Pentru că este o Revista Literara cu un pronunțat caracter creștin ortodox, am simțit nevoia să vă împărtășesc din sursele care mi-au lămurit și mie acele subiecte – de loc ușor de înțeles – din Sfânta Scriptura. Am vrut inițial sa vă prezint un rezumat, dar pur și simplu nu m-am îndurat să scot niciun cuvânt dintr-un text, care esențializează și explică mesajul Facerii în cel mai posibil de înțeles mod! Citiți cu atenție; veți găsi în text argumente pentru atei si evoluționiști și cred că o să vă și placă :)! Accesați acest link, vă rog:
Glasul este venit și vocea m-a auzit și inima m-a certat și conștiința m-a mustrat și mi-au spus: tu crezi că mila făcută săracului cioplește îngăduințe gurii tale? Iată, ea face sabie să te păzească de necuviințele pe care singur le-ai gătit ție și Domnul va împlini cu aceasta lucrarea Lui. Dar cine este cel care vrea, după ospăț trecător, să rămână singur cu singurătatea săbiilor? Tu crezi că umblatul pe munți molipsește de înălțimile Mele ca strănutul, dar ca de strănut va goli de la tine necuviința ta duhul Meu, Că nu poate molima răspândi sănătatea nici sabia trădătoare blândețea. Ai căutat în cuvintele Mele să vezi vinile altora. Crezut-ai oare că pentru aceasta nu vor citi acolo ochii tăi și fărădelegile tale? De aceea se vor lua de la tine ochii tăi și chiar și aceasta va fi lucrare a milei, ca, greșind, să nu înmulțești fără măsură osânda. Nu ai auz și cunoștința ta este frunză desprinsă de copac și bătută de vânt și totuși ca un cercel voi atârna de urechea ta și ca un inel cu piatra căzută Mă voi ține petrecut pe degetul tău, ca să se vadă lipsurile tale. Cui i-a folosit vreodată ca podoabă la nuntă haina descusută și la ce folosește tivul țesut cu fir de aur celui care e dus la spânzurătoare? Pe care rege l-a slăvit coroana pusă amanet cămătarului și care cinste este aceea să fie el la ospăț și să o poarte pe cap, deși toți știu că ea deja se află în pivnițele aceluia? Și chiar și pentru mâncarea așezată pe masă cel care se numește pe sine stăpânitor va plăti vameșilor dobândă din agonisita săracului! Unde este atunci stăpânirea lui? Spui că asculți glasul Meu și mintea ta nu tace o clipă. Oare va locui veșnicia cuvântului Meu într-o crăpătură din care curge nămol? Am cerut eu ciubăr de la tine pentru apele Mele, sau rădăcinile veșniciei nu au găsit țărână? Și a coborât Cineva la tine să-ți spună: iată, noi, cei de sus, nu avem loc pentru semințele noastre decât la tine în arie? Smerește-te, dacă Eu sunt pentru tine doar pâine sfințită, și închide asupra Mea gura ta, și nu mai numi cuvânt spus de Mine ceea ce singur după cugetul tău poftești a scoate pe gură. Nu mai socoti via mea izvorul beției tale, în ale cărei năluciri te socoți învățat. Iată, sunt prins de mâna ta, dar tu numești cuiul vas și lemnul pat. Care odihnă este aceasta? La mâna ta sunt ca o brățară și tu arăți aici și acolo și spui: iată, aici și acolo este, dar pe tine te arăți stăpân și pe Mine robul tău. Cine pe cine cinstește cu acestea? Când ai purtat tu lumea la mână ca pe o podoabă și veșniciile cine ți le-a țesut tiv hainelor ca să spui că ai privit și ai înțeles căile mele?
Prin ce se deosebește omul nebun de omul prost? Prostul trece pe lângă o buturugă și nu o ia aminte. Nebunul însă se umple de îngâmfare și zice: Dumnezeu mi-a scos-o în cale spre arătare. Și pentru ce trâmbițezi așa? Cunoști căpetenie de oști care pune să i se spună trâmbiței: iată, te vom lua și vom spune lumii cu gura ta acestea și acestea? Știi scriitor care vorbește călimării: din întunericul tău voi scrie acelea și celelalte? A prețuit cineva vreodată pana care spune ea cărturarului: acestea sunt așa și celelalte altminteri? Se răzvrătește lemnul pe iconar spunându-i cum să fie zugrăveala sfintelor chipuri? Ca nisipul din deșert este priceperea ta: nu vor sta două grăunțe una lângă alta lipite, decât dacă pică peste ele cele necurate ale păsărilor cerului sau dacă le încheagă udul vreunei capre. Și tu privești acestea cu trufie și le numești cărămizile casei Mele. A scos priceperea ta ploaie din cer și must din viță laolaltă ca să spui tu altora rosturile Mele? Ai stat cu Mine de vorbă la vreo masă și ți-am descoperit: iată, aceasta este voirea Mea? Și când a căzut genunchiul Meu în tină erai cumva lângă mine ca să Mă ridici? Dar, iată, îți zic: și de un nebun ca tine pot avea milă și Mă smeresc nebuniei tale: ascultă ce-ți cer. Prin ce se va deosebi cu adevărat nebunul de prost? Prostul vede oștirea la lucru pentru război și spune: am văzut oameni mari și tari făcând zgomot și pregătind acestea și acelea. Aude dușmanul și din meșteșugul minții poate pricepe și toată oștirea cade în primejdie. Nebunul însă spune: dacă nu eram eu acolo să le dau sfat, toate acele mari căpetenii n-ar fi știut planul după care să învingă. Aude dușmanul și nu mai știe ce să creadă: este oare nebunie, este vicleșug spus lui cu dinadins sau din mintea nebunului chiar va ieși adevărul? Și se clatină piciorul lui de îndoială și cade în laț și toată trufia lui nu va fi de folos în ceasul cercetării. Fă și aceasta și laudă-te și te voi suferi. Oare nu am smerit Eu pe înțelepți să aibă nevoie de nebuni și pe generalii cei tari în război nu i-am făcut să cadă în fața unei femei ca și cum erau fără minte? Nebunul nu are însă nevoie de acestea.
