Dr. Alexandru Theodor Amarfei

élégie. manque de confession – dr alexandru theodor amarfei

/ multumesc2014

élégie – manque de confession

nuée des lettres, écailles au couchant

font déjà murmurer les mots des oublis

douces, sillonnées par l’amertume des mémoires

vêpres désorientés, large d’océan

déchaussées des bords, vagues en marche rebelle

se faisant échapper aux entraves des vents

***

il n’y a pas de place, pas de continent

pour la servitude sans aucun sursis

exceptant les grands navires sans histoire

oubli : mur d’église ; mémoire : voile d’élan

rechaussées aux cieux, les os à trame grêle

montent sommets calcaires comme rangées des dents

***

sommet calcaires montent comme rangées des dents

ils font ronger déjà les mots des oublis

il n’y a pas de place, pas de continent

pour adoucir les traces amers des mémoires

pour la servitude sans aucun sursis

vêpres sans soleil, au large de l’océan

font s’écouler les navires des histoires

déchaussées des bords, les vagues en marche rebelle

quittent les murs d’église, montent les voiles d’élan

rechaussés par les cieux, les os à trame grêle

rythment prononciations – entraves pour les vents

***

nuées des écailles luminés au couchant

contemplent mâchoires qui montent les sommets

de l’abîme à la surface de l’océan

contre pics renversés qui font le guet

lettres suaves percent le zénith: rangée d’anges

pour rythmer syllabes d’un couchant fluide

pour convoquer les mots sans l’appui des pages

sans boussole, ni repères pour les lignes droites

en manque de droiture devant des esprits vides

***

les océans d’avant devienent une étroite

goutte qui n’arrive pas de mouiller une écaille

les horizons de la planète précédente

se consomment dans le souffle d’une seule parole…

***

toutes les lignes d’avant font perdre la ligne droite

toutes les pluies perdent d’avantage l’éventail

de leurs arcs en ciel. la promesse mourante

n’arrive plus de joindre aux mots la console…

***

se consomment dans le souffle d’une seule parole

tous les arcs en ciel. la promesse mourante

n’arrive plus à la touche des mots ; la console  

d’horizon neuf à la planète suivante

perd toutes les pluies d’avantage dans l’éventail

gouttes qui n’arrivent de mouiller une écaille

des océans d’avant sort la très étroite

droiture qui sustrait aux lignes la ligne droite

***

il n’y a pas de place, que dans les fluides

bateaux, appelées, sur la terre, des églises

dans le cœur – semences ; aux cieux – grains de vie

il n’y a pas de droiture, que dans les arides

chandeliers gelées, qui anéantissent

les espoirs circulaires, l’enfer sans soucis

***

à qui donner ma seule larme et mon seul mot ?

qui pourra rejoindre les cendres dans la quête ?

Seigneur, il va me trouver, le souffle jumeau

pour apporter traces d’homme à mon âme de bête… ?

***

battez vos ailes, le rythme de l’antarctique écho,

mère-poussière, endormez-vous pendant le vol

pour faire descendre le rêve du blason de feu

dans une larme unique, une fissure du tombeau

du nord au sud, un horizon d’atteinte au sol

pour la flamme pensive sans aucune trace d’enjeu,

pour les grands nuages pensifs et la foudre,

pour les piliers de sel qui doivent se dissoudre… !

***

y’a pas de planète encore, ni de la pluie

et les grands tripodes brulent les orbites de l’ennui… !

y’a pas de fissure dans les ailerons du noir

et les hymnes rappellent lumière sans âge aux soirs… !

