Alex A

elegie. lipsa mărturisirii – dr alexandru theodor amarfei

/ multumesc2014

din nori de litere solzi luminaţi în apus

murmură înspre uitare cuvintele. din sus

nu se vede niciun soare-adormind în ocean

pentru-ndulcit urme amare de amintiri 

unde în răzvrătire se descalţă de maluri

rostesc fără vânturi cele neascultate

nu e loc. totu-i fluid. nu-i niciun continent

robia nu-şi poate uşura legămintele

istorisiri liberează fluide corăbii

ies piscuri din adânc şi muşcă apusul lent

ecou din ziduri sfinte toarnă-n pânze elan

iau rădăcini în cer oasele subţiate   

ieşiri de piscuri din adânc, muşcând apusul lent 

fac străvezii spre uitare cuvintele

nu e loc. fluid e totul. nu-i niciun continent

pentru-ndulcit urme amare de amintiri 

robiei neputându-şi uita legămintele

apusu-i văduv de soare-adormind în ocean

fluidele corăbii se scurg din istorisiri 

din ziduri sfinte ecou toarnă-n pânze elan  

se răzvrătesc pe maluri undele descălţate 

celor neuzite dau prilej de rostiri, 

ritmând suflarea din cer, oasele subţiate   

orizont lucind de solzi, litere luminate 

contemplă fălci tari ridicând înălţimile

din adâncimi obscure spre vârfuri inversate

părăsind din ceruri lumina, grădinile, 

litere suave-n zenit oşti de îngeri străpung 

ritmează silabe în răsărit curgător

fără lăcaş, nici busolă, cuvintele ajung 

rânduite-n loc neştiind linia dreaptă

neştiute de duh gol de dreptatea-nţeleaptă  

un ocean întreg, pe următoarea  treaptă 

se strânge-n picătură : un solz se udă cu greu 

într-un singur suflu, un văzduh de cuvinte                                 

pe următoarea planetă se stinge-ntr-un cuvänt

liniile dinainte pierd linia dreaptă 

se pierde în ploi evantaiul de curcubeu

se pierde în stâlpi sprijinul de-adevăr, muribund

nu mai pune reazem cuvintelor spre sfinte

într-un singur suflu, un văzduh de cuvinte                                 

pe următoarea planetă se stinge-ntr-un cuvânt

se pierde în ploi evantaiul de curcubeu

nu mai pune reazem cuvintelor spre sfinte  

se pierde în stâlpi sprijinul de-adevăr, muribund

se strânge-n picătură, udă un solz doar cu greu 

un ocean întreg pe următoarea  treaptă

se pierde-n linii dreptatea din linia dreaptă

nu e loc, nu e loc decât în fluidele

încăperi – numite biserici când stau pe pământ

seminţe în inimi, germeni de viaţă în cer

nu mai este dreptate decât în aridele

candelabre-ngheţate ce se-nvârt, erodând

speranţe rotunjite, iad fără griji şi mister

cui voi da singura lacrimă, singurul cuvânt

care să adune trup de cenuşă-mprăştiat… ?

îmi vei dărui, Stapâne, suflul îngemanat

să pună în suflet de fiară gândul cel sfânt… ?

bate din aripi, în ritm de antarctic ecou 

mamă-ţărână, culca-te, dormi în zbor şi în vis

coboară-ntr-o lacrimă herb de foc nedescris :

o singură crăpătură în mormântul cel nou… !

din nord în sud orizontu-şi recheamă sorii

pentru gând luminos neştiind poftei fiorii,

pentru nori gânditori, fulger luminând firea

şi pentru stâlpi de sare căutându-şi topirea… !

nu-s încă planete, n-a căzut încă ploaia

şi trepiedele ard plictisului roata morii… !

dintre aripi n-a răzbătut încă văpaia   

şi imnuri cântă raze fără vremi înserării… !  

