Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Alex A
elegie. lipsa mărturisirii – dr alexandru theodor amarfei

din nori de litere solzi luminaţi în apus
murmură înspre uitare cuvintele. din sus
nu se vede niciun soare-adormind în ocean
pentru-ndulcit urme amare de amintiri
unde în răzvrătire se descalţă de maluri
rostesc fără vânturi cele neascultate
nu e loc. totu-i fluid. nu-i niciun continent
robia nu-şi poate uşura legămintele
istorisiri liberează fluide corăbii
ies piscuri din adânc şi muşcă apusul lent
ecou din ziduri sfinte toarnă-n pânze elan
iau rădăcini în cer oasele subţiate
ieşiri de piscuri din adânc, muşcând apusul lent
fac străvezii spre uitare cuvintele
nu e loc. fluid e totul. nu-i niciun continent
pentru-ndulcit urme amare de amintiri
robiei neputându-şi uita legămintele
apusu-i văduv de soare-adormind în ocean
fluidele corăbii se scurg din istorisiri
din ziduri sfinte ecou toarnă-n pânze elan
se răzvrătesc pe maluri undele descălţate
celor neuzite dau prilej de rostiri,
ritmând suflarea din cer, oasele subţiate
orizont lucind de solzi, litere luminate
contemplă fălci tari ridicând înălţimile
din adâncimi obscure spre vârfuri inversate
părăsind din ceruri lumina, grădinile,
litere suave-n zenit oşti de îngeri străpung
ritmează silabe în răsărit curgător
fără lăcaş, nici busolă, cuvintele ajung
rânduite-n loc neştiind linia dreaptă
neştiute de duh gol de dreptatea-nţeleaptă
un ocean întreg, pe următoarea treaptă
se strânge-n picătură : un solz se udă cu greu
într-un singur suflu, un văzduh de cuvinte
pe următoarea planetă se stinge-ntr-un cuvänt
liniile dinainte pierd linia dreaptă
se pierde în ploi evantaiul de curcubeu
se pierde în stâlpi sprijinul de-adevăr, muribund
nu mai pune reazem cuvintelor spre sfinte
într-un singur suflu, un văzduh de cuvinte
pe următoarea planetă se stinge-ntr-un cuvânt
se pierde în ploi evantaiul de curcubeu
nu mai pune reazem cuvintelor spre sfinte
se pierde în stâlpi sprijinul de-adevăr, muribund
se strânge-n picătură, udă un solz doar cu greu
un ocean întreg pe următoarea treaptă
se pierde-n linii dreptatea din linia dreaptă
nu e loc, nu e loc decât în fluidele
încăperi – numite biserici când stau pe pământ
seminţe în inimi, germeni de viaţă în cer
nu mai este dreptate decât în aridele
candelabre-ngheţate ce se-nvârt, erodând
speranţe rotunjite, iad fără griji şi mister
cui voi da singura lacrimă, singurul cuvânt
care să adune trup de cenuşă-mprăştiat… ?
îmi vei dărui, Stapâne, suflul îngemanat
să pună în suflet de fiară gândul cel sfânt… ?
bate din aripi, în ritm de antarctic ecou
mamă-ţărână, culca-te, dormi în zbor şi în vis
coboară-ntr-o lacrimă herb de foc nedescris :
o singură crăpătură în mormântul cel nou… !
din nord în sud orizontu-şi recheamă sorii
pentru gând luminos neştiind poftei fiorii,
pentru nori gânditori, fulger luminând firea
şi pentru stâlpi de sare căutându-şi topirea… !
nu-s încă planete, n-a căzut încă ploaia
şi trepiedele ard plictisului roata morii… !
dintre aripi n-a răzbătut încă văpaia
şi imnuri cântă raze fără vremi înserării… !
