Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Capitolul I
- Andrei, mă doare la suflet să zic…
- Dom’ profesor, ştiu.
- Știi…?
…Că n-o sa mă admită. Pentru că nu prezint cuburi, paralelipipede şi forme uşor ondulate cu un text cool, în care asum curajos estetica rahatului pansat… da’ mi-asum la fel de clar că sunt un bou, fac pocăință că sunt aşa bou, ştiți ce spun. Majestatea sa regele stă gol puşcă într-o clădire urâtă sau dichisită prost, unde scrie pe toți pereții ca nuş’ câți critici au spus că e superb. Și ca să iasă din cladire tre’ să se-mbrace în afişele ălora. - Of… iar începi. Înțeleg despre ce vorbeşti, a nu ştiu câta oară. Dar tu…
- Dom’ profesor, pot să vă întreb ceva?
- Termină cu astea. Zi şi tu odată “Liviu” şi întrebarea. Oricum nu mai ai legături oficiale cu mine.
- Dacă zic Liviu şi întrebarea e obscenă, mă bați?
- Tu chiar vrei să mă faci bucăți. Zi obscenitatea.
- Liviu, tu crezi că, dacă suferi pentru mine în calitate de profesor, şi eu pentru tine din alte motive, este etic? Riscam să ajungem amanți, omule. Aşa începe, întâi suferim pentru cauze nobile, pe urmă ne apropiem sentimental…
- Dacă mai clipeşti aşa la mine cu ochii ăia… Cer pauză de râs şi fumat… mă duc la o țigară. Chiar şi pentru prieteni vechi, eşti cam obraznic. De data asta vorbesc şi serios.
- Vin cu tine. Asta era pe post de « ar trebui să-ți ceri scuze ». Nu sunt obraznic, Liviu. Iartă-mă dacă aşa se vede. Știi ce zic. Bine, recunosc : nu doar obraznic. Știi.
- Mda. Țigară. Mă duc singur. Mă scoți din sărite.
(…) - Ți-am luat o cafea pentru după țigară.
- Băi, tu ai un noroc maxim.
- Da, că mama are firmă şi mi se rupe. Da’ ştii ceva, nouă în familie ne plac noroacele minime. Le adorăm, dom’ profesor.
- Acu’ îți spun eu ceva, deşi mă calci pe nervi de câte ori poți. Băiatule, dacă nu existai, tu trebuia să fii confecționat.
- De ce, e penurie de huligani modeşti, cu talent la design şi capabili să molesteze verbal persoane cu intoleranță la bun simt?
- Băi, da. Slavă Domnului că nu molestezi şi fizic. Modestule.
- Atunci, hai la o apă plată şi-o şaorma proeminentă. Liviu, mințeam.
- Ce drek’ mai mințeai?
- Înainte de asta cu minciuna. Întrebarea cu adevărat obscenă e aşa: tu îți imaginezi că Brunelleschi ar fi avut afişe care “atestau că e cool”? Făcute de oameni care spuneau « dar, de fapt, noi nu ştim, că nu e frumos să spui că ştii » ?
- Bine, lasă. Îmi colapsezi şaorma. Am discutat. Tot discutăm. Ce spui tu aici e corect. Dar dacă rămâne doar corect, nu facem nimic cu asta, domnişorule rebel.
- Liviu, Ornitorincul e un dobitoc. E de nivelul ăla grotesc de dobitocie care nu mai are scăpare. Și nu, n-ai să-mi reciți povestea că tre’ să suporte studentu’ profi proşti, că şi ăia sunt pentru smerenia sufletului şi corecta poziționare spirituală. Iartă-mă, e mucenicie, călugarie sau arhitectură ? Nu negociez ceva când vorbim de linia mea roşie, aşa cum există un nivel de cacofonie de la care, chiar dacă pe afiş scrie « primadonna cutare », oamenii huiduie. Ăsta-s eu. Sistemul academic nu va face din inepții sau inepțiile lui şi problema mea. Am decis eu, Andrei Comnea, că e aşa. Repetăm discuții vechi, sau îți spun ceva nou ?
- Zi ceva nou.
- Am material de colapsat şaorma de numa-numa. Răspunsul la întrebarea cu Brunelleschi e în plic. E porno.
- Duamne. Îl suport pe mucosul ăsta de opt ani şi ceva, cum ai făcut aşa o minune?
- Lăsați, domnule profesor. Vă rog respectuos să citiți.
(…) - E N S A Nantes… Dacă nu-i ştiam pe ai tăi, te înjuram de morți. Maică-ta are firmă, huh.
- Subțire. Zi d-alea de puşcărie.
- Aha. « Admis fără rezerve » şi joci comedia morților şi răniților… ! Și eu, eu, mentorul tau, nu ştiu nici ce proiect ai depus. Penal.
- Îți dau proiectul. Liviu, mă ştii. Le-am făcut singur pe amândouă. Dă-mi ce e al meu, omule. E momentul să fiu eu însumi, fără mama şi fără tine. Nici mama nu l-a văzut. E altcineva care a avut prioritate.
- Vai de capul meu. Te-ai dus peste Ornitorinc cu el cu tot. Nu-mi spune.