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

élégie. manque de confession – dr alexandru theodor amarfei

/ multumesc2014

élégie – manque de confession

nuée des lettres, écailles au couchant

font déjà murmurer les mots des oublis

douces, sillonnées par l’amertume des mémoires

vêpres désorientés, large d’océan

déchaussées des bords, vagues en marche rebelle

se faisant échapper aux entraves des vents

***

il n’y a pas de place, pas de continent

pour la servitude sans aucun sursis

exceptant les grands navires sans histoire

oubli : mur d’église ; mémoire : voile d’élan

rechaussées aux cieux, les os à trame grêle

montent sommets calcaires comme rangées des dents

***

sommet calcaires montent comme rangées des dents

ils font ronger déjà les mots des oublis

il n’y a pas de place, pas de continent

pour adoucir les traces amers des mémoires

pour la servitude sans aucun sursis

vêpres sans soleil, au large de l’océan

font s’écouler les navires des histoires

déchaussées des bords, les vagues en marche rebelle

quittent les murs d’église, montent les voiles d’élan

rechaussés par les cieux, les os à trame grêle

rythment prononciations – entraves pour les vents

***

nuées des écailles luminés au couchant

contemplent mâchoires qui montent les sommets

de l’abîme à la surface de l’océan

contre pics renversés qui font le guet

lettres suaves percent le zénith: rangée d’anges

pour rythmer syllabes d’un couchant fluide

pour convoquer les mots sans l’appui des pages

sans boussole, ni repères pour les lignes droites

en manque de droiture devant des esprits vides

***

les océans d’avant devienent une étroite

goutte qui n’arrive pas de mouiller une écaille

les horizons de la planète précédente

se consomment dans le souffle d’une seule parole…

***

toutes les lignes d’avant font perdre la ligne droite

toutes les pluies perdent d’avantage l’éventail

de leurs arcs en ciel. la promesse mourante

n’arrive plus de joindre aux mots la console…

***

se consomment dans le souffle d’une seule parole

tous les arcs en ciel. la promesse mourante

n’arrive plus à la touche des mots ; la console  

d’horizon neuf à la planète suivante

perd toutes les pluies d’avantage dans l’éventail

gouttes qui n’arrivent de mouiller une écaille

des océans d’avant sort la très étroite

droiture qui sustrait aux lignes la ligne droite

***

il n’y a pas de place, que dans les fluides

bateaux, appelées, sur la terre, des églises

dans le cœur – semences ; aux cieux – grains de vie

il n’y a pas de droiture, que dans les arides

chandeliers gelées, qui anéantissent

les espoirs circulaires, l’enfer sans soucis

***

à qui donner ma seule larme et mon seul mot ?

qui pourra rejoindre les cendres dans la quête ?

Seigneur, il va me trouver, le souffle jumeau

pour apporter traces d’homme à mon âme de bête… ?

***

battez vos ailes, le rythme de l’antarctique écho,

mère-poussière, endormez-vous pendant le vol

pour faire descendre le rêve du blason de feu

dans une larme unique, une fissure du tombeau

du nord au sud, un horizon d’atteinte au sol

pour la flamme pensive sans aucune trace d’enjeu,

pour les grands nuages pensifs et la foudre,

pour les piliers de sel qui doivent se dissoudre… !

***

y’a pas de planète encore, ni de la pluie

et les grands tripodes brulent les orbites de l’ennui… !

y’a pas de fissure dans les ailerons du noir

et les hymnes rappellent lumière sans âge aux soirs… !

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

corrida – alexandru amarfei

/ multumesc2014

taurii nu văd roșul

ți-am făcut o bubă la inimă,
iartă-mă, ole, ole, mireasă!
amfiteatrul se răzbună pe mine, taurul
vibrează nisipul
spatele meu primește anticorpi
contra picadorului
din spatele dat bicelor
dar tu stăteai, bosumflată și neînțeleasă
în aritmia spicelor
jumătatea de om voia să pășească blând
văzând mantia roșie
jumătatea de animal umbla
după mantia gri și străpungere
ucizi metafora cu zgomot atât de mare
încât cad cioburi de geam pe lună
și zăngăne geamuri ca și cum sticla ar privi timpul
sub forma gândului
singurule, plâns în tot locul
singurule, atins doar de întunericul meu
și scoțându-mi ochi, blând
când cad înjunghiat, pe țărână
scuipatul de mine,
scuipatul de tine
uns, ungere, culoare, cer și pământ