Numai ascultă și ceva nu mai fă: nu mai spune lumii unde nu sunt și Mie nu îmi mai spune unde ai cugetat tu să nu fiu. Eu sunt Cel care grăiește în ascuns și tot Eu Cel care spune adevărul pe față. Adu gândul tău lângă tăcerea Mea și te voi învăța cu aceea, dacă de cele pe care le spun nu vrei să asculți și nu poate mintea ta să se lipească. Este urât urechilor Mele să audă că oamenii se întreabă unul pe altul cine sunt Și neplăcut ochilor Mei să văd fiii oamenilor stând în ușa casei Mele și măsurându-se dacă pot intra fără să intre și socotind fără socoteală pe cine voi lăsa afară. Când am pus piciorul pe prima treaptă ca să Mă cobor, nu te-am întrebat cine ești, că nimicnicie era numele tău, ci ți-am dat legea nume și rugăciune tăcută ascultarea. Oare M-a născut viu ascultarea ta ca să cunoști unde sunt? Ai socotit tu sau a știut măcar unul din îngeri cât pot cuprinde între mâna Mea stângă și dreapta? Când ai văzut tu măcar spatele Meu ca să poți să te lauzi că știi judecățile feței Mele? Când am suit la cer, era, oare, măsura ta funie pentru măsurat adâncul, ca să spui altora din ce adâncime Mi-am ridicat chipul? Și când oare te-am chemat eu să-Mi faci cu priceperea ta sandale, spunând: iată, ajutor îți cer, că nu pot umbla peste prăpăstii fără acestea? Dar ce este mai nesuferit Mie și cu niciun chip nu ar trebui să faci este aceasta: să vorbească smintitul de harul Meu ca și cum ar fi lucru și de darul Meu de dinainte de a fi lumea ca și cum ar fi dobândă de împrumut. Fă închiderea ochilor tăi jertfă goliciunii Mele, că m-am coborât gol și nevoiaș la sufletul tău și M-am nevoit să sufăr necaz ca tu să faci giulgiului Meu țesătura de goluri. Dar tu numești ruptura vedenie; bătătura prea strânsă, care încrețește pânza, o numești râvnă și petecelor le spui podoabe. Închizi gura săracului cu vorbe potrivite viclean și spui după veșminte cine e vrednic de care cinste. De vreme ce nu ai fost la masa Mea de taină, dacă voi trimite la tine pe casnicii Mei în cămăși albe, toate la fel, vei ști pe cine să pui în cinste mai mare și cui să-i dai podoabe potrivite cu o dregătorie mai mică? Iar dacă voi veni gol la tine, împreună cu alți dezbrăcați, vei ști să deosebești sluga și să vestești în cetate cine nu este împăratul? Când au vestit oamenilor pe împărat dregătoriile din fața tronului spunând: acesta nu este împăratul, nici acesta nu este, nici celălalt; acum căutați și cercetați, oameni, și aflați cine vă stăpânește după cine nu vă stăpânește? De unde este îndrăzneala ta de a Mă numi rămășița celor ce nu sunt ca Mine? Și când am vorbit eu ție spunându-ți cine nu-Mi poate fi de folos? Dacă Eu voi hotărî să ridic și să fac pe cel căzut întâistătător, vei putea întreba de unde fac Eu aceasta? Și dacă voi chema pasărea să fie pește, vei ști să spui cum am pus în firea zburătoarei înotul sub ape? Și dacă voi hotărî să pun aripi chitului, vei putea întreba cum a ajuns să zboare pe nori cel care înota în cele necercetate ale mărilor? Mai bine îți este să închizi gura ta și țesătura tăcerii tale îți va fi tiv la haină ca să nu se destrame. Mai bine este să deschizi gura ta ca pe o ureche a inimii și voi pune în ea carnea vieții spre ascultare și ca un sărut auzului pentru liniștire. Iar dacă ochiul tău întâlnește sminteala, unde vei pune să stea inima ta? Nu Mie trebuie să Mi se înfățișeze acestea? Și dacă urechea ta nu aude, oare ți se cuvine să pui mintea ta în loc de auz și în loc de „stă scris” să spui despre Mine „Domnul mi-a grăit”? Eu am făcut din pământ urechea voce pentru suflet, iar celui credincios – lumina dimineții ochi pentru cele nevăzute. Noaptea se hrănește cu lumină acolo unde hrănește duhul Meu inima, iar credința dreptului scrie drum peste ape lumina stelelor. Vița de vie va odrăsli din cer peste aracul uscat înfipt în pământ sărat, iar celui care se păzește de deșertăciuni chiar și țărâna rătăcită pe acoperișul casei va rodi grâul. Nu va lipsi cerbilor rătăciți în pustie apa, nici rodul de finic; dacă nu vor boncăni în deșert, nu va auzi leul glasul lor, iar celui ce urmărește ciutele pentru puiul rănit ariciul ascuns sub frunze uscate îi va înghimpa talpa. Chiar și cel mai mic care stă ascuns în peșteră tăcând pentru Mine va fi ca o limbă a munților vorbind către cer, iar văduvei căreia nu-i ascultă nimeni nevoia nu i se va împuțina untdelemnul.
Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.
Conform revelației primite de la Sfântul Apostol Ioan, și păstrată ca atare numai de tradiția bisericii ortodoxe, Dumnezeu urma să Se întrupeze și dacă Adam nu cădea. Prin această coborâre, posibilă numai prin lucrarea asupra Sieși a naturii divine și revelată în trepte omului, făptura urma să fie odihnită de iminența unui urcuș nesfârșit în cunoaștere și perfecționare spre o esență dumnezeiască de fapt de neatins și de neconcretizat creaturii. Am fi urcat, ca îngeri sau oameni, eternități, și necircumscrierea Lui Dumnezeu tot ar fi apăsat asupra noastră. Dumnezeu pregătește concret un act de smerenie care stârnise gelozia îngerească atunci când fusese anunțat ca plan – pentru îngerii cei mai mari și desăvârșiți nu se face înger, dar pentru om, a zecea verigă rațională și sensibilă a ierarhiei, se face uman. Dumnezeu acceptă circumscriere în materie prin conlucrare cu cea mai smerită, cea mai puțin dotată cu măreție verigă a ierarhiei, pentru ca necircumscrierea Sa în duh să nu mai apese asupra făpturii. Pentru ca acest act să nu aducă trufie asupra făpturii, și pentru ca în conștiința oamenilor să existe marcat deplin faptul că marea lucrare a întrupării nu este meritul unuia singur, ci un sacrificiu dumnezeiesc care cheamă o conlucrare omenească, și întrucât circumscrierea dumnezeiască de la necircumscriere urma să fie o lucrare acoperită de taină, inaccesibilă unuia singur, Dumnezeu pregătește firea omenească pentru o dualitate fertilă bărbat/femeie.
Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului, și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, să vadă cum le va numi, așa ca toate ființele vii să se numească după cum le va numi Adam.
Dumnezeu deschide ochii conștiinței lui Adam pentru stăpânirea animalelor pământului și implicit pentru stăpânirea puterilor sufletești, inclusiv cele care guvernau asupra patimilor sufletești (fiarele) care ar fi putut fi rezultate prin tentații de la firea îngerească căzută. Adam devine normă și normalitate a naturii, conștiința din care emerg sensuri pentru cosmosul văzut. Este primul act de circumscriere a Lui Dumnezeu față de om: Dumnezeu, care e singura ființă care are atributul de a se opri, restul ființelor fiind natural create spre o anume mișcare, se oprește din dregătoria universală de dătător de sens și stă (își sacrifică imaginea și forța guvernatoare față de ființa lui Adam) să vadă (să primească de la Adam comunicare vie) ce sens și normă dă Adam după libertățile natural sădite în el ale conștiinței.
Și a pus Adam nume tuturor animalelor pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor potrivit pe măsura lui.
Se accentuează o lipsă în Adam care e primordiul circumscrierii divine intime cu omul: pentru misiunea de a își da sens sieși (împlinirea măsurii lui) omul nu are entitate paritară. Se revelă făpturii un început al misiunii umane de a circumscrie divinitatea.
Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.