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Publicitate

Paranoia, leftism, psihopatie, pactizare – Dr. Alexandru Amarfei

/ multumesc2014 / Un comentariu
Paranoia este însăși stâlcirea discursului cu care mintea se vindecă pe sine.
Don’t expect God to be obliged to do your dirty job and do not allow The Evil to make an offer.
Plec de la problema pe care o am și eu și alțîi, nu cu leftismul, ci cu suferinzii din ce în ce mai grav de Sindrom Stockholm. Scena tipică e așa : vine leftistul. Imediat, oricine e mirosit ca rezistent devine fascist, călău al inocenților, opresor, ceva-fob și în orice caz, cauza tuturor persecuțiilor, lipsei progresului, sărăcirii, epidemiilor și încălzismului global. Tot ce crezi e o porcărie mai ales dacă ești creștin și Doamne (inexistent) ferește practicant și mai ales alb și hetero.
Adică, de fapt e rasism și hate speech, în formă distilată, continuată și agravată.
Ei, bine, problema nu e cu ei. Problema e cu politicoșii neoconi (or so they say), pe teritoriul cărora vin să își belească scula justiției sociale. Nu cunosc decât PUȚINE cazuri de leftarzi care să fi rezistat unei confruntări verbale cu subsemnatul. Cunosc însă că VASTA majoritate a așa zișilor inși de dreapta, inclusiv și mai ales prietenii de aproape, au o reacție sistematică. Încearcă să mă cenzureze prin apel la chestii gen bunăvoința, politețe. nu te coborî la nivelul. Sau chiar o fac frontal. O fosta colegă, imigrată în Suedia. mi-a șters posting-urile unde îi explicăm răstit unui cretin suedez că familia Wallenberg conduce Suedia, iar Trump, pe lângă Wallenbergi, pare Maică Tereza a compasiunii și modestiei.
Chestia se poate argumenta. Vorbim de un clan care stă călare pe aproape jumătate din industria și capitalul suedez, dar, în timpul liber, se sacrifică să salveze biata țărișoara de infamul Trump, dușmanul socialismului. Și dacă ar fi numai asta…
Ei bine, stupoare. Gagica, o tipă care a ieșit în stradă, riscând să fie împușcată, în timpul revoltei din ’89, și care era campioana anticomunismului în grupa noastră de studenți, înainte ca tipul să scoată artileria „reduction ad hitlerum”, îmi șterge posting-ul.
Ea nu promovează „atitudinile conflictuale” (explicația oficială, cel puțin). Și oricum Trump nu e mai mișto că Wallenbergii. Și bla bla bla bla. Pe scurt, mi-a spus: „când vorbeșți cu colegul meu socialist, să taci”. I-am spus că am iubit-o în secret în studenție (dar am avut reticențe majore pentru că avea un boyfriend pe vremea aceea) și că nu o mai deranjez niciodată până la Judecata de apoi. Dar la judecată am să îi cer posting-ul ăla. Cu încăpățânare.
Nu va nelinișțiți. Sunt inflexibil. Mama nu a cedat un micron la stalin, what do you expect from her son ?
Nu vă nelinișțiți. Nu vă urăsc. Nu îi urăsc. Spre deosebire de voi, însă, eu chiar încerc să înțeleg medicina. Nu am încotro. Am natiurelul simțitor.
Eu am înțeles cum funcționează leftismul, încă înainte să știu ce e aia, pentru că în casa unde locuiam, cu mama, bunicii și cu alte 4 familii vecine, una din familiile astea era din doi psihopați paranoici. O băteau pe vecină lor de palier la patru coaste. Sistematic. Până la invaliditate. Fracturi vertebrale și costale cu cifoscolioză și deformare toracică gravă. Pe scurt, i-au dat de au lăsat-o strâmbă. Sistematic, ei țipau ca din gură de șarpe:  «săriți, ne bate». Sistematic, ei procurau certificate medicale că au luat bătaie (suspectez că își făceau leziuni singuri, dinadins). Sistematic veneau cu martori. Sistematic o dădeau în judecată pe biata femeie, că ea a fost agresorul.
Până a dat Dumnezeu și cineva din vecini, de la un etaj mai înalt al unei case, a văzut scena live și a depus mărturie.
De oprit, s-au oprit, dar sentința a fost cu suspendare.
