Despre Întrupare, cădere și apariția neputințelor și a bolii, precum și despre vindecare și rațiunile ei potrivite cu lucrările dumnezeirii în trup (I)


Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.

Conform revelației primite de la Sfântul Apostol Ioan, și păstrată ca atare numai de tradiția bisericii ortodoxe, Dumnezeu urma să Se întrupeze și dacă Adam nu cădea. Prin această coborâre, posibilă numai prin lucrarea asupra Sieși a naturii divine și revelată în trepte omului, făptura urma să fie odihnită de iminența unui urcuș nesfârșit în cunoaștere și perfecționare spre o esență dumnezeiască de fapt de neatins și de neconcretizat creaturii. Am fi urcat, ca îngeri sau oameni, eternități, și necircumscrierea Lui Dumnezeu tot ar fi apăsat asupra noastră. Dumnezeu pregătește concret un act de smerenie care stârnise gelozia îngerească atunci când fusese anunțat ca plan – pentru îngerii cei mai mari și desăvârșiți nu se face înger, dar pentru om, a zecea verigă rațională și sensibilă a ierarhiei, se face uman. Dumnezeu acceptă circumscriere în materie prin conlucrare cu cea mai smerită, cea mai puțin dotată cu măreție verigă a ierarhiei, pentru ca necircumscrierea Sa în duh să nu mai apese asupra făpturii. Pentru ca acest act să nu aducă trufie asupra făpturii, și pentru ca în conștiința oamenilor să existe marcat deplin faptul că marea lucrare a întrupării nu este meritul unuia singur, ci un sacrificiu dumnezeiesc care cheamă o conlucrare omenească, și întrucât circumscrierea dumnezeiască de la necircumscriere urma să fie o lucrare acoperită de taină, inaccesibilă unuia singur, Dumnezeu pregătește firea omenească pentru o dualitate fertilă bărbat/femeie.

Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului, și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, să vadă cum le va numi, așa ca toate ființele vii să se numească după cum le va numi Adam.

Dumnezeu deschide ochii conștiinței lui Adam pentru stăpânirea animalelor pământului și implicit pentru stăpânirea puterilor sufletești, inclusiv cele care guvernau asupra patimilor sufletești (fiarele) care ar fi putut fi rezultate prin tentații de la firea îngerească căzută. Adam devine normă și normalitate a naturii, conștiința din care emerg sensuri pentru cosmosul văzut. Este primul act de circumscriere a Lui Dumnezeu față de om: Dumnezeu, care e singura ființă care are atributul de a se opri, restul ființelor fiind natural create spre o anume mișcare, se oprește din dregătoria universală de dătător de sens și stă (își sacrifică imaginea și forța guvernatoare față de ființa lui Adam) să vadă (să primească de la Adam comunicare vie) ce sens și normă dă Adam după libertățile natural sădite în el ale conștiinței.

Și a pus Adam nume tuturor animalelor pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor potrivit pe măsura lui.

Se accentuează o lipsă în Adam care e primordiul circumscrierii divine intime cu omul: pentru misiunea de a își da sens sieși (împlinirea măsurii lui) omul nu are entitate paritară. Se revelă făpturii un început al misiunii umane de a circumscrie divinitatea.

Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.

