, dacă de cele pe care le spun nu vrei să asculți și nu poate mintea ta să se lipească. Este urât urechilor Mele să audă că oamenii se întreabă unul pe altul cine sunt Și neplăcut ochilor Mei să văd fiii oamenilor stând în ușa casei Mele și măsurându-se dacă pot intra fără să intre și socotind fără socoteală pe cine voi lăsa afară. Când am pus piciorul pe prima treaptă ca să Mă cobor, nu te-am întrebat cine ești, că nimicnicie era numele tău, ci ți-am dat legea nume și rugăciune tăcută ascultarea. Oare M-a născut viu ascultarea ta ca să cunoști unde sunt? Ai socotit tu sau a știut măcar unul din îngeri cât pot cuprinde între mâna Mea stângă și dreapta? Când ai văzut tu măcar spatele Meu ca să poți să te lauzi că știi judecățile feței Mele? Când am suit la cer, era, oare, măsura ta funie pentru măsurat adâncul, ca să spui altora din ce adâncime Mi-am ridicat chipul? Și când oare te-am chemat eu să-Mi faci cu priceperea ta sandale, spunând: iată, ajutor îți cer, că nu pot umbla peste prăpăstii fără acestea? Dar ce este mai nesuferit Mie și cu niciun chip nu ar trebui să faci este aceasta: să vorbească smintitul de harul Meu ca și cum ar fi lucru și de darul Meu de dinainte de a fi lumea ca și cum ar fi dobândă de împrumut. Fă închiderea ochilor tăi jertfă goliciunii Mele, că m-am coborât gol și nevoiaș la sufletul tău și M-am nevoit să sufăr necaz ca tu să faci giulgiului Meu țesătura de goluri. Dar tu numești ruptura vedenie; bătătura prea strânsă, care încrețește pânza, o numești râvnă și petecelor le spui podoabe. Închizi gura săracului cu vorbe potrivite viclean și spui după veșminte cine e vrednic de care cinste. De vreme ce nu ai fost la masa Mea de taină, dacă voi trimite la tine pe casnicii Mei în cămăși albe, toate la fel, vei ști pe cine să pui în cinste mai mare și cui să-i dai podoabe potrivite cu o dregătorie mai mică? Iar dacă voi veni gol la tine, împreună cu alți dezbrăcați, vei ști să deosebești sluga și să vestești în cetate cine nu este împăratul? Când au vestit oamenilor pe împărat dregătoriile din fața tronului spunând: acesta nu este împăratul, nici acesta nu este, nici celălalt; acum căutați și cercetați, oameni, și aflați cine vă stăpânește după cine nu vă stăpânește? De unde este îndrăzneala ta de a Mă numi rămășița celor ce nu sunt ca Mine? Și când am vorbit eu ție spunându-ți cine nu-Mi poate fi de folos? Dacă Eu voi hotărî să ridic și să fac pe cel căzut întâistătător, vei putea întreba de unde fac Eu aceasta? Și dacă voi chema pasărea să fie pește, vei ști să spui cum am pus în firea zburătoarei înotul sub ape? Și dacă voi hotărî să pun aripi chitului, vei putea întreba cum a ajuns să zboare pe nori cel care înota în cele necercetate ale mărilor? Mai bine îți este să închizi gura ta și țesătura tăcerii tale îți va fi tiv la haină ca să nu se destrame. Mai bine este să deschizi gura ta ca pe o ureche a inimii și voi pune în ea carnea vieții spre ascultare și ca un sărut auzului pentru liniștire. Iar dacă ochiul tău întâlnește sminteala, unde vei pune să stea inima ta? Nu Mie trebuie să Mi se înfățișeze acestea? Și dacă urechea ta nu aude, oare ți se cuvine să pui mintea ta în loc de auz și în loc de „stă scris” să spui despre Mine „Domnul mi-a grăit”? Eu am făcut din pământ urechea voce pentru suflet, iar celui credincios – lumina dimineții ochi pentru cele nevăzute. Noaptea se hrănește cu lumină acolo unde hrănește duhul Meu inima, iar credința dreptului scrie drum peste ape lumina stelelor. Vița de vie va odrăsli din cer peste aracul uscat înfipt în pământ sărat, iar celui care se păzește de deșertăciuni chiar și țărâna rătăcită pe acoperișul casei va rodi grâul. Nu va lipsi cerbilor rătăciți în pustie apa, nici rodul de finic; dacă nu vor boncăni în deșert, nu va auzi leul glasul lor, iar celui ce urmărește ciutele pentru puiul rănit ariciul ascuns sub frunze uscate îi va înghimpa talpa. Chiar și cel mai mic care stă ascuns în peșteră tăcând pentru Mine va fi ca o limbă a munților vorbind către cer, iar văduvei căreia nu-i ascultă nimeni nevoia nu i se va împuțina untdelemnul.