Toată lumea din apropierea lor era în Sindrom Stockholm. Ca pușți ce eram, am avut percepția că nu trebuia să fiu așa atent dacă și cum dau bună ziua unei doamne cumsecade, dar ăstora eram sfătuit să le acord oricâtă atenție. Nu numai ai mei ziceau din astea (ai mei erau, să zicem, mai puțin înclinați să le dea nas, dar se temeau pentru mine). Toți vecinii debordau de sfaturi înțelepte, din care, de fapt, rezultă clar că nu se temeau pentru mine, ci pentru ei. «Puiule, ai grijă, ăștia ne târâie în tribunal pentru orice». Era modul indirect și „drăguț” de a-mi spune că, dacă mă bagă ăia în vreo dandana, ei nu urmau să depună vreo mărturie, nici dacă ar fi avut camere de filmat în mâna la momentul faptei. Câteodată, când se simțeau amenințați, nemernicii atacau în preventiv.
Bunicul meu, când au mirosit că ar putea reclama ceva contra lor, s-a trezit cu un ghiveci de metal căzut în cap, care, din fericire, a lovit doar razant, producând o tăietură pe scalp. « Vaiii ce rău ne pare, șțiți, incidente din astea se mai întâmplă ».
Până am ajuns de 25 de anișori și i-am auzit pe scara casei, șușotind să facă o măgărie (îmbătrâniseră și deveniseră mai puțin prudenți).
L-am luat pe moșulică de piepții hainei și, sub ochii uimiți de « it cannot happen to us » ai soției, nu am făcut altceva decât că, la propriu, l-am ridicat două șchioape de la pământ și l-am lipit de perete.
Scara, în spirală, era la un pas. Și i-am șușotit : ”Măgăria e mâine. Ghici ce se poate întâmplă ACUM. Căzăturile sunt a treia cauza de spitalizare și complicații grave la bătrâni și ai certificate de zeci de ani că eșți bolnav și nu te deplasezi bine și pușcăria pentru ține ar fi tortură. Pe care ți le-ai aranjat, ca să nu faci pușcărie, când ai ajuns la ananghie pentru măgării. Sigur, o să faci un proces. Dar aia e mâine. ACUM nu e proces.”
Ce a urmat, a fost șocant. Am devenit ‘domnule doctor’, recomandat vecinilor cu ‘acest vrednic slujitor al lui Hipocrate’ și i-am tratat pro bono încă zece ani, până au murit amândoi. Cu grijă să refuz politicos, dar ferm și un pahar cu apă oferit, nu mai spun de clasica dulceață de cireșe amare. Vara, mai ales. Cu grijă, să știe întotdeauna cineva neutru și ce am vorbit, nu mai zic ce am prescris.
Poate nu ați făcut legătură. Vă descriu boala:
a)  Personalitatea accentuată, care merge spre o idee prevalentă, care se convertește în idee delirantă, este parcursul clasic al paranoicului. Dezvoltarea are ceva neasemănător altor psihoze și psihopatii. Până și pentru un om puțin educat, ce propune schizofrenul e ceva foarte evident deraiat (excepție făcând uneori schizofrenia cu trăsături paranoide). E simplu să decizi că cineva care spune că îl vizitează omuleți roșii din Marte noaptea nu e normal cu capu’. Ce propune dereglatul afectiv sună de asemenea bizar, exagerat. În schimb, la prim contact, ce propune paranoicul poate suna (să subliniați oximoronul aparent) mai real că realitatea. Pentru că pe asta e axat paranoicul : pe produs realitate fictivă (sic !) dar CREDIBILĂ.
b)  Asta explică, în parte, de ce paranoia se propagă și de ce produce cele mai frecvente Sindroame Stockholm, până și la medicii și oamenii legii, care interacționează cu paranoicul. Paranoicul știe ceva, și o știe foarte bine, e singură lui profesie să știe bine chestia asta. Oamenii sunt slabi, au anxietăți, insuficiențe, autocritică, teamă de critică și autocritică, teamă de eșec. Spuneți-mi un om normal care nu s-a criticat pe sine niciodată și nu a oftat că ar fi loc de mai bine!
Aici e pământul pentru sămânța de pseudorealitate a paranoicului. El își pregătește minciuna de mult și îi alocă toată energia. Tu habar nu ai cum să argumentezi adevăruri evidente cât s-a antrenat el la băgat mare cu bullshitu’.