Emergența puterilor conștiinței față de care omul devine dualitate bărbat/femeie are loc în somn greu – și anume, față de misiunea de a circumscrie pe Dumnezeu prin unire trupească bărbat/femeie, omul nu are la început conștiință trează. Această conștiință trebuia să devină din ce în ce mai trează și, pe măsură ce s-ar fi realizat aceasta, Duhul Sfânt ar fi intervenit asupra omului în forme din ce în ce mai sensibile. Până azi misiunea omului este de a trezi conștiința din acest somn greu și a dobândi lucrarea Duhului în forme sensibile. Circumscrierea Lui Dumnezeu, ca locuire/întrupare în dihotomia barbat/femeie ar putea fi comparată vag cu felul cum metalul topit ar sta într-o matriță făcută din două jumătăți până la solidificare. Pe măsură ce metalul se răcește, căldura lui se transmite matriței. Pe măsură ce matrița transmite răceala sa metalului, el devine mai capabil să preia formă materială și circumscrisă de la cea apropiată de a focului, plasmatică, necircumscrisă. Așa cum o matriță din pământ nu poate elibera forma metalului turnată în ea dacă nu e făcută din două jumătăți, ci trebuie spartă dacă ar fi un gol circumscris de o formă unitară, din care metalul solidificat nu mai poate fi scos, omul nu putea fi făcut să circumscrie pe Dumnezeu și, în același timp, să-L arate celorlalte făpturi create, decât făcând să iasă circumscrierea Lui ca formă emergentă dintr-o dihotomie în desăvârșire care produce o unitate în circumscriere. În acest sens spune Hristos întrupat că cine vede fața Lui vede pe Tatăl, nu întrucât fața Lui făcută văzută ar anihila ipostazierea treimică, ci în aceea că necircumscrierea dincolo cu mult de granițele ființei și dincolo de orice înțelegere a ființei chiar și a persoanelor Treimii ipostaziate este făcută să devină circumscriere în granițele ființei prin darul Tatălui, jertfa Fiului și lucrarea Duhului. Și tot în acest sens spune Hristos ca cine mărturisește circumscrierea Lui pentru om, de la Tatăl o face prin Duhul, cu alte cuvinte, smerenia Sa este să nu producă propria mărturisire nici în creatură, ci să lase această lucrare Duhului pentru creatură, omul fiind chemat să articuleze la propriu ipostazierea Lui Dumnezeu-Treime pentru tot cosmosul și pentru făptura îngerească în feluri care îngerilor nu le sunt proprii – ceea ce sfinții numesc la om ca fiind <a treia lumină>. Dacă îngerii fac vizibile virtuți ale dumnezeirii reflectate intim în adâncimea fiecărei entități îngerești potrivit cu lucrarea fiecăreia, oamenii sunt făpturi care universalizează circumscrierea Lui Dumnezeu ca entitate tangibilă material și inteligibilă personal. Așa cum un obiect turnat după geometria obișnuită, care ia formă în lumea cu trei dimensiuni, are volum, față și muchii, tot așa dumnezeirea ipostaziată în Hristos are în trupul Lui lucrarea ascunsă a Tatălui, Care rămăne ascuns tot așa cum conținutul unui volum este ascuns de fețele și formele lui aparente. Hristos este cea mai intimă persoană a treimii cu omul manifestat drept chip și asemănare, tot așa cum fața unui metal turnat în matriță este intimă și desăvârșit aplicată formă pe formă cu matrița. Duhul este cel care dă măsurile circumscrierii și cunoașterea după măsură pământească a celor cerești și universale și după măsură cerească a celor pământești și universale în felul în care muchia nu are existență de sine, fără a delimita o față, decât atunci când e rază, dar raze de lumină care definesc muchii pot constitui o interfață sau muchiile unui volum delimitează zone de cunoaștere. Așa, Duhul, deși nu are un ”facies” definit, este Cel mai intim cu adâncimea care definește sinele, precum și cu nemărginirea care nemărginește sinele, până acolo încât Hristos afirmă, în unele contexte mustrător, că, indiferent de orice virtuți și lucrări, fie și suprafirești, refuză să cunoască (lăuntric, se poate înțelege) pe cei care nu L-au cunoscut prin Duh. Desigur, această comparație cu un volum, fețe și muchii este una limitată omenește, dar tinde să arate că Treimea nu este, așa cum fals acuză unele secte și religii noncreștine, o multiplicare de dumnezei de tip politeist, ci explicarea unei ipostazieri divine în lume și ierarhie fără care Dumnezeu nu poate să fie cunoscut nici trăit. Dacă mergem puțin mai departe și presupunem că în matriță nu este turnat metal ci diamant, așa zicând, cel care privește diamantul nu vede propriu zis conținutul (esența comună a Tatălui, Fiuluiși Duhului) ci, privind prin fața perfect transparentă delimitată de muchii, întrezărește pur și simplu transparența însăși. Iar privind muchiile întrezărește circumscrierea. În lumină reflectată vede ca în oglindă fața sa proprie, deși privește fața pietrei, iar în transparență vede lumea, ca și cum piatra nici nu ar exista, deși ea însăși e mediul propriu privirii, și prin transparență poate fi văzut/cunoscut. Fiul este piatra prețioasă desăvârșit șlefuită și desăvârșit delimitată (smerită prin margini neluate de la Sine ci de la Duhul) prin Care vedem și transparența plină de dragoste a Tatălui și luarea de ființă dar și darul de a primi nemărginire prin Duhul, și desăvârșirea contemplării dumnezeirii reflectată în toate. El primește circumscriere în noi nu în aceea că ar avea nevoie de una sau i-ar fi necesară ipostazierii, așa cum diamantul nu are nevoie de inel sau coroană ca să fie perfect, dar are nevoie de ele ca să fie purtat. Plinirea cu carne a coastei luată de la Adam este una din cele mai dificil de sondat realități umane expusă de Scriptură. Ea definește preoția ascunsă în bărbat. Bărbatul are capacitatea primară de a sluji circumscrierea în materie ca inițiere (început). El slujește asupra unei lipse devenită exces material, dar nu în sensul unei lipse pur și simplu ci a unei lipse interioare cu calitatea de a atrage nevoia de plinire cu duh nematerial asupra unui exces material lumesc, exterior.