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
élégie. manque de confession – dr alexandru theodor amarfei

nuée des lettres, écailles au couchant
font déjà murmurer les mots des oublis
douces, sillonnées par l’amertume des mémoires
vêpres désorientés, large d’océan
déchaussées des bords, vagues en marche rebelle
se faisant échapper aux entraves des vents
***
il n’y a pas de place, pas de continent
pour la servitude sans aucun sursis
exceptant les grands navires sans histoire
oubli : mur d’église ; mémoire : voile d’élan
rechaussées aux cieux, les os à trame grêle
montent sommets calcaires comme rangées des dents
***
sommet calcaires montent comme rangées des dents
ils font ronger déjà les mots des oublis
il n’y a pas de place, pas de continent
pour adoucir les traces amers des mémoires
pour la servitude sans aucun sursis
vêpres sans soleil, au large de l’océan
font s’écouler les navires des histoires
déchaussées des bords, les vagues en marche rebelle
quittent les murs d’église, montent les voiles d’élan
rechaussés par les cieux, les os à trame grêle
rythment prononciations – entraves pour les vents
***
nuées des écailles luminés au couchant
contemplent mâchoires qui montent les sommets
de l’abîme à la surface de l’océan
contre pics renversés qui font le guet
lettres suaves percent le zénith: rangée d’anges
pour rythmer syllabes d’un couchant fluide
pour convoquer les mots sans l’appui des pages
sans boussole, ni repères pour les lignes droites
en manque de droiture devant des esprits vides
***
les océans d’avant devienent une étroite
goutte qui n’arrive pas de mouiller une écaille
les horizons de la planète précédente
se consomment dans le souffle d’une seule parole…
***
toutes les lignes d’avant font perdre la ligne droite
toutes les pluies perdent d’avantage l’éventail
de leurs arcs en ciel. la promesse mourante
n’arrive plus de joindre aux mots la console…
***
se consomment dans le souffle d’une seule parole
tous les arcs en ciel. la promesse mourante
n’arrive plus à la touche des mots ; la console
d’horizon neuf à la planète suivante
perd toutes les pluies d’avantage dans l’éventail
gouttes qui n’arrivent de mouiller une écaille
des océans d’avant sort la très étroite
droiture qui sustrait aux lignes la ligne droite
***
il n’y a pas de place, que dans les fluides
bateaux, appelées, sur la terre, des églises
dans le cœur – semences ; aux cieux – grains de vie
il n’y a pas de droiture, que dans les arides
chandeliers gelées, qui anéantissent
les espoirs circulaires, l’enfer sans soucis
***
à qui donner ma seule larme et mon seul mot ?
qui pourra rejoindre les cendres dans la quête ?
Seigneur, il va me trouver, le souffle jumeau
pour apporter traces d’homme à mon âme de bête… ?
***
battez vos ailes, le rythme de l’antarctique écho,
mère-poussière, endormez-vous pendant le vol
pour faire descendre le rêve du blason de feu
dans une larme unique, une fissure du tombeau
du nord au sud, un horizon d’atteinte au sol
pour la flamme pensive sans aucune trace d’enjeu,
pour les grands nuages pensifs et la foudre,
pour les piliers de sel qui doivent se dissoudre… !
***
y’a pas de planète encore, ni de la pluie
et les grands tripodes brulent les orbites de l’ennui… !
y’a pas de fissure dans les ailerons du noir
et les hymnes rappellent lumière sans âge aux soirs… !
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Cenaclul Monokeros. Ediția 57 – Omul fantă – Alexandru – Theodor Amarfei
Dr. Alexandru – Theodor Amarfei
Despre felurile botezului – Dr. Alexandru – Theodor Amarfei
Cateheză la Biserica Sfantul Stefan – Cuibul cu Barza, susținută de Dr. Alexandru – Theodor Amarfei, la invitația Pr. Paroh Daniil Iacșa
corrida – alexandru amarfei
taurii nu văd roșul
ți-am făcut o bubă la inimă,
iartă-mă, ole, ole, mireasă!