Emergența puterilor conștiinței față de care omul devine dualitate bărbat/femeie are loc în somn greu – și anume, față de misiunea de a circumscrie pe Dumnezeu prin unire trupească bărbat/femeie, omul nu are la început conștiință trează. Această conștiință trebuia să devină din ce în ce mai trează și, pe măsură ce s-ar fi realizat aceasta, Duhul Sfânt ar fi intervenit asupra omului în forme din ce în ce mai sensibile. Până azi misiunea omului este de a trezi conștiința din acest somn greu și a dobândi lucrarea Duhului în forme sensibile. Circumscrierea Lui Dumnezeu, ca locuire/întrupare în dihotomia barbat/femeie ar putea fi comparată vag cu felul cum metalul topit ar sta într-o matriță făcută din două jumătăți până la solidificare. Pe măsură ce metalul se răcește, căldura lui se transmite matriței. Pe măsură ce matrița transmite răceala sa metalului, el devine mai capabil să preia formă materială și circumscrisă de la cea apropiată de a focului, plasmatică, necircumscrisă. Așa cum o matriță din pământ nu poate elibera forma metalului turnată în ea dacă nu e făcută din două jumătăți, ci trebuie spartă dacă ar fi un gol circumscris de o formă unitară, din care metalul solidificat nu mai poate fi scos, omul nu putea fi făcut să circumscrie pe Dumnezeu și, în același timp, să-L arate celorlalte făpturi create, decât făcând să iasă circumscrierea Lui ca formă emergentă dintr-o dihotomie în desăvârșire care produce o unitate în circumscriere. În acest sens spune Hristos întrupat că cine vede fața Lui vede pe Tatăl, nu întrucât fața Lui făcută văzută ar anihila ipostazierea treimică, ci în aceea că necircumscrierea dincolo cu mult de granițele ființei și dincolo de orice înțelegere a ființei chiar și a persoanelor Treimii ipostaziate este făcută să devină circumscriere în granițele ființei prin darul Tatălui, jertfa Fiului și lucrarea Duhului. Și tot în acest sens spune Hristos ca cine mărturisește circumscrierea Lui pentru om, de la Tatăl o face prin Duhul, cu alte cuvinte, smerenia Sa este să nu producă propria mărturisire nici în creatură, ci să lase această lucrare Duhului pentru creatură, omul fiind chemat să articuleze la propriu ipostazierea Lui Dumnezeu-Treime pentru tot cosmosul și pentru făptura îngerească în feluri care îngerilor nu le sunt proprii – ceea ce sfinții numesc la om ca fiind <a treia lumină>. Dacă îngerii fac vizibile virtuți ale dumnezeirii reflectate intim în adâncimea fiecărei entități îngerești potrivit cu lucrarea fiecăreia, oamenii sunt făpturi care universalizează circumscrierea Lui Dumnezeu ca entitate tangibilă material și inteligibilă personal. Așa cum un obiect turnat după geometria obișnuită, care ia formă în lumea cu trei dimensiuni, are volum, față și muchii, tot așa dumnezeirea ipostaziată în Hristos are în trupul Lui lucrarea ascunsă a Tatălui, Care rămăne ascuns tot așa cum conținutul unui volum este ascuns de fețele și formele lui aparente. Hristos este cea mai intimă persoană a treimii cu omul manifestat drept chip și asemănare, tot așa cum fața unui metal turnat în matriță este intimă și desăvârșit aplicată formă pe formă cu matrița. Duhul este cel care dă măsurile circumscrierii și cunoașterea după măsură pământească a celor cerești și universale și după măsură cerească a celor pământești și universale în felul în care muchia nu are existență de sine, fără a delimita o față, decât atunci când e rază, dar raze de lumină care definesc muchii pot constitui o interfață sau muchiile unui volum delimitează zone de cunoaștere. Așa, Duhul, deși nu are un ”facies” definit, este Cel mai intim cu adâncimea care definește sinele, precum și cu nemărginirea care nemărginește sinele, până acolo încât Hristos afirmă, în unele contexte mustrător, că, indiferent de orice virtuți și lucrări, fie și suprafirești, refuză să cunoască (lăuntric, se poate înțelege) pe cei care nu L-au cunoscut prin Duh. Desigur, această comparație cu un volum, fețe și muchii este una limitată omenește, dar tinde să arate că Treimea nu este, așa cum fals acuză unele secte și religii noncreștine, o multiplicare de dumnezei de tip politeist, ci explicarea unei ipostazieri divine în lume și ierarhie fără care Dumnezeu nu poate să fie cunoscut nici trăit. Dacă mergem puțin mai departe și presupunem că în matriță nu este turnat metal ci diamant, așa zicând, cel care privește diamantul nu vede propriu zis conținutul (esența comună a Tatălui, Fiuluiși Duhului) ci, privind prin fața perfect transparentă delimitată de muchii, întrezărește pur și simplu transparența însăși. Iar privind muchiile întrezărește circumscrierea. În lumină reflectată vede ca în oglindă fața sa proprie, deși privește fața pietrei, iar în transparență vede lumea, ca și cum piatra nici nu ar exista, deși ea însăși e mediul propriu privirii, și prin transparență poate fi văzut/cunoscut. Fiul este piatra prețioasă desăvârșit șlefuită și desăvârșit delimitată (smerită prin margini neluate de la Sine ci de la Duhul) prin Care vedem și transparența plină de dragoste a Tatălui și luarea de ființă dar și darul de a primi nemărginire prin Duhul, și desăvârșirea contemplării dumnezeirii reflectată în toate. El primește circumscriere în noi nu în aceea că ar avea nevoie de una sau i-ar fi necesară ipostazierii, așa cum diamantul nu are nevoie de inel sau coroană ca să fie perfect, dar are nevoie de ele ca să fie purtat. Plinirea cu carne a coastei luată de la Adam este una din cele mai dificil de sondat realități umane expusă de Scriptură. Ea definește preoția ascunsă în bărbat. Bărbatul are capacitatea primară de a sluji circumscrierea în materie ca inițiere (început). El slujește asupra unei lipse devenită exces material, dar nu în sensul unei lipse pur și simplu ci a unei lipse interioare cu calitatea de a atrage nevoia de plinire cu duh nematerial asupra unui exces material lumesc, exterior.
Iar coasta luată de la Adam a făcut-o Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.
Calitatea femeii de a fi adusă la Adam este calitatea femeii de a fi biserică. Femeia este materializarea lipsei devenită spațiu pentru duh. Așa cum o față a matriței nu este neapărat imaginea în oglindă a celeilalte (ar rezulta un obiect perfect simetric, cu axă de simetrie) ci poate avea o altă formă și orientare spațială, dacă ne închipuim viața cu duh turnată într-un tipar însuflețit de nevoia de a fi meșter și în același timp formă a acestei turnări, și așa cum meșterul cel mai iscusit nu folosește măiestria pentru a produce non-formă ci formă desăvârșită, nevoia lui Adam de a sluji Duhul cu duh se întrupează în Eva. Iar golul-matriță care va sălășlui întruparea, conținând, deci, toate modelele perfecte ale primirii circumscrierii Celui fără margini Care Își asumă margine, este dat Evei cu necesitatea firească de a primi slujirea lui Adam și în același timp forțele care plăsmuiesc trup la propriu pentru întrupare. Femeia primește plenitudinea trupească a întrupării. Bărbatul primește aptitudinea universalizării ei prin reflectări asupra întregului cosmos ale Duhului prin Care aptitudinile de a primi întruparea luminează toată făptura cu odihnă. Adam primar urma să fie arhiereu iar Eva primară biserica universală.
Și a zis Adam: iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
Adam spune că femeia nu este o alteritate trupească inferioară așa cum susțin unele erezii, nici corporalitate bazată pe fundamente diminuate (oase). Dihotomia este marcată trupește așezând simbolic oasele (parte fixă) ca fiind calitate diferită de carne (parte mobilă), dar una ca origine și lucrare în amândoi. Adam mai spune că Duhul în forme sensibile va locui în oamenii care conlucrează în realizarea Întrupării în felul natural în care trupul conține formă și mișcare fără ca acestea să fie conflictuale deși sunt dihotomice. Acest trup urmează să fie odihna făpturii în felul natural în care mintea e odihnită într-un trup sănătos, fără să fie conflictuală cu mișcarea sau nemișcarea acestuia, ci comandându-le firesc pe ambele.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Adam și femeia lui erau goi și nu se rușinau.
Desăvârșirea omenească pământească se face prin comuniune în lucrare, însă, așa cum o matriță nu este decât firesc goală în așteptarea materiei care să ia formă, așa erau și protopărinții așteptând lumina veștii și lucrarea fizică a întrupării. Așa cum o matriță nu este cu nimic de rușine pentru că încă nu a primit metalul, ci, dimpotrivă, este de mare cinste tocmai prin precizia cu care meșterul i-a lucrat aptitudinea de a sălășlui formă, dar nici nu reprezintă nimic prin sine decât pământ, protopărinții nu aveau lumina conștiinței deplin trează asupra antitipurilor (formelor din eternitate) care circumscriu întruparea, făcând pe Cel neînceput să ia început ca circumscriere în om. Nu știau că sunt goi (au un tipar lăuntric), dar nici nu se rușinau, așa cum o matriță în care metalul fierbinte nu a fost turnat nu are lumină lăuntrică proprie, nici cunoștința lăuntrică a goliciunii cu sens.