Dr Alexandru – Theodor Amarfei

spaţiile dintre păsări îl pălmuiau – alex amarfei

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

81086072_139866684108194_6177525485598146560_oDr. Alex Amarfei

spaţiile dintre păsări alungite, pană la spaţiul dintre
primele două vertebre care au înotat în mări
în gândul unui devenit peşte
îl pălmuiau pe darwin

spaţiile dintre verdictele înşirate pe foaie de ogarul grefier
pălmuiau verum dictum dintre fraze nespuse, el, spusul
şi îl pălmuiau pe darwin, mare, marilor, dintre litere
şi după miros fin orânduiau trandafiri sub oceane

dar spaţiile dintre fibrele penelor conţineau alergări uriaşe
o pasăre legată de picior cu un lanţ destul de lung
cât sa ajungă la pasărea legată de picior cu un lanţ destul de lung
de altele, legate destul de lung
cât să ajungă la palma dată lui darwin

printre fibrele penelor privind ochi la pumnalele începutului
sfaşiind pe nu este
priveau pe este ochii pumnalelor care descindeau
din palma dată lui darwin
şi petala în dans de oglinzi de ochi, făpturi şi priviri devenea atotfloare
şi peştele înotând între două picături era celmaipasăre
şi tăierea clipei de clipă de către om înspre două fibre de pană
devenea univers privit de îngeri

stateam spunand rugăciunile şi mi se părea că umblu
orizont de infinit încăpea în orizont de infinit dintre două
şi dintre nouă stări, spaţii, răspântii şi răspândiri, care ar fi fost ele
umblam spunând psalmodiile şi răsuflări spuneam
şi păsările dintre fibrele penelor păsărilor îşi rupeau lanţuri
în nepăsări sau aşa credeam eu, nepăsător, stând şi bucurându-mă

şi palma mă lovi peste gură ca peste un praf
unde vezi tu evoluţii aici? a întrebat îngerul,
şi dacă lumea întrebării ar fi avut culori
ea ar fi fost gri şi aspră ca un oţel de pumnal
şi delicată ca un trandafir sub ocean

păsările ajungând una la alta piguleau seminţe de nu este
nici cu putinţă nici cu neputinţă
milă mi-era de bietele lor picioare zbătute de lanţ
şi lovit de palma măturând praful gurilor
a fost dată foaia inimii
foilor şi zbaterea fibrelor între aer şi aer
ploilor

Doamne, voiai sa mă plouă cu a fi
aşa frumos, aşa duios
îngeri peste îngeri peste îngeri adiind
spaţii dintre pene pe sub spaţii dintre pene
şi eu şopteam din nesăbuinţa gurii ca spre o lipsă
şi eu dădeam din seminţele aripilor ca şi cum Ți-aş fi pălmuit tăcerea.