amfiteatrul se răzbună pe mine, taurul
vibrează nisipul
spatele meu primește anticorpi
contra picadorului
din spatele dat bicelor
dar tu stăteai, bosumflată și neînțeleasă
în aritmia spicelor
jumătatea de om voia să pășească blând
văzând mantia roșie
jumătatea de animal umbla
după mantia gri și străpungere
ucizi metafora cu zgomot atât de mare
încât cad cioburi de geam pe lună
și zăngăne geamuri ca și cum sticla ar privi timpul
sub forma gândului
singurule, plâns în tot locul
singurule, atins doar de întunericul meu
și scoțându-mi ochi, blând
când cad înjunghiat, pe țărână
scuipatul de mine,
scuipatul de tine
uns, ungere, culoare, cer și pământ
Dr Alexandru – Theodor Amarfei
spaţiile dintre păsări îl pălmuiau – alex amarfei
Dr. Alex Amarfei
spaţiile dintre păsări alungite, pană la spaţiul dintre
primele două vertebre care au înotat în mări
în gândul unui devenit peşte
îl pălmuiau pe darwin
spaţiile dintre verdictele înşirate pe foaie de ogarul grefier
pălmuiau verum dictum dintre fraze nespuse, el, spusul
şi îl pălmuiau pe darwin, mare, marilor, dintre litere
şi după miros fin orânduiau trandafiri sub oceane
dar spaţiile dintre fibrele penelor conţineau alergări uriaşe
o pasăre legată de picior cu un lanţ destul de lung
cât sa ajungă la pasărea legată de picior cu un lanţ destul de lung
de altele, legate destul de lung
cât să ajungă la palma dată lui darwin
printre fibrele penelor privind ochi la pumnalele începutului
sfaşiind pe nu este
priveau pe este ochii pumnalelor care descindeau
din palma dată lui darwin
şi petala în dans de oglinzi de ochi, făpturi şi priviri devenea atotfloare
şi peştele înotând între două picături era celmaipasăre
şi tăierea clipei de clipă de către om înspre două fibre de pană
devenea univers privit de îngeri
stateam spunand rugăciunile şi mi se părea că umblu
orizont de infinit încăpea în orizont de infinit dintre două
şi dintre nouă stări, spaţii, răspântii şi răspândiri, care ar fi fost ele
umblam spunând psalmodiile şi răsuflări spuneam
şi păsările dintre fibrele penelor păsărilor îşi rupeau lanţuri
în nepăsări sau aşa credeam eu, nepăsător, stând şi bucurându-mă
şi palma mă lovi peste gură ca peste un praf
unde vezi tu evoluţii aici? a întrebat îngerul,
şi dacă lumea întrebării ar fi avut culori
ea ar fi fost gri şi aspră ca un oţel de pumnal
şi delicată ca un trandafir sub ocean
păsările ajungând una la alta piguleau seminţe de nu este
nici cu putinţă nici cu neputinţă
milă mi-era de bietele lor picioare zbătute de lanţ
şi lovit de palma măturând praful gurilor
a fost dată foaia inimii
foilor şi zbaterea fibrelor între aer şi aer
ploilor
Doamne, voiai sa mă plouă cu a fi
aşa frumos, aşa duios
îngeri peste îngeri peste îngeri adiind
spaţii dintre pene pe sub spaţii dintre pene
şi eu şopteam din nesăbuinţa gurii ca spre o lipsă
şi eu dădeam din seminţele aripilor ca şi cum Ți-aş fi pălmuit tăcerea.
Dr. Alexandru – Theodor Amarfei
Paranoia, leftism, psihopatie, pactizare – Dr. Alexandru Amarfei
Adică, de fapt e rasism și hate speech, în formă distilată, continuată și agravată.