1. Tradiția respectării canoanelor era așa cu acribie la români, încât protosul Sf. Munte scria pe vremuri unui voievod român… să nu mai trimită preoți cu muierea după ei (cu care uneori trăiau necununați) întrucât… e evident de ce, nu?
2. Radu cel Frumos a fost susținut de Craiovești și era numit, ca și toți predecesorii și succesorii <blagocestivul și de Hristos iubitorul Io…> Io, amantul lui Mehmed. Toți românii verzi țin să se tragă din Țepes. Niciunul, vai, cum se poate, nu s-ar suspecta că se trage din Craiovești. Nu mai zic de Radu…
3. O apocrifă spune că Ștefan cel Mare, apostrofat de un episcop că are cam multe țiitoare, i-a răspuns vlădicii să-și vadă de suflet, că era arhicunoscut ca având… țiitori.
Deocamdată, cam atât despre sfintele moravuri medievale.
Mai încoace:
4. Nu am auzit în ultimii ani NICIO predică, în care un cleric să spună că perversiunile bărbaților cu femei sunt, de fapt, tot Sodoma și tot Gomora. Auzeam pe vremuri la călugării mari și cu viață îmbunătățită.
5. Cunosc cam 5 cupluri care au conviețuit mai mult de 5 ani și nu s-au înșelat unul pe altul. Nu vorbesc de înșelare cu gândul, aceea a descumpănit și pe mulți dintre sfinți. Vorbesc de adulter propriu-zis.
6. Un adept al familiei creștine susținea sus și tare pe net că Mussolini era un băiat bun și că fascismul italian trebuie reconsiderat, pentru că Mussolini era familist și proteja biserica. Acel Mussolini care a) și-a ucis copilul nelegitim b) blasfemia în public despre Euharistie, somându-L pe Dumnezeu să-l trăsnească, pentru a dovedi că există. Care Maxim Mărturisitorul, ce Simeon Noul Teolog, ce feciorie la Siluan de la Athos; ăștia sunt morți, nu? Între vii, Mussolini era deja un exemplu (!!!!!). Ăluia îi găsim toaaate scuzele.
7. Cunosc sectari (baptiști, adventiști, etc.), care sunt familiști și au ciurde de copii ȘI nu consideră asta o calitate politica. Asta e pur și simplu o obligație după lege. Calități pentru politică ai după asta. Nu din cauza.
8. Am întrebat adepții teoriilor despre Occidentul care ne corupe câți dintre ei NU fac sex oral cu nevasta. Regret să spun, nici 1 din 100 nu am găsit. O parte importantă din vasta majoritate care făceau sex oral cu nevasta făceau și anal. NICIUNUL nu accepta că și aia e sodomie.
9. Am întrebat aplaudacii teoriilor că cipurile sunt satanice, unul după altul, CÂȚI NU SE MASTURBEAZĂ. Am obținut tăceri jenate și NICIUN <nu> ferm. Adică, avem gânduri spurcate în cap, mâna pe… ehm, pe problemă și umblăm ani de zile să povestim cine e pecetluit pe frunte si pe mâna.
10. O constatare seacă. BĂIEȚI. IN SODOMA FĂCEAU MULTE CHESTII DAR ERAU DOUĂ PE CARE SIGUR NU LE FĂCEAU. UNA – NU SPURCAU SFÂNTA IMPĂRTĂȘANIE PENTRU CĂ NU O FOLOSEAU. A DOUA – NU RĂCNEAU LA ALȚII PE CINE AU DESCOPERIT EI CA E HETERODOX, PENTRU CĂ NU-I INTERESA.
Urmând, în obraz, fariseilor moderni: Până când nu apare unul care să susțină agenda asta (și agenda asta punct cu punct și încă cu mai multă acribie o susțineau duhovnici precum Cleopa și nici pe departe nu era sfinția sa singurul), tot restul sunteți niște nene care vor buletin fără cip pentru Sodoma cu perdea. Lasați-mă în pace cu blagocestivul neam ortodox român. Blagocestivul neam nu conține practicile astea. Pur și simplu am ajuns să doresc să nu vă aud gura. Vreți Ortodoxie. Bun. Păi să o vreți, atunci, așa cum este, nu strecurată de ce cade „rău” la curvie contra firii, cu cununie drept pretext. Să observați că de anticoncepționale nici nu am ajuns să mai pomenesc. Să observați că de abstinența, ca nefiind – Doamne ferește – interzisă, nu am mai spus.
Am auzit atâția deștepți capotând cu scuze penale la întrebările de mai sus că mai am ceva de zis. Voi cum intrați, nene, în biserică, știind că faceți astea, aprobați tacit astea, cocoloșiți astea, vorbiți urât de lume, țineți <sinoade>, unde după curvie și preacurvie și curvie contra firii, forfecați ce episcop s-a rugat după cum nu vă place vouă, umpleți netul de câtă mare ați trecut și cât uscat ați bătucit că nu știu ce politician n-a osândit Sodoma, cum ați dat voi directive…? Bine, am înțeles. E clar cum intrați. Mai nene, dar nici de ieșit nu încercați să ieșiți cu un amărât de gând cumsecade? E așa greu? „Cu pace sa ieșim…”
Semnez: un curvar, ca și voi.
P.S.: ca sa fie meniul complet, am dat de creștini care, după ce auzeau astea, răspundeau: da, așa e, dar acum prioritatea e să scăpăm de Băsescu.
Umbla prin ortodoxie o stafie. Stafia credinței colective și în același timp exclusive. Parafraza după Marx e deliberată. Să încerc să lămuresc ce țintește. Comunitatea credinței și comunitatea credincioșilor sunt două realități superpozabile numai cu niște precauții, din motive foarte întemeiate și numeroase. Cel mai important este numit de Apostol: dacă barbarul, din fire, face faptele legii, oare netăierea lui împrejur (după trup) nu devine tăiere împrejur (după duh)…? Iar dacă cel care e născut sub lege devine călcător de lege prin voie proprie, la ce folosește că s-a născut între cei aleși, decât că va pătimi, după dreptate, o mai mare osândă?
Un al doilea lucru de remarcat este că iconomia Lui Dumnezeu acționează pe toată scara timpului. Cel Care stăpânește veșniciile (de subliniat că psalmistul vorbește de ”anii cei veșnici” la plural…) și Care, prin proorocul Iosua, a făcut soarele să stea, iar prin Isaia chiar să meargă înapoi… nu e creditat de ”cei mai cei” dreptcredincioși ortodocși că poate rezista unei schimbări de calendar. Cel Care a reprimit pe Moab și Amon, seminții excluse de la moștenirea lui Avraam, la loc în seminția Mântuitorului, prin Rut moabiteanca și prin Naama amonita, soția lui Solomon, nu e creditat că veșnicia Lui e suficient de cuprinzătoare ca să preceadă omul și să succeadă, cu om cu tot (sau, din păcate, fără el…) veșniciei prezente. Cel Care s-a coborât la iad să propovăduiască, spune explicit întâiul între apostoli, duhurilor neascultătoare ținute în închisoare, nu e creditat că, dacă un necredincios se convertește, convertirea lui va trimite pe Cel care singur mântuie și singur se jertfește pentru mântuire, tot acolo, tot la iad, și tot pentru mântuire, pentru întreaga spiță a celui convertit.
Trebuie, spun unii, să cernem prin cea mai deasă sită dacă pomenim chiar și la o biată rugăciune particulară un heterodox. Nu are importanță că rugăciunea, adresându-se veșniciei, se poate adresa nu heterodoxului de azi, ci spiței lui de peste 7 neamuri. Nu mai credem ca Cel care a zidit lumea spune ca va răsplăti dreptatea până în 7 neamuri, decât dacă e vorba de (pardon) gheșeftul nostru cu El. Tot restul sa poftească în iad.
Adineauri se indigna un cleric că un creștin a zis despre un heteordox mort ”Dumnezeu să-l ierte” ca și cum se produsese o blasfemie. Va să zică, Mântuitorul, rugându-se Tatălui (inevitabil, pentru niște heterodocși, nu?) ”iartă-i, că nu știu ce fac”, era… Doamne, iartă-mă, blasfemator al propriei ortodoxii?