Dr. Alexandru – Theodor  Amarfei

Paranoia, leftism, psihopatie, pactizare – Dr. Alexandru Amarfei

/ multumesc2014 / Un comentariu
Paranoia este însăși stâlcirea discursului cu care mintea se vindecă pe sine.
Don’t expect God to be obliged to do your dirty job and do not allow The Evil to make an offer.
Plec de la problema pe care o am și eu și alțîi, nu cu leftismul, ci cu suferinzii din ce în ce mai grav de Sindrom Stockholm. Scena tipică e așa : vine leftistul. Imediat, oricine e mirosit ca rezistent devine fascist, călău al inocenților, opresor, ceva-fob și în orice caz, cauza tuturor persecuțiilor, lipsei progresului, sărăcirii, epidemiilor și încălzismului global. Tot ce crezi e o porcărie mai ales dacă ești creștin și Doamne (inexistent) ferește practicant și mai ales alb și hetero.
Adică, de fapt e rasism și hate speech, în formă distilată, continuată și agravată.
Ei, bine, problema nu e cu ei. Problema e cu politicoșii neoconi (or so they say), pe teritoriul cărora vin să își belească scula justiției sociale. Nu cunosc decât PUȚINE cazuri de leftarzi care să fi rezistat unei confruntări verbale cu subsemnatul. Cunosc însă că VASTA majoritate a așa zișilor inși de dreapta, inclusiv și mai ales prietenii de aproape, au o reacție sistematică. Încearcă să mă cenzureze prin apel la chestii gen bunăvoința, politețe. nu te coborî la nivelul. Sau chiar o fac frontal. O fosta colegă, imigrată în Suedia. mi-a șters posting-urile unde îi explicăm răstit unui cretin suedez că familia Wallenberg conduce Suedia, iar Trump, pe lângă Wallenbergi, pare Maică Tereza a compasiunii și modestiei.
Chestia se poate argumenta. Vorbim de un clan care stă călare pe aproape jumătate din industria și capitalul suedez, dar, în timpul liber, se sacrifică să salveze biata țărișoara de infamul Trump, dușmanul socialismului. Și dacă ar fi numai asta…
Ei bine, stupoare. Gagica, o tipă care a ieșit în stradă, riscând să fie împușcată, în timpul revoltei din ’89, și care era campioana anticomunismului în grupa noastră de studenți, înainte ca tipul să scoată artileria „reduction ad hitlerum”, îmi șterge posting-ul.
Ea nu promovează „atitudinile conflictuale” (explicația oficială, cel puțin). Și oricum Trump nu e mai mișto că Wallenbergii. Și bla bla bla bla. Pe scurt, mi-a spus: „când vorbeșți cu colegul meu socialist, să taci”. I-am spus că am iubit-o în secret în studenție (dar am avut reticențe majore pentru că avea un boyfriend pe vremea aceea) și că nu o mai deranjez niciodată până la Judecata de apoi. Dar la judecată am să îi cer posting-ul ăla. Cu încăpățânare.
Nu va nelinișțiți. Sunt inflexibil. Mama nu a cedat un micron la stalin, what do you expect from her son ?
Nu vă nelinișțiți. Nu vă urăsc. Nu îi urăsc. Spre deosebire de voi, însă, eu chiar încerc să înțeleg medicina. Nu am încotro. Am natiurelul simțitor.
Eu am înțeles cum funcționează leftismul, încă înainte să știu ce e aia, pentru că în casa unde locuiam, cu mama, bunicii și cu alte 4 familii vecine, una din familiile astea era din doi psihopați paranoici. O băteau pe vecină lor de palier la patru coaste. Sistematic. Până la invaliditate. Fracturi vertebrale și costale cu cifoscolioză și deformare toracică gravă. Pe scurt, i-au dat de au lăsat-o strâmbă. Sistematic, ei țipau ca din gură de șarpe:  «săriți, ne bate». Sistematic, ei procurau certificate medicale că au luat bătaie (suspectez că își făceau leziuni singuri, dinadins). Sistematic veneau cu martori. Sistematic o dădeau în judecată pe biata femeie, că ea a fost agresorul.
Până a dat Dumnezeu și cineva din vecini, de la un etaj mai înalt al unei case, a văzut scena live și a depus mărturie.
De oprit, s-au oprit, dar sentința a fost cu suspendare.
Toată lumea din apropierea lor era în Sindrom Stockholm. Ca pușți ce eram, am avut percepția că nu trebuia să fiu așa atent dacă și cum dau bună ziua unei doamne cumsecade, dar ăstora eram sfătuit să le acord oricâtă atenție. Nu numai ai mei ziceau din astea (ai mei erau, să zicem, mai puțin înclinați să le dea nas, dar se temeau pentru mine). Toți vecinii debordau de sfaturi înțelepte, din care, de fapt, rezultă clar că nu se temeau pentru mine, ci pentru ei. «Puiule, ai grijă, ăștia ne târâie în tribunal pentru orice». Era modul indirect și „drăguț” de a-mi spune că, dacă mă bagă ăia în vreo dandana, ei nu urmau să depună vreo mărturie, nici dacă ar fi avut camere de filmat în mâna la momentul faptei. Câteodată, când se simțeau amenințați, nemernicii atacau în preventiv.
Bunicul meu, când au mirosit că ar putea reclama ceva contra lor, s-a trezit cu un ghiveci de metal căzut în cap, care, din fericire, a lovit doar razant, producând o tăietură pe scalp. « Vaiii ce rău ne pare, șțiți, incidente din astea se mai întâmplă ».
Până am ajuns de 25 de anișori și i-am auzit pe scara casei, șușotind să facă o măgărie (îmbătrâniseră și deveniseră mai puțin prudenți).
L-am luat pe moșulică de piepții hainei și, sub ochii uimiți de « it cannot happen to us » ai soției, nu am făcut altceva decât că, la propriu, l-am ridicat două șchioape de la pământ și l-am lipit de perete.