Alex Amarfei

Despre Întrupare, cădere și apariția neputințelor și a bolii, precum și despre vindecare și rațiunile ei potrivite cu lucrările dumnezeirii în trup (I)

Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.

Conform revelației primite de la Sfântul Apostol Ioan, și păstrată ca atare numai de tradiția bisericii ortodoxe, Dumnezeu urma să Se întrupeze și dacă Adam nu cădea. Prin această coborâre, posibilă numai prin lucrarea asupra Sieși a naturii divine și revelată în trepte omului, făptura urma să fie odihnită de iminența unui urcuș nesfârșit în cunoaștere și perfecționare spre o esență dumnezeiască de fapt de neatins și de neconcretizat creaturii. Am fi urcat, ca îngeri sau oameni, eternități, și necircumscrierea Lui Dumnezeu tot ar fi apăsat asupra noastră. Dumnezeu pregătește concret un act de smerenie care stârnise gelozia îngerească atunci când fusese anunțat ca plan – pentru îngerii cei mai mari și desăvârșiți nu se face înger, dar pentru om, a zecea verigă rațională și sensibilă a ierarhiei, se face uman. Dumnezeu acceptă circumscriere în materie prin conlucrare cu cea mai smerită, cea mai puțin dotată cu măreție verigă a ierarhiei, pentru ca necircumscrierea Sa în duh să nu mai apese asupra făpturii. Pentru ca acest act să nu aducă trufie asupra făpturii, și pentru ca în conștiința oamenilor să existe marcat deplin faptul că marea lucrare a întrupării nu este meritul unuia singur, ci un sacrificiu dumnezeiesc care cheamă o conlucrare omenească, și întrucât circumscrierea dumnezeiască de la necircumscriere urma să fie o lucrare acoperită de taină, inaccesibilă unuia singur, Dumnezeu pregătește firea omenească pentru o dualitate fertilă bărbat/femeie.

Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului, și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, să vadă cum le va numi, așa ca toate ființele vii să se numească după cum le va numi Adam.

Dumnezeu deschide ochii conștiinței lui Adam pentru stăpânirea animalelor pământului și implicit pentru stăpânirea puterilor sufletești, inclusiv cele care guvernau asupra patimilor sufletești (fiarele) care ar fi putut fi rezultate prin tentații de la firea îngerească căzută. Adam devine normă și normalitate a naturii, conștiința din care emerg sensuri pentru cosmosul văzut. Este primul act de circumscriere a Lui Dumnezeu față de om: Dumnezeu, care e singura ființă care are atributul de a se opri, restul ființelor fiind natural create spre o anume mișcare, se oprește din dregătoria universală de dătător de sens și stă (își sacrifică imaginea și forța guvernatoare față de ființa lui Adam) să vadă (să primească de la Adam comunicare vie) ce sens și normă dă Adam după libertățile natural sădite în el ale conștiinței.

Și a pus Adam nume tuturor animalelor pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor potrivit pe măsura lui.

Se accentuează o lipsă în Adam care e primordiul circumscrierii divine intime cu omul: pentru misiunea de a își da sens sieși (împlinirea măsurii lui) omul nu are entitate paritară. Se revelă făpturii un început al misiunii umane de a circumscrie divinitatea.

Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.