Tot nu ajunge. Dacă e cineva necredincios nu trebuie nici să-l pomenim, nici să ne rugăm, nici de unele să nu facem… că punem ”credința în pericol”. Ironie cruntă, oameni care trâmbițează că ar combate catolicismul, vorbesc în cel mai ”curat” duh catolicizant că nu eu însumi pentru mine sunt periculos prin necredință, nu ortodoxia părelnică, afișată și mulțumită de sine ar fi periculoasă. Nu păcatele, nu lipsa virtuții. Toate astea (cică) se iartă. Toata ”șmecheria” e să stai cât mai necontaminat de eretici. Ultima dată când am auzit filosofia asta o spuneau cei cu Filioque și credința în har din energii create, și din motive de Filioque și energii create o spuneau, căci, într-adevăr, dacă harul e din energii create el nu poate opera decât cu legile creaturii, iar dacă păcatul poluează creatura, poluează (zic cei care cred așa) și harul. Iar dacă Duhul purcede (și) de la Fiul, decurge faimoasa ”locotenență domnească” piramidală. Ești sub ”umbrelă” sau nu mai ai har. Uitați-vă câți ”ortodocși curați” pretind că harul a dispărut sau, în orice caz, e în iminență să dispară, pentru calendar (Dumnezeu, Care a răsucit timpul ca pe o ață și care dă soarele înapoi ca pe un ceasornic, nu va primi în ziua a opta pe cineva pentru neînțelegeri despre funcționarea clepsidrelor față de mersul stelelor…). Uitați-vă câți se mândresc cu felul cum nu se roagă! Ei nu se roagă pentru eretici, nu se roagă cu eretici, nu se roagă pentru copiii avortați, nu se roagă pentru păcătoși. Uitați-vă câți se laudă zile, luni și ani de zile cu apartenența la ”sfintele” adunări ale celor care nu fac curvie contra firii și la cei care nu au gene evreiești în ADN. Cumplita nevoință de a nu fi pervers… decât bărbați cu femei și crunta asceză de a nu se fi născut cineva evreu sunt în 9 din 10 fraze. Restul? Dar cine să se preocupe de rest? Ce, nu aveți… credință?
Tot nu e suficient. Stăm pe net, luni și ani de zile, cernând cine are o urmă de suspiciune că e evreu, că a dat mâna cu un evreu, că a zâmbit unui evreu. Puricăm, noi, credincioșii în adâncul iertării și nesfârșita înțelepciune a iconomiei, dacă cineva poate să mai fie ortodox sau nu, sau dacă cineva, pentru că a găsit un cuvânt bun pentru un rătăcit, nu cumva a căzut din har, ba chiar trebuie ”sigilată” comunitatea ”sfinților” mantuiți de-a gata să nu se… contamineze. Facem dosare de cadre, noi, cei care preamărim sfinții uciși de poliția politică atee, puricând ce a fost tatăl cutăruia, ca ”dovadă” ca era evreu, deci comunist, deci, cu ”claritate” rezultă că fiul nu poate fi decât tot ”contra ortodoxiei”. Căutăm cu anii dacă cineva corespunde cu ”limpieza de sangre” mai ceva ca Inchiziția spaniolă și, triumfând, spunem: vedeți, noi nu suntem ca papistașii care vor arde în iad. Adevărat. Noi suntem mult, mult mai răi și jalnici.
Urmează câteva întrebări pe care eu însumi sunt silit să mi le pun, și aș face bine să o fac cu seriozitate.
Cine din dregătorii împăratului este cinstit ca dregător pentru că înșiră în fața oaspeților cine nu este împăratul, povestește cu acribie ce fel e deosebit cutare de împăratul, cum cutare nu are cum să fie împăratul și altul nu are voie să fie cu împăratul? Și când s-a socotit vreun împărat cinstit de pomenirea lui ca biată rămășiță a listei cu cine nu e împărat? Ce împărat socotește războinic bun pe cel care povestește cui stă să-l audă cine nu e bun de armată? Și dacă împăratul se va îmbrăca în haine obișnuite, cum va face o asemenea slugă să-L cunoască? Știa cineva cine este Rut când era foamete în Israel sau cine urma să fie Pavel înainte de drumul Damascului? Ce-ar fi fost să apară un grijuliu de listele excluderii să înceapă cazuistică sofisticată de ce Rut nu are ce căuta în Israel, ca sa nu mai spunem ce nebunește suna ca Saul să fie… apostol?
Doamne, oare nu cumva sunt eu unul din acești orbi?
Alex Amarfei
Tocmai m-am întors de la Cununia frumosului meu frate, cu o doamna minunată și m-am gândit să vă împărtășesc câteva gânduri despre Căsătorie.
Motto:
„18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el .21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. 22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.” – Fac. (2. 18,21-22)
De la început Dumnezeu a creat omul-colectiv, Eva fiind constitutivă lui Adam – Omul singular. Această intimitate primordială perfectă între Adam și Eva, este refacută prinTaina Sfintei Cununii, in a cărei slujbă se spune:
“De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos si in Biserică” – (Ef. 5,31-32).
Tot de la început, Dumnezeu L-a creat pe Adam ca Împărat, ca Stapân al Creației. La Cununie, pe frunțile mirilor se pun coroane, prin care cei doi redevin Împarat si Împarateasa, dar și încununând nevoința lor, de a-și păstra neîntinata curăția trupească, cununile mai desemnând și cinstea fecioriei și a curăției, semnificație care pentru omul modern și-a piedut din însemnătate. Fiecare familie este, într-adevăr, o împărăţie, o mică biserică, iar inele (verighetele) sunt semnul iubirii și legăturii trainice. Cât de mult prețuiește dragostea dintre bărbat și femeie, uniți și binecuvântați prin Taina Sfintei Cununii, Dumnezeu – Fiul întrupat ne-o arată prin întâia Sa minune, cea de la nunta din Cana Galileii. Dar noi nici măcar nu ne dăm seama că starea de căsătorie este, ca toate ale lumii, o stare decăzută şi deformată şi că ea nu are nevoie să fie simplu binecuvântată și „solemnizată”, ci ea trebuie restaurată în Hristos. Această restaurare în Hristos înseamnă în viaţa, moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer, în inaugurarea în duhul Rusaliilor a „noului eon”- în Biserică -, ca sacrament al tuturor acestora. Această restaurare transcende total ideea de „familie creştină” şi dă căsătoriei dimensiuni cosmice şi universale. Tocmai aici se află întreaga problemă. Atâta vreme cât privim căsătoria ca ceva care privește doar pe cei căsătoriţi, ca ceva care li se întâmplă doar lor, şi nu întregii Biserici şi, prin urmare, lumii înseşi, nu vom percepe niciodată înţelesul cu adevărat sacramental al căsătoriei: marea taină la care se referă Sfântul Pavel când spune: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. Conform cuvintelor Sfantului Apostol Pavel. fiecare dintre soți are datoria iubirii si supunerii fața de celalalt. El spune: „Supuneți-va unul altuia întru frica lui Hristos. Femeile să se supună barbaților lor ca Domnului, pentru că barbatul este cap femeii precum si Hristos este cap Bisericii – trupul Sau, al carei mântuitor și este.