Scara, în spirală, era la un pas. Și i-am șușotit : ”Măgăria e mâine. Ghici ce se poate întâmplă ACUM. Căzăturile sunt a treia cauza de spitalizare și complicații grave la bătrâni și ai certificate de zeci de ani că eșți bolnav și nu te deplasezi bine și pușcăria pentru ține ar fi tortură. Pe care ți le-ai aranjat, ca să nu faci pușcărie, când ai ajuns la ananghie pentru măgării. Sigur, o să faci un proces. Dar aia e mâine. ACUM nu e proces.”
Ce a urmat, a fost șocant. Am devenit ‘domnule doctor’, recomandat vecinilor cu ‘acest vrednic slujitor al lui Hipocrate’ și i-am tratat pro bono încă zece ani, până au murit amândoi. Cu grijă să refuz politicos, dar ferm și un pahar cu apă oferit, nu mai spun de clasica dulceață de cireșe amare. Vara, mai ales. Cu grijă, să știe întotdeauna cineva neutru și ce am vorbit, nu mai zic ce am prescris.
Poate nu ați făcut legătură. Vă descriu boala:
a)  Personalitatea accentuată, care merge spre o idee prevalentă, care se convertește în idee delirantă, este parcursul clasic al paranoicului. Dezvoltarea are ceva neasemănător altor psihoze și psihopatii. Până și pentru un om puțin educat, ce propune schizofrenul e ceva foarte evident deraiat (excepție făcând uneori schizofrenia cu trăsături paranoide). E simplu să decizi că cineva care spune că îl vizitează omuleți roșii din Marte noaptea nu e normal cu capu’. Ce propune dereglatul afectiv sună de asemenea bizar, exagerat. În schimb, la prim contact, ce propune paranoicul poate suna (să subliniați oximoronul aparent) mai real că realitatea. Pentru că pe asta e axat paranoicul : pe produs realitate fictivă (sic !) dar CREDIBILĂ.
b)  Asta explică, în parte, de ce paranoia se propagă și de ce produce cele mai frecvente Sindroame Stockholm, până și la medicii și oamenii legii, care interacționează cu paranoicul. Paranoicul știe ceva, și o știe foarte bine, e singură lui profesie să știe bine chestia asta. Oamenii sunt slabi, au anxietăți, insuficiențe, autocritică, teamă de critică și autocritică, teamă de eșec. Spuneți-mi un om normal care nu s-a criticat pe sine niciodată și nu a oftat că ar fi loc de mai bine!
Aici e pământul pentru sămânța de pseudorealitate a paranoicului. El își pregătește minciuna de mult și îi alocă toată energia. Tu habar nu ai cum să argumentezi adevăruri evidente cât s-a antrenat el la băgat mare cu bullshitu’.
Pe urmă (să notați de ce am scris cu capitals mai devreme ACUM când am relatat decizia reacției) paranoicul știe că tu ai ceea ce pentru el e pământul făgăduinței paraziților vicleni și nemernicilor. Ești civilizat. Ești educat. Nu vrei să fii rău, ba chiar eșți dispus să dai de la tine, ca să fie bine.
Când aud că demențele ucigașe, erupte în societate din cauza paranoicilor, se remediază cu cuvântul magic (de altfel produs de paranoicii leftisti, în formă asta) „educație”, îmi vine să îmi iau câmpii. Educația umană e imperfectă, nu perfectă. Ea, nu altceva, lasă loc inserției paranoicului. Pentru că paranoicul propune ceva magic și brutal: să fie mai bine, acum, repede, cu condiția să… Și dacă nu, să fie rău de cine zice nu.
Omul civilizat, structural, în fața unui conflict, are tendința de a temporiza. Toată civilizația și toată educația ne învață să cercetăm, să ne poziționăm, să cerem informații și dezbatere, să apelăm la un terț, de teama de a nu greși.
Pentru paranoic, cineva care face asta, e un prost, care pierde timp să înțeleagă, când el are planul deja gata. O super-oferta de a face lumea mai bună și mai dreapta, cu o mică, mică preliminară condiție: să decidă el cum. Lucrurile sunt urgente, situația nu rabdă amânare.
Dacă sugerezi amânare și examinarea problemei, în cazul fericit eșți „dismissed”, ca un biet fraier; în cel nefericit caz, ți se lipește imediat eticheta de dușman. Eșți amenințat cu pedepse, simultan cu oferta să te lase (so he says) « mai în pace », DACĂ.
DACĂ bagi botul în așa ceva, tu sau cei la care zici că ții, sunteți haliți deja, cu fulgi cu tot. Semeni cu un gagiu, care își vede copiii luați în sclavie, pe drum spre corabia care-i duce la plantație, și care stă să ‘lămurească’ treaba. Se va întâmplă un singur lucru. Corabia pleacă.
c)  Paranoia nu e tratabilă. Cu paranoia se tratează într-un singur fel, timp real. Orice secundă, pe care o dai paranoicului, e pentru el, nu pentru tine. Paranoicii pot fi contenționați, potențialul lor nociv anihilat.
În cazul fericit, (cel descris sus), vor mima ‘vindecarea’, dar de fapt, e o combinație de frică+perversiune+teamă de loss of face. Nucleul personalității lor nu va fi redresat niciodată.
Pentru că paranoia este însăși stâlcirea discursului cu care mintea se vindecă pe sine.
„Dacă sarea se va strică, cu ce se va mai săra../?” Paranoia este cel rău (nota editorului), care nu apare în persoană, dar găsește un psihopat să răspândească sare stricată. Să învețe cum să o strice, să învețe și pe alții. Să proclame că sarea stricată este bună, cine spune altfel, dovedește că este el sarea stricată.