Pe urmă (să notați de ce am scris cu capitals mai devreme ACUM când am relatat decizia reacției) paranoicul știe că tu ai ceea ce pentru el e pământul făgăduinței paraziților vicleni și nemernicilor. Ești civilizat. Ești educat. Nu vrei să fii rău, ba chiar eșți dispus să dai de la tine, ca să fie bine.
Când aud că demențele ucigașe, erupte în societate din cauza paranoicilor, se remediază cu cuvântul magic (de altfel produs de paranoicii leftisti, în formă asta) „educație”, îmi vine să îmi iau câmpii. Educația umană e imperfectă, nu perfectă. Ea, nu altceva, lasă loc inserției paranoicului. Pentru că paranoicul propune ceva magic și brutal: să fie mai bine, acum, repede, cu condiția să… Și dacă nu, să fie rău de cine zice nu.
Omul civilizat, structural, în fața unui conflict, are tendința de a temporiza. Toată civilizația și toată educația ne învață să cercetăm, să ne poziționăm, să cerem informații și dezbatere, să apelăm la un terț, de teama de a nu greși.
Pentru paranoic, cineva care face asta, e un prost, care pierde timp să înțeleagă, când el are planul deja gata. O super-oferta de a face lumea mai bună și mai dreapta, cu o mică, mică preliminară condiție: să decidă el cum. Lucrurile sunt urgente, situația nu rabdă amânare.
Dacă sugerezi amânare și examinarea problemei, în cazul fericit eșți „dismissed”, ca un biet fraier; în cel nefericit caz, ți se lipește imediat eticheta de dușman. Eșți amenințat cu pedepse, simultan cu oferta să te lase (so he says) « mai în pace », DACĂ.
DACĂ bagi botul în așa ceva, tu sau cei la care zici că ții, sunteți haliți deja, cu fulgi cu tot. Semeni cu un gagiu, care își vede copiii luați în sclavie, pe drum spre corabia care-i duce la plantație, și care stă să ‘lămurească’ treaba. Se va întâmplă un singur lucru. Corabia pleacă.
c)  Paranoia nu e tratabilă. Cu paranoia se tratează într-un singur fel, timp real. Orice secundă, pe care o dai paranoicului, e pentru el, nu pentru tine. Paranoicii pot fi contenționați, potențialul lor nociv anihilat.
În cazul fericit, (cel descris sus), vor mima ‘vindecarea’, dar de fapt, e o combinație de frică+perversiune+teamă de loss of face. Nucleul personalității lor nu va fi redresat niciodată.
Pentru că paranoia este însăși stâlcirea discursului cu care mintea se vindecă pe sine.
„Dacă sarea se va strică, cu ce se va mai săra../?” Paranoia este cel rău (nota editorului), care nu apare în persoană, dar găsește un psihopat să răspândească sare stricată. Să învețe cum să o strice, să învețe și pe alții. Să proclame că sarea stricată este bună, cine spune altfel, dovedește că este el sarea stricată.
Pentru paranoic, în afară acestei stâlceli, nu există morală și, de fapt, nici realitate. Paranoicii sunt cei mai frecvenți nebuni care acuză de nebunie, senin, pe tot restul lumii.
d)  Cea mai proastă idee e să cenzurați victima unui paranoic sau pe cine intervine pentru ea. În registrul timp real, faceți ce făcea Chamberlain pentru Hitler, și numai asta. Nu există beneficiu, doar iluzia că se potolește nebunul. pentru că îi suflăm în tăciuni.
De asta, paranoicii pun în lucru cu grijă, din timp, strategii de culpabilizare, acceptarea cenzurii, autocenzurii și cenzurii terților.În cel mai fericit caz ești fanatic sau obtuz. În cazul mediu, ești un dușman al păcii. În toate cazurile, e problema de timp până ajungi să fii „dușmanul”.
e)  Un NU mare. Nu vă legănați pe ideea că se negociază ceva, nici când paranoicul vine la întâmpinare cu oferte. Veți produce victime. Cu paranoicul treaba se termină într-un singur fel: constrângere de diverse grade, necesară și suficientă. Sigur, puteți încerca altceva. Abia aștept să va văd statuile și ceremonia de premiu Nobel. Sincer, nu sunt invidios.
f)  Nu e o idee tocmai bună strategia să încerci să o iei pe etape, dacă nu cumva ai un plan foarte inteligent, suficient de inteligent, cât paranoicul, care cerne toată lumea prin filtrul suspiciunilor, să nu te „miroasă” și să ia măsuri, înainte să-ți dai seama.