[…] Barbaților iubiți femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea[…] Așadar, barbații sunt datori să-și iubească femeile, ca pe înseși trupurile lor. Cel ce-și iubeste femeia sa, pe sine se iubește” (Efeseni 5, 21-28). Responsabilitatea iubirii o au amândoi partenerii, dar fiecare de pe poziția rânduită lui. Deci, nu se poate spune că doar bărbatul este conducator, ci acest lucru il face cu ajutorul femeii, după cum și Hristos nu conduce Biserica fără conlucrarea ei de bunăvoie. Dacă totul a creat Dumnezeu pe pământ doar prin Cuvânt, doar pe om L-a creat cu propriile-I sfinte mâini, ce dovada mai mare de prețuire pentru om, dar și pentru trupul său există? Pentru această înaltă cinstire, omul însă trebuie să-și respecte și el însuși trupul său – templu al Duhului Sfânt – să nu-l întineze în împreunari necuviincioase, care-l coboară din cinstea sa împărătească și-l aseamănă dobitoacelor, supuse doar instinctualității. Dumnezeu nu blamează sexualitatea, doar că o binecuvântează doar între soții cununați în Biserică, în Taina Sfintei Cununii. Actul sexual este un aspect intim şi sfânt al fiecărui cuplu căsătorit şi Dumnezeu respectă intimitatea relaţiei lor. „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre.” (1 Corinteni 7:3-5)
Dar creştinul adevărat are în inima lui dragostea lui Dumnezeu şi, prin această dragoste, caută totdeauna binele celuilalt. Astfel nu va forţa şi nu va pune presiune asupra partenerului, cerându-i ceva care îi răneşte cugetul sau demnitatea. Biblia conține cântări de o neasemuită frumusețe, care sunt adevarate Imnuri ale dragostei. În această carte din Biblie – „Cântarea Cântărilor” -, este descrisă dragostea romantică a împăratului Solomon cu preaiubita sa Sulamita, dar care – in mod alegoric – reprezintă dragostea dintre Mire si Mireasă, conducând gândul spre sensurile tainice ale unirii dintre Hristos și Biserica Sa. Este înţelept şi necesar pentru orice bărbat căsătorit şi orice femeie căsătorită să citească cu atenţie această carte, din care va învăţa cum să-şi admire și să-și iubeasca partenerul sau partenera şi cum să-i dăruiască dragostea sa, într-un fel vrednic de Dumnezeu. În acest sens profund, sacramentul nunţii cuprinde mai mult decât familia. El este sacramentul iubirii dumnezeieşti, ca taină atotcuprinzătoare a fiinţei înseşi şi din această pricină el priveşte întreaga Biserică şi – prin Biserică – întreaga lume. Dar, adevărata temă a Tainei Sfintei Cununii nu este „familia”, ci dragostea. Familia ca atare, familia în sine poate fi o distorsiune demonică a dragostei (”Pentru Viaţa lumii – Sacramentele şi Ortodoxia”- Pr.Alexander Schmemann) – şi există cuvinte aspre despre aceasta în Evanghelie: „Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui”(Mt.10, 36). Dar chiar și într-o familie problematică, harul lui Dumnezeu poate face să strălucească lumina Sa sfântă. Părintele Paisie mai spunea: “Dedesubtul nepotrivirii omeneşti ascunde armonia lui Dumnezeu. De exemplu, într-o căsnicie, două personalităţi total diferite pot experimenta armonia. Astfel că femeile, cu bogăţia lor de sentimente, îi pot aduce pe bărbaţi mai aproape de Dumnezeu.”
Cele mai frumoase și poetice rânduri despre dragoste le-a scris Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâia către Corinteni : Capitolul 13: Dragostea şi bunurile ei: http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=12&cap=13
În plan lumesc, o zi obișnuită din viața unui cuplu ar putea arăta așa: (fragment din “Fericirea care durează” a lui Bert Hellinger)
Bărbatul o privește pe femeie, femeia pe bărbat, și chipurile lor se luminează. Se bucură unul de altul. Nu este acesta un început frumos pentru o noua zi într-o relație de cuplu? Expresia cea mai frumoasă a iubirii apare atunci când ne bucurăm de partenerul nostru. Exact așa cum este el. Asta este fericirea, bucuria reciprocă, bucuria pentru celălalt și ceea ce decurge din această bucurie, anume faptul de a da și a primi. Atunci ziua nu va fi îndeajuns de lungă, pentru că în permanență ceva nou și minunat circulă între cei doi. După multe decenii de observații amănunțite, Bert Hellinger a conchis că esența fericirii i s-a dezvăluit în câteva cuvinte:
DA – pentru partener, pentru noi înșine, pentru situația noastră, așa cum este, pentru fericire.
TE ROG – când rănești pe celălalt, a-l privi în ochi și a-i spune: te rog, e deajuns, pentru ca celălalt îl va scuti – cu generozitate – de a-și cere iertare și prin cuvânt.
MULȚUMESC – într-o relație de cuplu există sute de ocazii – zilnic – de a ne bucura de ceva și a spune: “mulțumesc”
Ce îi face pe copii fericiți? – faptul că ambii parinți sunt fericiți prin ei. Acest lucru se întâmplă atunci când – în copil – se descoperă unul pe altul, se iubesc și sunt fericiți unul prin altul.
Când se bucură parinții de copil? Atunci când îl iubesc așa cum este el.
Cum se împlinește relația de cuplu? Cum ajung să se iubească soții?
Dragostea ce-o simt unul pentru altul se adâncește în și prin:
* Relația sexuală: in ea se contopesc iubirea și viața.
* Iubirea inimii: dragostea sexuală se implinește mai bine, atunci când izvoraște din iubirea inimii, când este o împlinire a acesteia.
* Traiul în comun: viața în comun poate exista fără sexualitate și, uneori, chiar fără iubire. Dar traiul în comun este un bun prețios. El trebuie învățat și trăit.
Mai exista o condiție esentială a fericirii personale și de cuplu:
ca cei doi îndrăgostiți să-și respecte părinții – pe-ai lor și pe-ai partenerului.
Orice atingere a lor, prin cuvinte ofensatoare, lovește partenerul chiar în inimă. Și dacă într-o relație autentică este firesc ca cei doi sa-și spună lucruri adevărate, chiar dacă mai puțin plăcute, acestea vor consolida – în ultimă instanță – relația, dar cuvintele ce ating sfințenia sentimentelor filiale, NU!
Grozăvia epocii contemporane nu este trădarea simplă, ci trădarea pentru ficțiuni jalnice. Iuda a trădat pentru 30 de arginți nefolositori, de care a și vrut să se lepede, dar măcar a primit ceva concret în termenii lumii acesteia.
Acum am ajuns să trăim într-o lume în care toată agitația vieții și, culmea nenorocirii, toată voința dăruită religiei, culturii, exprimării și reactualizării de sine sunt bazate pe promisiunea unor ficțiuni penibile.
Avuția națională. Veniți să vedeți o anti-minune! Goethe, în Faust, expune ideologia mefistofelică a bancnotei-hârtie, care oferă o aparentă comoditate a comerțului și o eliberare de povara capitalismului ”metalist”, dar aduce imediat cu sine demonul luptei pentru ce va urma să vină, apăsarea viitorului incert mai dură cu ordine de mărime decât a prezentului.