Pentru paranoic, în afară acestei stâlceli, nu există morală și, de fapt, nici realitate. Paranoicii sunt cei mai frecvenți nebuni care acuză de nebunie, senin, pe tot restul lumii.
d)  Cea mai proastă idee e să cenzurați victima unui paranoic sau pe cine intervine pentru ea. În registrul timp real, faceți ce făcea Chamberlain pentru Hitler, și numai asta. Nu există beneficiu, doar iluzia că se potolește nebunul. pentru că îi suflăm în tăciuni.
De asta, paranoicii pun în lucru cu grijă, din timp, strategii de culpabilizare, acceptarea cenzurii, autocenzurii și cenzurii terților.În cel mai fericit caz ești fanatic sau obtuz. În cazul mediu, ești un dușman al păcii. În toate cazurile, e problema de timp până ajungi să fii „dușmanul”.
e)  Un NU mare. Nu vă legănați pe ideea că se negociază ceva, nici când paranoicul vine la întâmpinare cu oferte. Veți produce victime. Cu paranoicul treaba se termină într-un singur fel: constrângere de diverse grade, necesară și suficientă. Sigur, puteți încerca altceva. Abia aștept să va văd statuile și ceremonia de premiu Nobel. Sincer, nu sunt invidios.
f)  Nu e o idee tocmai bună strategia să încerci să o iei pe etape, dacă nu cumva ai un plan foarte inteligent, suficient de inteligent, cât paranoicul, care cerne toată lumea prin filtrul suspiciunilor, să nu te „miroasă” și să ia măsuri, înainte să-ți dai seama.
Dacă piedeți timp, flatându-vă că ați găsit o soluție „cu mai puține necazuri”, paranoicii vor câștigă ce vor ei – timp. În timpul asta vor obține mijloace de a vă contracara, inclusiv și mai ales, a vă poza în cei mai înrăiți opresori, discriminatori, infractori.
Procedura eficace este zero/unu. Veți fi acuzați, desigur, de fanatism. Inclusiv și mai ales de pactizații „idioți utili” ai paranoicului. Va spun că e parfum să scăpați cu atât.
g)  Orice război cu un paranoic costă exponențial de mult. pe măsură ce pierzi timp încercând să te gândești că războiul costă și poate, poate, poate vine un miracol « sau ceva » și nu îl faci. Nu e alegerea ta, prietene. Nu poți decide să nu fii implicat într-un război. Dacă chiar s-ar putea, nu ar mai există războaie.
h)  Există două soluții miracol:
Prima e Dumnezeu. Mama a făcut pușcărie pe vremea lui Stalin cu o călugăriță catolică, fata unui legionar și o evreică. fostă comunistă, lepădată de comunism, în aceeași celulă. Mama spusese că Stalin n-are dreptate, limba română nu e de origine slavă, iar comunismul nu e salvarea ci înrobirea popoarelor. Călugărița catolică era la misiunea catolică franceză și, pentru că semăna bine la figura cu o doamnă, care urma să fie arestată, i-a cedat pașaportul, doamna a scăpat, iar măicuța s-a ales cu cinci ani de închisoare pentru tăinuire și complicitate cu „dușmanul de clasă”. Fata legionarului era de fapt Gabriela Moța, față legionarului Moța. Avea doi ani, când i-a murit tatăl în Spania și a fost condamnată la 20 de ani, pentru că era copilul cui era.
Evreica fusese ilegalistă, luptase în Spania și, când Chișinevschi a sărbătorit un nu știu ce spanac festiv, la fostul CC PCR, cu chiolhan și bețivaneală, i-a aruncat carnetul de partid în față, spunând că ea nu s-a dus la război în Spania ca să se îndoape niște paraziți, în timp ce în România era foamete.
Minunea: evreica îi spunea fetei lui Moța, care ajunsese la disperare, vrând să se sinucidă: Nu te omorî. Se poate ca eu să fi tras în taică-tău în război. Dacă Dumnezeu nu avea un plan, nu ajungeam aici, după ce am fost în tabere dușmane. Inițial n-a cedat. A cedat, totuși, când s-a rugat împreună cu ea și cu toate celelalte femei călugărița.
Vreți alt miracol? Povestesc și din cele mult mai mari decât atât, cui stă să asculte.
Nu începeți cu chestia: « doctorul e nebun, vorbește de miracole ». Sau, ok, spuneți. File a complaint. Să fiți atenți, că am spus că nu începi războiul, așteptând așa ceva. Abia dacă spuneam, însemna că sunt true nut case.
Cea mai tristă frază a cuiva de dreapta (or so he thinks), citită recent, a fost că un tânăr spunea despre interzicerea participării la liturghie, sub pretextul epidemiei recente, că „statul nu își poate asumă premise metafizice în conducere”. Regret pentru băiatul în cauza. Stalin a spus, de fapt, ceva identic. De aia și spun ateii, până azi, că el, bietul, a acționat doar forțat de împrejurări, nu pentru că era ateu.
A două soluție „miracol” (să observați că am pus-o în ghilimele pe asta) e să apară un paranoic mai dur ca paranoicul momentului, dar bilanțul nu e mișto.
Stalin a fost pe hârtie dușmanul lui Adolfică. După care, oricine nu era cu Iosifache, era pointed out, că e cu Adolfică. O pățiți până azi. Concluzia e simplă.
Don’t expect God to be obliged to do your dirty job and do not allow th evil to make an offer.
Dacă ați citit acest text și el corespunde profilului următorului leftist (chiar și mascat în „conservator, dar să fie de dreapta-stânga), cu care aveți de-a face, șțiți ce aveți de făcut.
După cum vedeți, eu știu. Sunt eu însumi o personalitate accentuată, ce pana mea!
Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