De oprit, s-au oprit, dar sentința a fost cu suspendare.
rază blândă – alex amarfei
(mama țesând fiului ultima togă)
flux
trezit în miez de noapte pe rază lunii urcau și coborau
îngeri buni
creșterii și descreșterii
val fără vreme singurătăți sub astrul plutitor
război țesăturii de creștete
gânduri – orbite, iubite, orbitor
melcul, cea mai generoasă făptură văzătoare
dăruie ochi lumii, flux și reflux
vedere – călăuză singurătății
reflux
netezire, argintiu veghează
spumă poftind frumusețe
vinerii ascunsă-n oase
încetiniri, lănci de pază
bună, nimfelor geloase
holoturia, cea mai generoasă degustătoare,
aruncă peste prăzi pântecele
iertare, cântece
în grădini
osebesc rădăcini mustul din sus
război de împăcat inimi
gustul rădăcinii – călăuza regăsirii de sine
flux
dus și adus! plural
înconjurat de stele murmură
osteneala tăriei
talaz după talaz clepsidre de sori
urcă în așteptare strămoși
cei mai generoși pipăitori
bureții se lasă atinși dinăuntru
iertare, glie, pentru neputința cunoașterii
doar pământul pe sine se află
când lumina înfige rădăcini,
când scoate spice, degete miriade
călăuza amintirii de sine
reflux
adormire spre apă; peșteri șerpuie
adâncimi în făpturi, ciudate
cu aer impregnate
reptila dăruie
cea mai generoasă ascultare
cu mijlocirea pietrei
inima, fiule, senin
sporire de sine, uriașă, încât,
scoasă la lumină cu carnea
dilată încheietura făpturii cu aer străin
dragul meu, ultima dungă
de purpura tinereților tale
adaos celeilalte margini de rază
nevătămate foșniri
flux
sori pretutindeni răsar
păsări și fluturi în zori
dăruiesc miros de zbor luminii care nu zboară
adulmecări de soare-n fiori; din vin – nara
răsărit de inimi, calin
răsad nou, cu pelin
din fără smirna smirnei cădește: amin
flux și reflux de sânge iscălesc
flux și reflux din ocean
amurg adormirii, pean
cornul lunii noi împărățește sub laur
întețind puls diafan
în rădăcina cornului de taur
inimi revărsate, lumina
retrage nopții vestirile inimii dinăuntru
ecou în osul sepiilor,
înfloriri de sine – cerneală-ntre continente:
Pangeea! Pangeea!
Dr. Alexandru – Theodor Amarfei
“Eu sunt cel ce nu sunt”. Des-facerea de la Marx cetire – Alexandru Amarfei
La început au porcăit marx și oastea lui cerul și pământul.
Și a zis marx: ”să fie întuneric și să îl numească toți lumină”.
Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că e rău dar nu îndeajuns.
Atunci a zis marx: ”să fie o tărie și să despartă cerul de pământ și să se numească conștiința de clasa și să nu mai caute nimeni la cer ci să scormonească toți în cele materiale ca porcii”.
Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că toate sunt rele foarte, dar nu îndeajuns.
Atunci a zis marx: ”să iasă ecologiști pe toată față pământului și să iubească mai mult copacii și verdețurile decât pe înșiși copiii lor, să numească un fetus “un fel de problema” și să vrea să îl ucidă pentru credința că așa vor fi mai multe verdețuri”.
Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că e rău foarte, dar nu îndeajuns.
Atunci a zis marx: ”să iasă pe cer întunecători mari și mici, lenini spre stăpânirea nopții conștiinței, robespierri și stalini spre stăpânirea morții, feministe turbate pentru cultul uciderii copiilor și grete încălzețe pentru smintit mințile”.
Și a fost așa. Și a privit marx și a văzut că era rău foarte, dar nu îndeajuns.
Atunci a zis marx: ”să iasă între oameni pofte animalice și să stăpânească pe om și să fie preamărite foarte și asupra celui care nu le va preamări și nu va spune că sunt bune, frumoase și de dorit, să se repeadă toți ca animalele și să îl sfâșie”.
Și a fost așa. Și a privit marx și a văzut că toate sunt rele foarte, dar încă nu era liniștit.