”Să știe toți: biletu-acesta are/O mie de coroane ca valoare!/Drept chezășie stau, nenumărate/Averile în solul țării îngropate! (Goethe, Faust, trad. Șt. Aug. Doinaș)
Cu această vrăjitorie sinistră omul, de la nobil la ultimul sărac, este aruncat într-o oală comună în care grija pentru fluctuația monedei-ficțiune apasă pe toți. Orice amenințare, fie și imaginară, sau mai ales imaginară, la adresa ”conținutului de avuție națională” al monedei-hârtie este casus belli. Evreul, compatriotul trădător, conspirația mondială, vecinul de alături, guvernul, oculta, boierii, reptilienii, mama, firma concurentă, occidentul corupt – you name them. Toți sunt vinovați de tot. În clipa următoare, mai contează un singur lucru: câtă propagandă poți face virtuții tale de a apăra ”sfântul” conținut de avuție reală al monedei-minciună. Uitați-vă câți ”creștini de elită” se revendică de la sfintele sfintelor… pentru că și-au luat obicei să piardă ore, zile, luni și ani în șir puricând lumea de pericolele care amenință… ”sfânta” avere, pe care nu au văzut-o și, de fapt, nu o dețin, de pericolele pe care nu le-au văzut, dar le sunt descrise de niște patrioți adevărați, demni de crezare. Un mercenar cere bani ca să lupte. Un asemenea om își va urî, defăima, considera demn de orice suspiciune și până la urmă va ucide senin aproapele, culmea ororii, convins că face o jertfă plăcută Lui Dumnezeu, pentru ca… un trust de presă spune minciuni ”bine” construite despre cum acela amenință ficțiunea care consolidează banii fictivi. Nu de acum. Nu de ieri. Și nu pentru azi sau mâine. Am ajuns ca dreptul lui X de pe stradă asupra avuției să meargă la strămoșii glorioși și să se extindă (o, cruntă ironie…) până la urmașii urmașilor, în veacul vecilor… deși același X țipă ca acum-acum vine apocalipsa… Credeți că e vorba de discursul vibrant al lui Ștefan închipuit de Delavrancea? Ete, na. Ștefan vorbea de Moldova concretă și de Moldova cerească. Noi vorbim de balivernele lui Mefisto despre câte drepturi avem de la Ștefan asupra unui… combinat al lui Ceaușescu, care nu funcționa bine, nu mai funcționează, dar transmite drepturi copiilor copiilor pe care încă nu-i avem, deși mâine se termină cu noi toți.
10. În ziua a douăzeci şi patra a lunii a noua, în anul al doilea al lui Darius, a fost cuvântul Domnului prin gura lui Agheu proorocul, zicând:
11. „Aşa zice Domnul Savaot: Cere, deci, preoţilor o hotărâre la aceasta:
12. Dacă cineva ia carne sfinţită în poala hainei lui şi se atinge cu poala de pâine sau de bucate fierte, de vin, de untdelemn şi de orice mâncare, oare se vor sfinţi acelea?” Şi au răspuns preoţii şi au zis: „Nu!”
13. Şi a zis Agheu: „Dacă cineva spurcat, prin atingerea de un mort, se atinge de vreunul din lucrurile acestea, oare ele se spurcă?” Şi au răspuns preoţii şi au zis: „Se spurcă!”
14. Şi a răspuns Agheu şi a zis: „Aşa este poporul acesta şi aşa este neamul acesta înaintea Mea, zice Domnul şi tot aşa este şi cu lucrul mâinilor lor: tot ceea ce ei aduc jertfă este spurcat.
omul cu carnea sfințită în poala hainei este clericul care crede ca hirotonia ține loc de orice sau bigotul care se împărtășește dar crede că aceasta ține loc de lucrarea virtuții (praxis). pentru aceștia sfintele nu ating sufletul, ci stau a lui, adică Dumnezeu e exilat între sufletul și trupul lor, reținut de la a atinge sufletul de țesătura deasă a trufiei, slavei deșarte, închipuirii de sine, asa cum o țesătură nu lasă să se atingă ceva de corp cu totul chiar dacă vin în contact aproape intim.
acești oameni, ce-i drept, nu pot sfinți nimic în afara ritualului, pentru ca ei înșiși nu sunt în contact sufletesc cu lucrarea sfințitoare, sunt doar ca niște vase care poartă lucruri de la un loc la altul.
însă în ochii lor, un biet om oarecare care suferă de un păcat (cel spurcat prin atingerea de mort), este pricina de spurcare a lumii, tocmai pentru că ei cred ca sfințenia ca și spurcăciunea locuiesc undeva în periferia ființei.
din aceasta cauză bilanțul lor este de fapt negativ: ei nu cred ca pot sfinți ceea ce păcatul spurcă.
aceasta concepție fals-smerită în fața poruncilor face de fapt, prin necredință și lipsa de râvnă autentică, să pară ca păcatul poate ataca în feluri pe care credința nu le poate apăra, adică, culmea nebuniei, slăbesc pe Dumnezeu în raport cu răutatea. sfințenia ajunge să fie o formă (delirantă…) de a feri de păcat și spurcăciune lucruri și oameni dar ea, în ochii bigotului, nu este suficientă, este învinsă de păcat.
tot de aici se trage credința (catolicizanta ca sa-i spunem originea) în magie. întrucât privesc tot harul ca având acțiune ca și cum ar fi creat, bieții oameni care suferă de bigotism ajung să creadă că păcătosul transmite răul nu asupra omului ci asupra sfintelor, că, așa-zicând, ar polua lumea într-un fel asemănător cu răspândirea unei chimicale. de aici decurge tendința de a privi păcatul într-un fel similar fobiei de microbi, o adevărată năpastă sufletească, și o formă de a păcătui ea însăși.
SFINȚENIA ESTE MAI MARE ȘI MAI PUTERNICĂ DECÂT PĂCATUL DAR NU POATE LUCRA ÎNTR-O CONȘTIINȚĂ INACTIVĂ SAU CARE MICȘOREAZA CREDINȚA SUB PRETEXTUL RESPECTĂRII LEGII.
ORTODOXIA ESTE SFINȚENIA CARE ISPITEȘTE MAI PUTERNIC DECÂT PĂCATUL ȘI CARE PĂTRUNDE ÎN SUFLET ȘI TRUP MAI ADÂNC DECÂT BOALA.
Mână în mână
mergem prin ceață, printre suflete înghețate
Printre copaci siberieni simțim atingerea…
ce ne face sălbatici și liberi
în ultimul meu vis
soarele se înnegrise și tu
mă sărutai
mă sărutai
mă sărutai până la despietrire
urlet de lup anunță
furtună de nisip
în creier prăjit și ochi găurit
Cascade îmi potolesc setea de tine
Cerul arde
Ceața dispare și copaci de hârtie desenați
apar în depărtare
Câinele chior latră la noi
Mână în mână prin foc și umbre
alergăm
prin deșert, prin lacrimi și palme.
Iubito, în cele mai grele momente
pune-mi aripi
să devenim sălbatici,
să fugim vertical spre cerul fierbinte
să fim arși, să fim cei mai frumoși,
să fim celule… împreună
în aer.
Motto: „Iisus Și-a ridicat ochii în sus și a zis: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat” – Ioan (11:41)
Mi-L imaginez pe Dumnezeu nerăbdător ca un îndrăgostit, ce-și aşteaptă iubita, doar că El – Stapânul a toate – aşteaptă astfel rugăciunea noastră, pentru a ne dărui ceea ce ne dorim și ne este cu adevărat de folos!
Cum ne-a înzestrat de la început cu deplină libertate, nu se amestecă în viața noastră, fără a fi invitat!
Și dacă Însuși Hristos I-a mulțumit Tatălui Său pentru că I-a ascultat rugăciunea de a-I învia prietenul, mort de 4 zile – pe Lazăr, avem cel mai grăitor exemplu de conduită, cea a Fiului Celui Atotputernic! Adică, exemplu de rugăciune către Dumnezeu – chiar rugăciunea stăruitoare – și mulțumirea!
Dovada că ne rugăm cu profundă credință, nădejde și dragoste, poate fi rugăciunea de mulțumire, înainte chiar de a primi cele cerute!
Când intri în dulceața rugăciunii, când inima Îl simte pe Mântuitorul, bucuria aceea fără seamăn, vestește că rugăciunea noastră a fost primită și ascultată! Și, dacă într-adevăr avem încredere în dragostea lui Dumnezeu pentru noi, vom primi cu seninătate chiar și neîmplinirea rugăminții, atunci când acel dar nu este cu adevărat bun pentru noi!
Lăsându-ne viața deplin în voia Domnului, alungăm îngrijorarea și anxietatea – care este însuși diavolul, ascuns în straiele iraționalității noastre.
De unde știm că Dumnezeu așteaptă să-I mulțumim? Păi, vedem și în pilda celor 10 leproși.