rază blândă – alex amarfei

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

camasa-lui-hristos-expunere-exceptionala-iar-pentru-camasa-mea-a

(mama țesând fiului ultima togă)

flux

trezit în miez de noapte pe rază lunii urcau și coborau
îngeri buni
creșterii și descreșterii
val fără vreme singurătăți sub astrul plutitor
război țesăturii de creștete
gânduri – orbite, iubite, orbitor
melcul, cea mai generoasă făptură văzătoare
dăruie ochi lumii, flux și reflux
vedere – călăuză singurătății

reflux

netezire, argintiu veghează
spumă poftind frumusețe
vinerii ascunsă-n oase
încetiniri, lănci de pază
bună, nimfelor geloase
holoturia, cea mai generoasă degustătoare,
aruncă peste prăzi pântecele
iertare, cântece
în grădini
osebesc rădăcini mustul din sus
război de împăcat inimi
gustul rădăcinii – călăuza regăsirii de sine

flux

dus și adus! plural
înconjurat de stele murmură
osteneala tăriei
talaz după talaz clepsidre de sori
urcă în așteptare strămoși
cei mai generoși pipăitori
bureții se lasă atinși dinăuntru
iertare, glie, pentru neputința cunoașterii
doar pământul pe sine se află
când lumina înfige rădăcini,
când scoate spice, degete miriade
călăuza amintirii de sine

reflux

adormire spre apă; peșteri șerpuie
adâncimi în făpturi, ciudate
cu aer impregnate
reptila dăruie
cea mai generoasă ascultare
cu mijlocirea pietrei
inima, fiule, senin
sporire de sine, uriașă, încât,
scoasă la lumină cu carnea
dilată încheietura făpturii cu aer străin
dragul meu, ultima dungă
de purpura tinereților tale
adaos celeilalte margini de rază
nevătămate foșniri

flux

sori pretutindeni răsar
păsări și fluturi în zori
dăruiesc miros de zbor luminii care nu zboară
adulmecări de soare-n fiori; din vin – nara
răsărit de inimi, calin
răsad nou, cu pelin
din fără smirna smirnei cădește: amin
flux și reflux de sânge iscălesc
flux și reflux din ocean
amurg adormirii, pean
cornul lunii noi împărățește sub laur
întețind puls diafan
în rădăcina cornului de taur

inimi revărsate, lumina
retrage nopții vestirile inimii dinăuntru
ecou în osul sepiilor,
înfloriri de sine – cerneală-ntre continente:
Pangeea! Pangeea!

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

“Eu sunt cel ce nu sunt”. Des-facerea de la Marx cetire – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014 / 5 comentarii

83111107_489499388642353_6969060818352603136_o

La început au porcăit marx și oastea lui cerul și pământul.

Și a zis marx:  ”să fie întuneric și să îl numească toți lumină”.

Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că e rău dar nu îndeajuns.

Atunci a zis marx: ”să fie o tărie și să despartă cerul de pământ și să se numească conștiința de clasa și să nu mai caute nimeni la cer ci să scormonească toți în cele materiale ca porcii”.

Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că toate sunt rele foarte, dar nu îndeajuns.

Atunci a zis marx: ”să iasă ecologiști pe toată față pământului și să iubească mai mult copacii și verdețurile decât pe înșiși copiii lor, să numească un fetus “un fel de problema” și să vrea să îl ucidă pentru credința că așa vor fi mai multe verdețuri”.

Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că e rău foarte, dar nu îndeajuns.

Atunci a zis marx: ”să iasă pe cer întunecători mari și mici, lenini spre stăpânirea nopții conștiinței, robespierri și stalini spre stăpânirea morții, feministe turbate pentru cultul uciderii copiilor și grete încălzețe pentru smintit mințile”.

Și a fost așa. Și a privit marx și a văzut că era rău foarte, dar nu îndeajuns.

Atunci a zis marx: ”să iasă între oameni pofte animalice și să stăpânească pe om și să fie preamărite foarte și asupra celui care nu le va preamări și nu va spune că sunt bune, frumoase și de dorit, să se repeadă toți ca animalele și să îl sfâșie”.

Și a fost așa. Și a privit marx și a văzut că toate sunt rele foarte, dar încă nu era liniștit.

Atunci a luat marx bale și necurății ale stăpânului lui satana și a suflat stăpânul lui satana în ele și a făcut din ele o momâie. Și pe momâie a numit-o marx ”omul nou”.

Și a luat o coasta a momâii și a semănat în momâie un dor aprig după coasta pierdută. Și coasta pierdută a numit-o marx comunism și a aruncat-o în iad, ca pofta după coastă să ducă oamenii în iad.

Atunci a zis marx: ”creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul și toți oamenii.”

”Să fie toți neliniștiți și să se dușmănească între ei pentru comunism, și chiar pe conducătorii lor să ii ucidă. Dacă vor înainta mult spre comunism și va fi prăpăd, să îi ucidă și să se dezică de ei pentru că nu a fost adevăratul comunism, iar dacă nu înaintează spre el, așijderea să îi ucidă, că din cauza lor întârzie comunismul”.

Și a fost așa. Atunci s-au dus marx și cei de după el la tatăl lor satana ca să se neodihnească împreună după toate câte făcuseră.

Dar conștiința omului era cea mai tare fiară din câte trăiseră pe pământ, vicleană ca șerpii în haină și nevinovată ca porumbeii în miez.

Și a întrebat conștiința pe oameni: ”ce sunt toate acestea?”

Și au răspuns: ”toate acestea sunt cele ce nu sunt”.

”Nu suntem exploatatori, nu suntem fanatici, nu suntem religioși, nu suntem războinici, nu suntem poluanți, nu credem că există viață înainte de naștere și după moarte”.

Atunci a zis conștiința: ”unde este, deci, Cel ce este și cum sunt cele ce sunt cu adevărat?”

Și nu au putut răspunde, și conștiința a bătut oastea lui marx cu prăpăd mare, îngheț în tartar și bice de foc, mânuite de brațe fără odihnă.

Dr.  Alexandru Theodor Amarfei

Cenaclul Monokeros, Ediția a 56 – a, ”Elegia oului, a IX – a” – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

74624183_106023784159151_1108935370138976256_o (1)

Interpretare în cheie hermeneutică a ”Elegiei oului, a noua” – Nichita Stănescu, din volumul ”11 elegii”– 1966

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

https://poeziisiversuri.com/nichita-stanescu/elegia-oului-a-noua-11-elegii-1966/

răsărit – impresie din soare – alex amarfei

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

37727536_10216242470804230_8484977329431379968_o

samarul roșu fildeșul apusului îngână revărsări de polen
în corole escapadele bibliotecii în argint și uragane aici
nu e aici ars de nechez câmpul de pinguini
sahara – marile abțineri
nu te știu, știința
bâzâie de lumină în plopi spații de închiriat uimirii din ametiste
măgarul și emisfera ziceri de oceane pitice rest de perle
consuma dropiile șopârla din cărămidă
moară de nori galbenul din dări dunelor cu izvor de balamale
untdelemnul cenușii se învârte fără centru
și se stoarce fără trecut răsăritul în ochi
albesc din negru delicat vânătăile

Dr. Alexandru Theodor Amarfei