Dacă piedeți timp, flatându-vă că ați găsit o soluție „cu mai puține necazuri”, paranoicii vor câștigă ce vor ei – timp. În timpul asta vor obține mijloace de a vă contracara, inclusiv și mai ales, a vă poza în cei mai înrăiți opresori, discriminatori, infractori.
Procedura eficace este zero/unu. Veți fi acuzați, desigur, de fanatism. Inclusiv și mai ales de pactizații „idioți utili” ai paranoicului. Va spun că e parfum să scăpați cu atât.
g)  Orice război cu un paranoic costă exponențial de mult. pe măsură ce pierzi timp încercând să te gândești că războiul costă și poate, poate, poate vine un miracol « sau ceva » și nu îl faci. Nu e alegerea ta, prietene. Nu poți decide să nu fii implicat într-un război. Dacă chiar s-ar putea, nu ar mai există războaie.
h)  Există două soluții miracol:
Prima e Dumnezeu. Mama a făcut pușcărie pe vremea lui Stalin cu o călugăriță catolică, fata unui legionar și o evreică. fostă comunistă, lepădată de comunism, în aceeași celulă. Mama spusese că Stalin n-are dreptate, limba română nu e de origine slavă, iar comunismul nu e salvarea ci înrobirea popoarelor. Călugărița catolică era la misiunea catolică franceză și, pentru că semăna bine la figura cu o doamnă, care urma să fie arestată, i-a cedat pașaportul, doamna a scăpat, iar măicuța s-a ales cu cinci ani de închisoare pentru tăinuire și complicitate cu „dușmanul de clasă”. Fata legionarului era de fapt Gabriela Moța, față legionarului Moța. Avea doi ani, când i-a murit tatăl în Spania și a fost condamnată la 20 de ani, pentru că era copilul cui era.
Evreica fusese ilegalistă, luptase în Spania și, când Chișinevschi a sărbătorit un nu știu ce spanac festiv, la fostul CC PCR, cu chiolhan și bețivaneală, i-a aruncat carnetul de partid în față, spunând că ea nu s-a dus la război în Spania ca să se îndoape niște paraziți, în timp ce în România era foamete.
Minunea: evreica îi spunea fetei lui Moța, care ajunsese la disperare, vrând să se sinucidă: Nu te omorî. Se poate ca eu să fi tras în taică-tău în război. Dacă Dumnezeu nu avea un plan, nu ajungeam aici, după ce am fost în tabere dușmane. Inițial n-a cedat. A cedat, totuși, când s-a rugat împreună cu ea și cu toate celelalte femei călugărița.
Vreți alt miracol? Povestesc și din cele mult mai mari decât atât, cui stă să asculte.
Nu începeți cu chestia: « doctorul e nebun, vorbește de miracole ». Sau, ok, spuneți. File a complaint. Să fiți atenți, că am spus că nu începi războiul, așteptând așa ceva. Abia dacă spuneam, însemna că sunt true nut case.
Cea mai tristă frază a cuiva de dreapta (or so he thinks), citită recent, a fost că un tânăr spunea despre interzicerea participării la liturghie, sub pretextul epidemiei recente, că „statul nu își poate asumă premise metafizice în conducere”. Regret pentru băiatul în cauza. Stalin a spus, de fapt, ceva identic. De aia și spun ateii, până azi, că el, bietul, a acționat doar forțat de împrejurări, nu pentru că era ateu.
A două soluție „miracol” (să observați că am pus-o în ghilimele pe asta) e să apară un paranoic mai dur ca paranoicul momentului, dar bilanțul nu e mișto.
Stalin a fost pe hârtie dușmanul lui Adolfică. După care, oricine nu era cu Iosifache, era pointed out, că e cu Adolfică. O pățiți până azi. Concluzia e simplă.
Don’t expect God to be obliged to do your dirty job and do not allow th evil to make an offer.
Dacă ați citit acest text și el corespunde profilului următorului leftist (chiar și mascat în „conservator, dar să fie de dreapta-stânga), cu care aveți de-a face, șțiți ce aveți de făcut.
După cum vedeți, eu știu. Sunt eu însumi o personalitate accentuată, ce pana mea!
Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