Iar coasta luată de la Adam a făcut-o Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.

Calitatea femeii de a fi adusă la Adam este calitatea femeii de a fi biserică. Femeia este materializarea lipsei devenită spațiu pentru duh. Așa cum o față a matriței nu este neapărat imaginea în oglindă a celeilalte (ar rezulta un obiect perfect simetric, cu axă de simetrie) ci poate avea o altă formă și orientare spațială, dacă ne închipuim viața cu duh turnată într-un tipar însuflețit de nevoia de a fi meșter și în același timp formă a acestei turnări, și așa cum meșterul cel mai iscusit nu folosește măiestria pentru a produce non-formă ci formă desăvârșită, nevoia lui Adam de a sluji Duhul cu duh se întrupează în Eva. Iar golul-matriță care va sălășlui întruparea, conținând, deci, toate modelele perfecte ale primirii circumscrierii Celui fără margini Care Își asumă margine, este dat Evei cu necesitatea firească de a primi slujirea lui Adam și în același timp forțele care plăsmuiesc trup la propriu pentru întrupare. Femeia primește plenitudinea trupească a întrupării. Bărbatul primește aptitudinea universalizării ei prin reflectări asupra întregului cosmos ale Duhului prin Care aptitudinile de a primi întruparea luminează toată făptura cu odihnă. Adam primar urma să fie arhiereu iar Eva primară biserica universală.

Și a zis Adam: iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

Adam spune că femeia nu este o alteritate trupească inferioară așa cum susțin unele erezii, nici corporalitate bazată pe fundamente diminuate (oase). Dihotomia este marcată trupește așezând simbolic oasele (parte fixă) ca fiind calitate diferită de carne (parte mobilă), dar una ca origine și lucrare în amândoi. Adam mai spune că Duhul în forme sensibile va locui în oamenii care conlucrează în realizarea Întrupării în felul natural în care trupul conține formă și mișcare fără ca acestea să fie conflictuale deși sunt dihotomice. Acest trup urmează să fie odihna făpturii în felul natural în care mintea e odihnită într-un trup sănătos, fără să fie conflictuală cu mișcarea sau nemișcarea acestuia, ci comandându-le firesc pe ambele.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Adam și femeia lui erau goi și nu se rușinau.

Desăvârșirea omenească pământească se face prin comuniune în lucrare, însă, așa cum o matriță nu este decât firesc goală în așteptarea materiei care să ia formă, așa erau și protopărinții așteptând lumina veștii și lucrarea fizică a întrupării. Așa cum o matriță nu este cu nimic de rușine pentru că încă nu a primit metalul, ci, dimpotrivă, este de mare cinste tocmai prin precizia cu care meșterul i-a lucrat aptitudinea de a sălășlui formă, dar nici nu reprezintă nimic prin sine decât pământ, protopărinții nu aveau lumina conștiinței deplin trează asupra antitipurilor (formelor din eternitate) care circumscriu întruparea, făcând pe Cel neînceput să ia început ca circumscriere în om. Nu știau că sunt goi (au un tipar lăuntric), dar nici nu se rușinau, așa cum o matriță în care metalul fierbinte nu a fost turnat nu are lumină lăuntrică proprie, nici cunoștința lăuntrică a goliciunii cu sens.

Alex Amarfei

Reclame

2 gânduri despre &8222;Despre Întrupare, cădere și apariția neputințelor și a bolii, precum și despre vindecare și rațiunile ei potrivite cu lucrările dumnezeirii în trup (I)&8221;