Emergența puterilor conștiinței față de care omul devine dualitate bărbat/femeie are loc în somn greu – și anume, față de misiunea de a circumscrie pe Dumnezeu prin unire trupească bărbat/femeie, omul nu are la început conștiință trează. Această conștiință trebuia să devină din ce în ce mai trează și, pe măsură ce s-ar fi realizat aceasta, Duhul Sfânt ar fi intervenit asupra omului în forme din ce în ce mai sensibile. Până azi misiunea omului este de a trezi conștiința din acest somn greu și a dobândi lucrarea Duhului în forme sensibile. Circumscrierea Lui Dumnezeu, ca locuire/întrupare în dihotomia barbat/femeie ar putea fi comparată vag cu felul cum metalul topit ar sta într-o matriță făcută din două jumătăți până la solidificare. Pe măsură ce metalul se răcește, căldura lui se transmite matriței. Pe măsură ce matrița transmite răceala sa metalului, el devine mai capabil să preia formă materială și circumscrisă de la cea apropiată de a focului, plasmatică, necircumscrisă. Așa cum o matriță din pământ nu poate elibera forma metalului turnată în ea dacă nu e făcută din două jumătăți, ci trebuie spartă dacă ar fi un gol circumscris de o formă unitară, din care metalul solidificat nu mai poate fi scos, omul nu putea fi făcut să circumscrie pe Dumnezeu și, în același timp, să-L arate celorlalte făpturi create, decât făcând să iasă circumscrierea Lui ca formă emergentă dintr-o dihotomie în desăvârșire care produce o unitate în circumscriere. În acest sens spune Hristos întrupat că cine vede fața Lui vede pe Tatăl, nu întrucât fața Lui făcută văzută ar anihila ipostazierea treimică, ci în aceea că necircumscrierea dincolo cu mult de granițele ființei și dincolo de orice înțelegere a ființei chiar și a persoanelor Treimii ipostaziate este făcută să devină circumscriere în granițele ființei prin darul Tatălui, jertfa Fiului și lucrarea Duhului. Și tot în acest sens spune Hristos ca cine mărturisește circumscrierea Lui pentru om, de la Tatăl o face prin Duhul, cu alte cuvinte, smerenia Sa este să nu producă propria mărturisire nici în creatură, ci să lase această lucrare Duhului pentru creatură, omul fiind chemat să articuleze la propriu ipostazierea Lui Dumnezeu-Treime pentru tot cosmosul și pentru făptura îngerească în feluri care îngerilor nu le sunt proprii – ceea ce sfinții numesc la om ca fiind <a treia lumină>. Dacă îngerii fac vizibile virtuți ale dumnezeirii reflectate intim în adâncimea fiecărei entități îngerești potrivit cu lucrarea fiecăreia, oamenii sunt făpturi care universalizează circumscrierea Lui Dumnezeu ca entitate tangibilă material și inteligibilă personal. Așa cum un obiect turnat după geometria obișnuită, care ia formă în lumea cu trei dimensiuni, are volum, față și muchii, tot așa dumnezeirea ipostaziată în Hristos are în trupul Lui lucrarea ascunsă a Tatălui, Care rămăne ascuns tot așa cum conținutul unui volum este ascuns de fețele și formele lui aparente. Hristos este cea mai intimă persoană a treimii cu omul manifestat drept chip și asemănare, tot așa cum fața unui metal turnat în matriță este intimă și desăvârșit aplicată formă pe formă cu matrița. Duhul este cel care dă măsurile circumscrierii și cunoașterea după măsură pământească a celor cerești și universale și după măsură cerească a celor pământești și universale în felul în care muchia nu are existență de sine, fără a delimita o față, decât atunci când e rază, dar raze de lumină care definesc muchii pot constitui o interfață sau muchiile unui volum delimitează zone de cunoaștere. Așa, Duhul, deși nu are un ”facies” definit, este Cel mai intim cu adâncimea care definește sinele, precum și cu nemărginirea care nemărginește sinele, până acolo încât Hristos afirmă, în unele contexte mustrător, că, indiferent de orice virtuți și lucrări, fie și suprafirești, refuză să cunoască (lăuntric, se poate înțelege) pe cei care nu L-au cunoscut prin Duh. Desigur, această comparație cu un volum, fețe și muchii este una limitată omenește, dar tinde să arate că Treimea nu este, așa cum fals acuză unele secte și religii noncreștine, o multiplicare de dumnezei de tip politeist, ci explicarea unei ipostazieri divine în lume și ierarhie fără care Dumnezeu nu poate să fie cunoscut nici trăit. Dacă mergem puțin mai departe și presupunem că în matriță nu este turnat metal ci diamant, așa zicând, cel care privește diamantul nu vede propriu zis conținutul (esența comună a Tatălui, Fiuluiși Duhului) ci, privind prin fața perfect transparentă delimitată de muchii, întrezărește pur și simplu transparența însăși. Iar privind muchiile întrezărește circumscrierea. În lumină reflectată vede ca în oglindă fața sa proprie, deși privește fața pietrei, iar în transparență vede lumea, ca și cum piatra nici nu ar exista, deși ea însăși e mediul propriu privirii, și prin transparență poate fi văzut/cunoscut. Fiul este piatra prețioasă desăvârșit șlefuită și desăvârșit delimitată (smerită prin margini neluate de la Sine ci de la Duhul) prin Care vedem și transparența plină de dragoste a Tatălui și luarea de ființă dar și darul de a primi nemărginire prin Duhul, și desăvârșirea contemplării dumnezeirii reflectată în toate. El primește circumscriere în noi nu în aceea că ar avea nevoie de una sau i-ar fi necesară ipostazierii, așa cum diamantul nu are nevoie de inel sau coroană ca să fie perfect, dar are nevoie de ele ca să fie purtat. Plinirea cu carne a coastei luată de la Adam este una din cele mai dificil de sondat realități umane expusă de Scriptură. Ea definește preoția ascunsă în bărbat. Bărbatul are capacitatea primară de a sluji circumscrierea în materie ca inițiere (început). El slujește asupra unei lipse devenită exces material, dar nu în sensul unei lipse pur și simplu ci a unei lipse interioare cu calitatea de a atrage nevoia de plinire cu duh nematerial asupra unui exces material lumesc, exterior.