“Eu sunt cel ce nu sunt”. Des-facerea de la Marx cetire – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014 / 5 comentarii

83111107_489499388642353_6969060818352603136_o

La început au porcăit marx și oastea lui cerul și pământul.

Și a zis marx:  ”să fie întuneric și să îl numească toți lumină”.

Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că e rău dar nu îndeajuns.

Atunci a zis marx: ”să fie o tărie și să despartă cerul de pământ și să se numească conștiința de clasa și să nu mai caute nimeni la cer ci să scormonească toți în cele materiale ca porcii”.

Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că toate sunt rele foarte, dar nu îndeajuns.

Atunci a zis marx: ”să iasă ecologiști pe toată față pământului și să iubească mai mult copacii și verdețurile decât pe înșiși copiii lor, să numească un fetus “un fel de problema” și să vrea să îl ucidă pentru credința că așa vor fi mai multe verdețuri”.

Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că e rău foarte, dar nu îndeajuns.

Atunci a zis marx: ”să iasă pe cer întunecători mari și mici, lenini spre stăpânirea nopții conștiinței, robespierri și stalini spre stăpânirea morții, feministe turbate pentru cultul uciderii copiilor și grete încălzețe pentru smintit mințile”.

Și a fost așa. Și a privit marx și a văzut că era rău foarte, dar nu îndeajuns.

Atunci a zis marx: ”să iasă între oameni pofte animalice și să stăpânească pe om și să fie preamărite foarte și asupra celui care nu le va preamări și nu va spune că sunt bune, frumoase și de dorit, să se repeadă toți ca animalele și să îl sfâșie”.

Și a fost așa. Și a privit marx și a văzut că toate sunt rele foarte, dar încă nu era liniștit.

Atunci a luat marx bale și necurății ale stăpânului lui satana și a suflat stăpânul lui satana în ele și a făcut din ele o momâie. Și pe momâie a numit-o marx ”omul nou”.

Și a luat o coasta a momâii și a semănat în momâie un dor aprig după coasta pierdută. Și coasta pierdută a numit-o marx comunism și a aruncat-o în iad, ca pofta după coastă să ducă oamenii în iad.

Atunci a zis marx: ”creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul și toți oamenii.”

”Să fie toți neliniștiți și să se dușmănească între ei pentru comunism, și chiar pe conducătorii lor să ii ucidă. Dacă vor înainta mult spre comunism și va fi prăpăd, să îi ucidă și să se dezică de ei pentru că nu a fost adevăratul comunism, iar dacă nu înaintează spre el, așijderea să îi ucidă, că din cauza lor întârzie comunismul”.

Și a fost așa. Atunci s-au dus marx și cei de după el la tatăl lor satana ca să se neodihnească împreună după toate câte făcuseră.

Dar conștiința omului era cea mai tare fiară din câte trăiseră pe pământ, vicleană ca șerpii în haină și nevinovată ca porumbeii în miez.

Și a întrebat conștiința pe oameni: ”ce sunt toate acestea?”

Și au răspuns: ”toate acestea sunt cele ce nu sunt”.

”Nu suntem exploatatori, nu suntem fanatici, nu suntem religioși, nu suntem războinici, nu suntem poluanți, nu credem că există viață înainte de naștere și după moarte”.

Atunci a zis conștiința: ”unde este, deci, Cel ce este și cum sunt cele ce sunt cu adevărat?”

Și nu au putut răspunde, și conștiința a bătut oastea lui marx cu prăpăd mare, îngheț în tartar și bice de foc, mânuite de brațe fără odihnă.

Dr.  Alexandru Theodor Amarfei

Cenaclul Monokeros, Ediția a 56 – a, ”Elegia oului, a IX – a” – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

74624183_106023784159151_1108935370138976256_o (1)

Interpretare în cheie hermeneutică a ”Elegiei oului, a noua” – Nichita Stănescu, din volumul ”11 elegii”– 1966

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

https://poeziisiversuri.com/nichita-stanescu/elegia-oului-a-noua-11-elegii-1966/

răsărit – impresie din soare – alex amarfei

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

37727536_10216242470804230_8484977329431379968_o

samarul roșu fildeșul apusului îngână revărsări de polen
în corole escapadele bibliotecii în argint și uragane aici
nu e aici ars de nechez câmpul de pinguini
sahara – marile abțineri
nu te știu, știința
bâzâie de lumină în plopi spații de închiriat uimirii din ametiste
măgarul și emisfera ziceri de oceane pitice rest de perle
consuma dropiile șopârla din cărămidă
moară de nori galbenul din dări dunelor cu izvor de balamale
untdelemnul cenușii se învârte fără centru
și se stoarce fără trecut răsăritul în ochi
albesc din negru delicat vânătăile

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

„Eu am credinţa mea în suflet” – Alex Amarfei

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

16587186_10155132816628783_6919704111098727082_o

Un maxim amuzament de plâns sunt oamenii pentru care „credinţa e în suflet” şi „ei nu au nevoie de biserică”.

Oameni ca ăştia, în istoria „pe bune” a bisericii au fost în viata pământească apostolii: unde erau ei, se înfiinţa biserica.


Buuuun!