- Nu-ți spun, i-am spus lui. Sigur că m-am dus. Am susținut proiectul pentru admitere aici, era clar că mă pică, sunt tot ce vrei tu, dar nu tont. Deci, revin. “Mda. Faci contestație ?”.
- A spus asta înainte să fie oficial că eşti picat şi înainte să spui ceva ? Ce dobitoc bătrân.
- Eufemisme. Lasă. Bun, şi îi zic : Contestație ? Ar însemna să am o urmă de bănuială că nu sunteți o fosilă academică prezentând sechele morfologice de impact falocranian intrauterin iterativ de etiologie paternă. I-am împins sub nas xeroxul după scrisoarea de acceptare şi proiectul pentru Nantes, şi dus am fost. Nu m-am uitat cine a pupat podeaua în spate. Apropos, se spune anatomice, nu morfologice, haha.
- Ia-mă încet, că nu percut. Sechele de ce ? Nu-mi spune că te-ai dus la bunicu-tău să înveți măscări pe chineza medicală.
- Nu, dom’ profesor. Băiatu’ are IQ 140 şi performanțe retorice atestate chiar de dumneavoastră. Falo. De la falus. Cranian. De la cap. Mai zic ? I-am spus că l-a bătut tac-su în cap când era la mă-sa-n burtă. Ai supraviețuit ?
- Nu. Te înțeleg, dar mă bucur că nu te mai am student. Există şi lucruri care nu se fac.
- Spune-i şi lui asta. Da, ştiam de alaltăieri că am trecut la Nantes, m-am prezentat la examen ştiind că mă pică, de sanchi. Ceva greşit ?
- O să înghit şi asta, că nu e nimic greşit aşa cum te manifeşti. O să discut despre Nantes după ce văd ce le-ai trimis, dar te ştiu, şi în plus rămâne treaba clară : acceptat. Vrei şi opinia sinceră, nu doar aia de profesor enervat pentru că te porți aberant ?
- Sigur că vreau.
- Am înțeles istoriile familiei tale, nu cred că ai urme de îndoială. Înțeleg putin şi de ce eşti copil teribil. Înțeleg tot ce vrei tu, dar am o presimțire. Tu n-ai să faci purici mulți nici la Nantes.
- De ce ?
- Nantes şi în general Franța sunt o alegere bună pentru tine, pentru că pe ei îi cam doare-n cot cât de aberant te comporți – cu niste limite, te rog – daca eşti fertil şi aplicat bine pe problemă. Fertil da, aplicat bine – deocamdată eşti acceptat, da. Andrei, nu ei n-o sa te suporte – cel mai probabil, o sa te suporte dacă nu faci măgarii ca asta de azi. Tu n-ai să-i suporți nici pe ei.
- Aşa zici ?
- Aşa presimt.
- Bine, hai la şaorma.
- Mai eşti şi căpos. În fine, ce noutate…
(…)
Aşa, domnule Andrei, zis babyface, zis Insuportabilu’… valiza unu. Săru’mâna, mamă, nu-l laşi pe fiu-tău să-şi facă bagajele, mama noastră îngerească. Dupa ce-o să mă prăjească soarele un pic… sper că la Histria nu au multe țâțoase, doar una şi buna. Maxim. Maxim una.
Paralele de la frate-meu, să trăieşti, Constantin cel generos… banii înapoi plus un smiley pe plic… valiza doi. Fir-aş să fiu, să nu uit ceva şi să înjur ca păgânii… boule, încărcătorul. Uşor cu chitara, ca devine neoperabilă. I mean – vezi că în cinci minute conduci, fă mişto, nu deveni subiect de.
Gata. Acum conduc, mulțumesc, îngeraşi păzitori ai nerăbdătorilor cu vagi urme de control, nu e trafiiiiicccc ! Și sunt hepi ca un cintezoi când a dat de-un muşuroi, la, la, la, la, la, laaaa… Haide la mâncat furnici, ba-s aici, ba nu-s aici…
Am scăpat din gaura cu proşti… ți-am şi tras-o puțin între emisferele cerebrale, fosilă. Coz u asked for it, atâția ani de zile, bou’ drek. Și nu, Liviu, nu-mi pare rău nici dacă-mi pierd diploma… ptiu, nu abera, Comnea, gata, ne ocupăm de Histria, Untold şi… oh. Plaja. Clătirea ochilor cu… purcelule. Of. Andra. Știu că ştii că ştiu. Bine…
Promitem solemn ca soarele de pe Autostrada Soarelui, cu tendință cronică, subliniem, cronică, de a ne ține de cuvânt, că nu vom face des debaucheries et devergondages degueu et insensées, right ? Aaaăă… să sperăm. Mamă, ce-am putut să spun. Nu vom face des în franceză şi debaucheries tot în franceză, sau nu vom face des în română debaucheries în franceză, au, viața şi jurămintele mele.