„Astăzi, când mila lui Dumnezeu vine în Persoană să caute şi să cureţe pe pedepsiţii Săi, iată că nu găseşte recunoştinţă în Israel. Dar, a găsit-o între străini, la un samarinean. Iată de ce se spune că binefacerea şi cu recunoştinţa sunt două virtuţi care nu s-au întâlnit amândouă pe pământ. Iată încă o amărăciune a lui Iisus. Nouă, din zece, iarăşi se vor fi apucat de rele.” – (Cuviosul Parinte Arsenie Boca).
Și de ce-I trebuie Lui recunoștința noastră?
Pentru că recunoștința este un tip de atitudine foarte înaltă, întrucât influenţează nivelul nostru de conştiinţă şi nivelul de conştiinţă al altor persoane, într-o manieră foarte profundă.
Mulțumindu-I Lui, adâncim în noi conștientizarea dragostei împărtășite și legătura intimă cu Creatorul nostru, cu Tatăl nostru Cel ceresc, reflectăm în conștiința o profundă și aducătoare de nădejde bucurie, că nu numai că nu suntem singuri, ci și faptul că suntem extrem de valoroși pentru Dumnezeu, că suntem fiii Lui – Altețe Regale. Și din postura de fii ai Celui Preaînalt, Îi aducem prinos de recunoștință.
Iar amărâtului nostru frate, ce-și întrerupe o clipă egoismul, pentru a ne întinde o mână de ajutor, chiar dacă nu ne este prieten, sau poate cu atât mai mult când nu ne iubește, cum să nu-i mulțumim?
Recunoștința ne încălzește întâi nouă inima, apoi îl face și pe dăruitor să se simtă un om mai bun și așa inimile amândurora se umplu de dragoste. Chiar dacă omul se întoarce la meschinăria vieții lui, nu poate uita clipa acea de Lumină și va mai îndrăzni să-și ajute semenul.
Amintiți-vă de tâlharul cel respectuos, răstignit și îndurerat, alături de Hristos – Cel nevinovat!
În adâncul suferinței sale, găsește totuși puterea – el care făcuse numai rele toată viața – să-l certe pe tâlharul cel blasfemator și să recunoască nevinovăția și nedreptatea, făcută lui Hristos, cât și propria-i vinovăție, ca o spovedanie publică.
Cuvântul bun, al unui om aflat într-o suferință asemănătoare, spus Celui ce – ca om – se simțea părăsit de Dumnezeu, dar care – ca Dumnezeu-Fiul, își asumase și condiția umană și se jertfise, pentru a-l restaura pe omul cel căzut, îl mângâie pe Hristos și-L înduioșează!
Și iată cum îi este recunoscător Dumnezeu-omul, celui mai căzut dintre oameni, dar care lucrează porunca dragostei și mărturisește Adevărul: tâlharul, care toată viața furase, fură și un loc în Rai, devenind primul lui cetățean!
Dacă ieșim din balta călduță a văicărelii, a auto-victimizării, putem vedea că avem atâtea pentru care să fim mulțumitori și pentru care să dăm slavă lui Dumnezeu!
În cinci zile a creat Dumnezeu – prin Cuvânt – tot Universul, pentru a-i face zestre coroanei Creației Sale – Omului, de care s-a ocupat personal pentru a-l zidi, în ziua a șasea, cu propriile-I sfinte mâini! Cum să nu-I fim recunoscători?
„Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. / Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. / Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. / Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă.” – Psalmul 138 – (13-16)
Dumnezeu nu S-a retras din Creația Sa; ne veghează și ne așteaptă să-L chemăm, să-L primim în viața noastră!
Nu ne-a predestinat unui anume fel de viață, dar, fiind Atotștiutor, pre-cunoaște deciziile pe care le vom lua.
Pentru că El, Cel care a creat Timpul, fiind însă etern, ne însoțește în micuța noastră viață clipă de clipă, cunoscându-ne cele mai ascunse gânduri, dar se retrage delicat și discret, lăsându-ne Intimitatea deplină.
Nu numai că este un Tată nespus de bun și de iubitor, de îndelung răbdător și milostiv, dar ne-a dat și pe Fiul Său Cel iubit, pentru a drege ceea ce noi, prin neascultarea proto-părinților noștri, am stricat.
Și L-a jertfit; putem să ne închipuim câtă durere poate simți un Tată pentru Fiul Său?
Și totuși, I-a primit jertfa și S-a reconciliat cu omul cel repede răzvrătitor!
Și nu L-a rugat nimeni să facă asta: pur și simplu nu a putut îndura pieirea omului, creat de El! Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut!
Vă pun la inimă acest gând și fie ca el să rodească însutit și înmiit în ființa voastră!
Mă numesc Cristina Olaru. De foarte tânără mi-am dorit să fiu aproape de vatra ]n care se ”coace” literatura. Am detestat întotdeauna deadline-urile și de aceea mi-am dorit să am propria-mi revista literara, pentru a nu mai tremura de emoție că nu termin la timp articolul, că mi se taie din text, că mi se reformulează etc.! Dar am constatat că eu îmi sunt cel mai pisălog șef!
Am vorbit de mult cu 2 prieteni:
cu Dl. Dr. Alex Amarfei (căruia îi voi consacra un articol separat) și cu:
D-naMihaela Cardiș – o Doamnă extraordinară, care m-a susținut puternic și a fost prima ”colegă de redacție”!
Apoi, l-am rugat pe fostul meu profesor de Informatică: – Dl.Cristian-Mihai Pomohaci – un Dascăl adevărat, iubit de studenți, un Om minunat – să mă consilieze în vederea lansării unei reviste literare virtuale, aruncându-i și o bombiță, cum c-aș avea nevoie și de exprimarea opiniei unui bărbat, asupra subiectelor pe care mi-am propus să vi le aduc/em la cunoștință! ”Cand incepem?”, m-a întrebat el, propunând și-o dată de lansare a revistei în spațiul virtual, amețitor de apropiată.
Prietenul meu drag – frațiorul meu iubit – Dl.Alexandru Povarnă, posta nevinovat o poezie pe Facebook, moment în care s-a întâlnit cu Destinul inexorabil, întruchipat de o doamnă, căreia îți este cam greu să i te împotrivești 🙂 ! S-a lăsat cucerit, fiind la fel de deschis, ca noi toți cei care – pentru dumneavoastră – vom pune în cuvinte gânduri și sentimente, ce dospesc de multă vreme în mințile și în sufletele noastre!
N-aș vrea să știți cum îmi fac treaba mea de femeie, numai cu gândul la ce subiecte voi mai aborda, cum scriu textele ”in cap” 🙂 ! Ca voi toți, am acumulat tot felul de cunoștințe – pe care mi le-am acordat intre ele – și trăiri, în urma cărora am tras și eu niște concluzii, pe care doresc să vi le împărtășesc, cu marea dorință ca ele să vă fie de folos.
Aș fi vrut ca, la ceasul diferitelor alegeri, făcute de mine, să fi fost cineva să-mi spună ceea ce doresc eu să vă dăruiesc acum, în speranța că vă vor ușura niște căutări, nu întotdeauna pline de bucurie! Dar, tot ceea ce am trăit, mi-a adâncit simțirea, mi-a deschis unghiul ochelarilor de cal, cu care onor societatea ne dotează și m-a făcut să mă consider o femeie puternică. Iar asta pentru că Motto-urile mele – pe care vi le dăruiesc, de asemenea – sunt:
„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” – Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel – (4.13)
”Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.” – Iosua Navi (1:9)
tru că este o Revista Literara cu un pronunțat caracter creștin ortodox, am simțit nevoia să vă împărtășesc din sursele care mi-au lămurit și mie acele subiecte – de loc ușor de înțeles – din Sfânta Scriptura. Am vrut inițial sa vă prezint un rezumat, dar pur și simplu nu m-am îndurat să scot niciun cuvânt dintr-un text, care esențializează și explică mesajul Facerii în cel mai posibil de înțeles mod! Citiți cu atenție; veți găsi în text argumente pentru atei si evoluționiști și cred că o să vă și placă :)! Accesați acest link, vă rog:
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.