Iar coasta luată de la Adam a făcut-o Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.

Calitatea femeii de a fi adusă la Adam este calitatea femeii de a fi biserică. Femeia este materializarea lipsei devenită spațiu pentru duh. Așa cum o față a matriței nu este neapărat imaginea în oglindă a celeilalte (ar rezulta un obiect perfect simetric, cu axă de simetrie) ci poate avea o altă formă și orientare spațială, dacă ne închipuim viața cu duh turnată într-un tipar însuflețit de nevoia de a fi meșter și în același timp formă a acestei turnări, și așa cum meșterul cel mai iscusit nu folosește măiestria pentru a produce non-formă ci formă desăvârșită, nevoia lui Adam de a sluji Duhul cu duh se întrupează în Eva. Iar golul-matriță care va sălășlui întruparea, conținând, deci, toate modelele perfecte ale primirii circumscrierii Celui fără margini Care Își asumă margine, este dat Evei cu necesitatea firească de a primi slujirea lui Adam și în același timp forțele care plăsmuiesc trup la propriu pentru întrupare. Femeia primește plenitudinea trupească a întrupării. Bărbatul primește aptitudinea universalizării ei prin reflectări asupra întregului cosmos ale Duhului prin Care aptitudinile de a primi întruparea luminează toată făptura cu odihnă. Adam primar urma să fie arhiereu iar Eva primară biserica universală.

Și a zis Adam: iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

Adam spune că femeia nu este o alteritate trupească inferioară așa cum susțin unele erezii, nici corporalitate bazată pe fundamente diminuate (oase). Dihotomia este marcată trupește așezând simbolic oasele (parte fixă) ca fiind calitate diferită de carne (parte mobilă), dar una ca origine și lucrare în amândoi. Adam mai spune că Duhul în forme sensibile va locui în oamenii care conlucrează în realizarea Întrupării în felul natural în care trupul conține formă și mișcare fără ca acestea să fie conflictuale deși sunt dihotomice. Acest trup urmează să fie odihna făpturii în felul natural în care mintea e odihnită într-un trup sănătos, fără să fie conflictuală cu mișcarea sau nemișcarea acestuia, ci comandându-le firesc pe ambele.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Adam și femeia lui erau goi și nu se rușinau.

Desăvârșirea omenească pământească se face prin comuniune în lucrare, însă, așa cum o matriță nu este decât firesc goală în așteptarea materiei care să ia formă, așa erau și protopărinții așteptând lumina veștii și lucrarea fizică a întrupării. Așa cum o matriță nu este cu nimic de rușine pentru că încă nu a primit metalul, ci, dimpotrivă, este de mare cinste tocmai prin precizia cu care meșterul i-a lucrat aptitudinea de a sălășlui formă, dar nici nu reprezintă nimic prin sine decât pământ, protopărinții nu aveau lumina conștiinței deplin trează asupra antitipurilor (formelor din eternitate) care circumscriu întruparea, făcând pe Cel neînceput să ia început ca circumscriere în om. Nu știau că sunt goi (au un tipar lăuntric), dar nici nu se rușinau, așa cum o matriță în care metalul fierbinte nu a fost turnat nu are lumină lăuntrică proprie, nici cunoștința lăuntrică a goliciunii cu sens.

Alex Amarfei