Dacă nu văd din nou bolovanu’ ăla (haha !), ma sferto sinucid. Frate, oamenii ăia trăiau în vremuri obscen de nasoale… şi poti să te rogi pentru ei. Voi mi-ați dat « vânt » să mă fac arhitect, grecilor. Doamne, iartă-mă, sunt un purcel de succes, musculos, cinic şi sexopat… iar m-am uitat la una… ce ziceam… ăştia chiar merită numiți strămoşi. Te iubeeeesc, Dobrogeaaaa… plăcintă solarăăă…
Frate, când mi-a zis Liviu « mucosule », ceea ce nu-mi-a mai zis de ani de zile… ce déjà-vu am putut să am. Cum, Doamne, iartă-mă. Era ca şi când îmi spunea aşa prima dată, după ce îmi spusese de mult… nu cred că m-am țâcnit, prafuri nu obişnuiesc. Ce-a fost starea aia, frate ? Parcă nu-mi spusese el « mucosule » ci altcineva, mult mai demult.
(…)
Festivalul Untold
Ceee…? Ia te uită. O piatră mov… opa. Ce chestie. Inel dintr-o singură piatră. În general sunt kitsch, şi ăsta e cam disproporționat de mare, dar materialul arată foarte, foarte frumos. Sigur nu e plastic, nici sticlă… şi-mi stă beton de bine pe inelar. Ha ! (telefon) - Constantin, fii atent, fra’, îți fac o poză. Nu a mea, deşteptule, că mă ştii, hahaha. Nu, n-a început, îți trimit ce-am găsit pe plajă. Că tu le ai cu astea cu bolovani de lux. Un inel. Da, mă, am găsit un inel pe plajă, nu o balenă. Ceee ? Tanzanit ? De la Tanzania ? Nu faci mişto ! Pfoaa. Tell me it aynt omen… bine, frățior. Te pup. Da, trimite-mi info.
« Tanzanitul este o variantă de zoisit descoperită în 1967, particulară pentru că prezintă di, uneori tricroism, cu nuanțe între albastru-indigo şi violet-purpură, mai rar şi verzi… »
Nu e adevărat că e adevărat. Deja-vu. Cum adică, trebuia să găsesc inelul… ? Sfinte, ce mai e şi… - Domnu’ Comnea, sunteți următorul, vă rugăm să ne grăbim puțin.
- Eu mă grăbesc, dragă domnule, sper că nu vreți să vă grăbesc şi pe dumneavoastră.
- Haha, bine, bine. Vă rog…
- Doamnelooooor si domnilooooor ! O minune… a muzicii întotdeauna tinere, născut în Constanța, crescut în Bucuresti, puțin şi prin Atena, este doctorand în arhitectură, tell me it ayn’t cool, şi nu este prima dată la noi, şi e mai frumos şi flashy ca data trecută… Andreeeeiiiii Comneaaaaaa !
Nespus
prietenei noastre dintotdeauna, Kalliopi
frate grec, frate grec, laurii nu te petrec
nici spre soare, nici spre lună,
nici spre vreo soartă mai bună.
frate, sună frunza greacă, peste ape grele sună,
oile rasar verdeața,
aurul s-a strâns pe lână.
frunză, sabia ta greacă îşi ascute-n aer lama ;
ies ca din pământ barbarii
să ne ceară iarăşi vama.
frate, aici tot războiul respiră aer grecesc ;
zbor pe el şi, pe sub val,
peştii ageri îi zăresc.
peşte grec, văzduhul mut te-a făcut să vii aproape ;
aripa o ia spre cer,
ghearele îți intră-n spate.
soră aripă grecească, zborul fie-ți cât mai harnic;
solzii mării uită luna,
răsăritul este darnic.
soră mare şi elină, sare soarele din sine ;
din sora lui de pe câmp
suie sevele spre tine.
soră soarelui grecesc, untdelemn pe mare,
aşteptând regescul duh,
pui la-ntâmpinare.
jumătate sunt profet, jumătate şarpe;
sub un călcâi nevăzut,
capul mi-e zdrobit de moarte.
zână solzăre, te rog, cu ultima suflare,
celor scrise fara har
nu le da iertare.
însă celor ce jertfelnic urcă în amiază,
toată răutatea mea
fă-le-o bună pază
c-am văzut aici, în duh, pe dealuri sihastre,
coborând de peste vremi
raza nunţii noastre.
(Aplauze uşor reținute… O doamnă de lângă scenă, vizibil adusă pe sus de fie-sa, comentează « Ce kitsch poartă pe deget… bla ».)
- Andrei… ? Ce-a fost asta, omule ? Frate ???
- Da. Pai, am cântat. Deci tre’ să-i spun bătrânului…. Cum Dumnezeu mi-a ieşit aşa ceva pe gură ?
- Bai, noi nu te vopsim cu catran şi fulgi, dar nu era ce-am stabilit… I mean, ai văzut cum au făcut… O să-mi frece aştia ridichea. Andrei, tu ai ceva ?
Jesus. O sa creadă… asta crede deja că eram fumat masiv. - Nu, e ok… Bro, am ieşit din comisie de doctorat, mă înțelegi.
- Bine, uite, încerc s-o dreg, dar… nu mai vii cu din astea, ok ?
- Da.
- Esti sigur că eşti ok ?
- Stay cool, am bunic doctor.
(Va urma)
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.