  1. Recunosc ca sunt la inceput. Nu prea inteleg eu multe si daca le inteleg e probabil sa nu le inteleg complet si/sau corect. Dar perseverez si sper sa nu fie prostie :)) Am citit expunerea de nici nu mai stiu cate ori si simt ca tot nu am inteles-o in profunzime. Am cautat si partea a 2-a (dupa titlu ce e drept) dar nu am gasit-o nicaieri pe site. Pe scurt, ce am inteles e ca Dumnezeu, pentru a nu da curs mandriei a creat lucrul in echipa (2 forte): Adam si Eva – nu e unul mai breaz decat altul. Fiecaruia i-a dat niste daruri: o forta are calitatea de a fi biserica (ramane sa inteleg mai bine ce inseamna cu adevarat asta) si o forta are calitatea de a sluji in (sau cu?) aceasta biserica. Ideea e ca ambele forte au in grija in felul lor o gradina (sau ar trebui sa aiba in grija), iar tuturor fiintelor acestei gradini (dar nu numai fiinte in sensul zilei de azi) ar trebui sa il dezvaluie pe Dumnezeu.
    Mi se pare nostim insa ca inteleg intrebarea Anonimului (sau poate ca nu?), insa nu inteleg de ce nu are raspuns. Pentru mine e un pic de dezordine, mai ales ca intrebarea este pusa folosind niste cuvinte ce nu le prea intelege toata lumea. Desi stiu ca poate uneori un discurs s-ar termina mai bine cu o intrebare decat cu o concluzie, as incerca sa astern o varianta cu un exemplu mai din topor:

    1. Ai ajuns la clasa 1, esti la ora e Scriere. Ai in clasa multi Adami si Eve, insa fiecare e altceva (forte active vs. pasive), unii se smiorcaie ca nu pot tine pixul in mana, altii nici nu se ating de el, altii deseneaza in loc sa scrie sau il arunca prin clasa, iar altii stiu deja sa scrie. Pentru ei vine un Invatator (acel spirit ce universalizeaza) si incearca sa ii aduca, nu la acelasi nivel de scriere, dar la acelasi nivel de intelegere a nevoii de scris, asa incat sa se puna singuri in miscare de scriere.
    Concl: prin ex. de mai sus mi-am explicat de ce Dumnezeu urma sa se intrupeze indiferent daca Adam cadea sau nu, pentru ca si cei care stiau deja sa scrie, poate nu intelegeau nevoia de scriere. Daca existau invatacei care deja scriau si intelegeau nevoia de scriere, implicit si-ar fi dat seama si de nevoia de exercitiu. Intruparea e un fel de check-point, dar si de exemplu viu sau standard.
    2. Cand e vorba de bani, exista un principiu: segregation of duties. Adica cineva incaseaza banii, si altcineva trebuie sa ia decizia sa ii consume. Ar fi putut fi creat de la inceput un ceva pe nume Adamva care sa contina ambele forte (active si pasive) in aceasi pondere, dar atunci probabil s-ar fi anihilat una pe cealalta si „sistemul” ar fi stat. Apoi ar fi putut fi creat mai multi Adamva care ar fi avut aceste forte in ponderi diferite. Problema ar fi fost ca acesti Adamva ar fi avut cate un singur cap si ar fi trebuit sa aiba o moralitate de fier pentru a nu se linge pe degete (insa cred ca unul din lucrurile pe care trebuia sa le invete era si aceasta moralitate). Ca atare, calitatile aflate la dispozitie pentru fiinta om ce urma sa fie creat au fost impartite in forte opuse pentru a nu se deregla sistemul si a exista mai multe parghii independente de actionare in caz de eroare.
    Concl: natura fortei (femeie/barbat) nu are legatura cu faptul ca Dumnezeu s-a intrupat, insa puritatea acelei forte are legatura cu modul in care se va trece de la clasa 1 la clasa 2.
    3. Nu am fost in stare sa observ in expunere vreo legatura cu pacatul sau curvia (in afara o oarecare sugestie din titlu, dar banuiesc ca ar fi trebuit sa vina odata cu partea a 2-a). Deci pot doar sa presupun care ar fi fost sensul intrebarii, in esenta: care e cauza pentru care curvia este considerata pacat? Modul in care intrebarea initiala este pusa este ca o referinta circulara. Eu as intreba mai degraba ce este pacatul pentru ca am un raspuns foarte usor: orice act sau fapt care nu e in concordanta cu destinatia initiala. Deci daca cele 2 forte egale si de sens contrar (masculin si feminin) au fost create una pentru a fi biserica, alta pentru a fi arhiereu orice impiedica a se manifesta aceste 2 aspecte devine pacat. O intrebare constructiva ar fi fost: ce inseamna in fapt biserica si ce inseamna arhiereu, care e job description-ul?

    Multumesc mediatorilor daca vor aproba acest comentariu intrucat pentru mine este ca o notita pe o carte pe care o citeste de n ori. Sa nu imi uit ideea, dar si sa autoverific in timp daca gandirea „taie fierul”.

    Apreciază

  2. Minunata hermeneutica. Totusi, nu am inteles exact legatura dintre dihotomia naturala si concreta barbat/femeie si lucrarea de Intrupare a lui Dumnezeu. Insa am sustras o presupunere : curvia este pacat in crestinism tocmai pentru ca exista o astfel de ratiune?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s