Acu’ urmează să convocăm p-ăştia moderni cu „biserica e în suflet”, să purceadă şi ei la câteva fapte mici şi pe care apostolii le priveau ca total neînsemnate: vindecat strâmbi, orbi, surzi, înviat morţi, ba chiar şi hainele purtate de apostoli făceau vindecări.


A, staţi să ghicesc. Aveţi credinţă în suflet, dar nu faceţi din astea şi, de fapt, dacă aţi întâlni pe unul care le face, nu e clar dacă l-aţi recunoaşte.
Atunci credinţa asta nu e în suflet, ci intr-o parte a lui foarte încurcată cu trupul, care generic se numeste: „după cap”.


Mai am o întrebare de om rău, negativist, plin de ură de aproapele:

CE VREŢI SĂ FAC cu credinţa voastră după cap?

Ovreieşte, aşa, afară că claxonaţi tot timpul că trece doamna credinţă-după-cap şi să binevoiască toţi să se ferească din calea ei, îmi iese şi mie un gheşeft? Zic asta vorbind de popii corupţi. Cu un popă corupt se pot face gheşefturi, unele chiar mişto.

Nu înţeleg în ruptul capului ce pot face cu credinţa după cap a altuia.
O să întrebaţi poate şi ce propun.

Mai rea decât ideea că credinţa poate fi după capul fiecăruia este idioţenia că credinţa e ceva ce ai. Sunt alergic deja de când începe fraza: „am credinţă”.

„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi putea spune muntelui să se arunce în mare”. Credinţa e ceva ce măsori cu cuvântul ăsta.

Eu încep prin a spune că nu am credinţă. Este în evanghelii o necredinţă din asta care a făcut mai mult pentru un copil lunatec decât povestea cu „am”.


Pe urmă vorbim de starea în credinţă.

E plin de „am credinţa mea” şi avem atâta că ne bate vântul de pe o parte pe alta.

Credinţa care oscilează e la fel de rea ca bigotismul inflexibil.


In sfarşit, e vorba şi de a fi credinţă.

„Fii credincios nu necredincios”.

Nu a contat de câte „ALTE” ori crezuse Toma, a contat că exact ceea ce era de crezut, când trebuise crezut, nu crezuse!

Şi el era unul dintre cei care făceau minuni…

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

coloana infinitului – alex amarfei

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

16507925_10155103273238783_859188937643584157_n

cuvintele spun apă
buzele sărută numai sarea
din lacrimi uscate nemilos
soarelui i-e rătăcită armonia timpilor
concentric, agreste cârmuiri, mantia de sac, avuţia ascetului
scormone pielea razelor după urme de gând
descindere aristocratică, altă călcare pe trup
limb al rostirii, crai nou îngenuncherii
vin gaze rare: heliu, neon, surâd teribile adâncimi
nespuse, foşnitoare câmpii
fără pământ sub rădăcini,
fără cer peste ploi,
fără veşmânt de ochi privirii…

părăsirea drumului îndelungat de vertebre:
bătaie cu bătaie, apune prisosul din da şi nu
stânci şi sărut
iată, îngeri dau împrumut
dalta împurpurării, fierul însângerării,
mâinile apucării, ciocanele nemişcării!

Dr.  Alexandru Theodor Amarfei

Cenaclul Monokeros 48 – Vindecarea 3

/ multumesc2014 / Un comentariu

14237697_10154593261968783_425740875482845044_n

În 29.12,2016, la o dată ce evoca o alta, la care niște domnișoare minunate s-au născut, un tătic năzdrăvan își găsea timp și pentru prietenii lui, care-au fost fondul de rezistență al Cenaclului Monokeros. Aveți o mică mostră a ceea ce se întâmplă la aceste întâlniri:

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Imaginea:  Mens sana in corpore (baro)sano :)!

sărut – alex amarfei

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

nebun precis în aur lemn
hotar de aer însemn frunzei
nebun hotar de lemn
precis în semn
tu crezi ca frunza e hotar
de aer?

nu, însemnule
da, precisule
trup și frica de moarte
decor micii șoapte
nebunule de drag
întorc oceanului apa
care trebuia să ude doar cozi retezate de flori

verzi cununi îți iederă
mireasa
nevăzutul soare dovedit
hotar scris altoiul mare
inimă, alba
întorc buzelor strugurii care nu urmau să mai
sărute decât umbrele

Dr. Alexandru Theodor Amarfei