Atunci a luat marx bale și necurății ale stăpânului lui satana și a suflat stăpânul lui satana în ele și a făcut din ele o momâie. Și pe momâie a numit-o marx ”omul nou”.
Și a luat o coasta a momâii și a semănat în momâie un dor aprig după coasta pierdută. Și coasta pierdută a numit-o marx comunism și a aruncat-o în iad, ca pofta după coastă să ducă oamenii în iad.
Atunci a zis marx: ”creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul și toți oamenii.”
”Să fie toți neliniștiți și să se dușmănească între ei pentru comunism, și chiar pe conducătorii lor să ii ucidă. Dacă vor înainta mult spre comunism și va fi prăpăd, să îi ucidă și să se dezică de ei pentru că nu a fost adevăratul comunism, iar dacă nu înaintează spre el, așijderea să îi ucidă, că din cauza lor întârzie comunismul”.
Și a fost așa. Atunci s-au dus marx și cei de după el la tatăl lor satana ca să se neodihnească împreună după toate câte făcuseră.
Dar conștiința omului era cea mai tare fiară din câte trăiseră pe pământ, vicleană ca șerpii în haină și nevinovată ca porumbeii în miez.
Și a întrebat conștiința pe oameni: ”ce sunt toate acestea?”
Și au răspuns: ”toate acestea sunt cele ce nu sunt”.
”Nu suntem exploatatori, nu suntem fanatici, nu suntem religioși, nu suntem războinici, nu suntem poluanți, nu credem că există viață înainte de naștere și după moarte”.
Atunci a zis conștiința: ”unde este, deci, Cel ce este și cum sunt cele ce sunt cu adevărat?”
Și nu au putut răspunde, și conștiința a bătut oastea lui marx cu prăpăd mare, îngheț în tartar și bice de foc, mânuite de brațe fără odihnă.
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Conștiința – definiție antologică – Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Cenaclul Monokeros, ediția a 57 – a – Coexistența omului cu boala – 1 – Alexandru Amarfei
Dr. Alexandru – Theodor Amarfei
Cenaclul Monokeros, Ediția a 56 – a, ”Elegia oului, a IX – a” – Alexandru Amarfei
Interpretare în cheie hermeneutică a ”Elegiei oului, a noua” – Nichita Stănescu, din volumul ”11 elegii”– 1966
Dr. Alexandru – Theodor Amarfei
https://poeziisiversuri.com/nichita-stanescu/elegia-oului-a-noua-11-elegii-1966/
Cenaclul Monokeros nr 55 – Elegia a VIII-a Hiperboreana
Interpretarea oferită de domnul Dr. Alexandru Theodor Amarfei pentru
Elegia a opta – Hiperboreeana – Nichita Stănescu
răsărit – impresie din soare – alex amarfei
samarul roșu fildeșul apusului îngână revărsări de polen
în corole escapadele bibliotecii în argint și uragane aici
nu e aici ars de nechez câmpul de pinguini
sahara – marile abțineri
nu te știu, știința
bâzâie de lumină în plopi spații de închiriat uimirii din ametiste
măgarul și emisfera ziceri de oceane pitice rest de perle
consuma dropiile șopârla din cărămidă
moară de nori galbenul din dări dunelor cu izvor de balamale
untdelemnul cenușii se învârte fără centru
și se stoarce fără trecut răsăritul în ochi
albesc din negru delicat vânătăile
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Cenaclul Monokeros Ediția a 54-a – Elegia a VII-a, Nichita Stănescu
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Cenaclul Monokeros, editia 53. Elegia a VI-a. Afazia – Alexandru Amarfei
dr Alexandru Theodor – Amarfei
Cenaclul Monokeros Editia 52 – Elegia a V-a ( Nichita Stanescu)
Dr. Alexandru – Theodor Amarfei
Cenaclul monokeros editia 51 – Alex Amarfei
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.