în visul meu, poeţi din toate limbile
se plimbau, vorbind între ei, într-o cetate subţire
îl puteai vedea, de exemplu, pe eminescu
discutand entuziast cu dante sau shakespeare
iar prin zidurile subţiri se vedeau
trecutul, prezentul şi viitorul dansând împreună

îngerul se uita la ei cu drag

însă limba lor nu era ceva de înţeles
pentru unii, ea părea doar un fel de vocalize
din când în când, câteva sunete
picau spre pământ, unduind ca o frunză
sau, pur şi simplu, cum cade o grindină

iubirea cu care făceau aceasta era ca de înger
şi se uitau la mine

pentru poeţii mai mari, limba părea
un fel de vorbire de copil exersând silabe cântate
ele deveneau ploaie, viscol sau alte fenomene ale naturii
doar că erau făcute din voinţa de a rima
în loc de apă, gheaţă sau fulger

îngerii se uitau la ei
cu bucuria părinţilor care aşteaptă în copil primul cuvânt
de ce te uimeşti, a întrebat îngerul, cu drag

poeţii care s-au ostenit mai mult pot trimite
câte o literă-două pe pământ
de exemplu, „august”, se schimbă de ecoul
vorbirii lor în „îngust”
atunci, cineva îşi dă seama că vara e trecătoare
sau că şi împăraţii trec

poeţii care s-au ostenit dincolo de închipuire
pot duce silabe pe pământ
atunci, cineva căruia i se spune, bunăoară, „nu eşti”
devine, pentru noi, îngerii, „fereşti”, şi noi
chiar i le deschidem ca să primească har
sau le închidem ca să-l apărăm de necazuri

îngerul a adus la mine
un poet imens, cât o carte în care ar putea fi scrisă
istoria unei globule roşii, de când o supernovă
a explodat şi a produs fier, până la fierul din sânge
aproape m-am speriat
când respira, poeţii mai mici intrau într-un fel de ecou
şi curgerea de litere şi silabe se îndesea

nu te teme, a zis poetul, suntem delicaţi cu începătorii
ai privilegiul să spui un cuvânt, dar unul singur

îngerul a adăugat: ca să poţi schimba un cuvânt
trebuie să fi scris ani lungi fără osteneală
şi să fi tăcut ani şi mai lungi
indiferent de osteneală

dar nu am reuşit sa mă hotărăsc
m-am trezit
s-a vazut mantia roşie a poetului uriaş
mergând cu viteză ameţitoare spre răsărit

trebuia să spun „lacrimă”, am gândit, târziu.
acea lacrimă îmi va lipsi veşnic…?

nu va lipsi deloc, a şoptit îngerul,
dacă reuşeşti să plângi fără osteneală.
întrucât el era, desigur, mult mai puternic decât orice poet,
a plecat spre apus. avea forma unui nor de ploaie.

Dr. Alexandru Theodor Amarfei