Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Rătăcitorii (4) – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Capitolul IV

  • Frumosule, ştii cum zicea străbunică-ta, când a ieșit din pârnaie…
  • A, deci n-am nici pe dracu’.
  • Te iubeam şi dacă nu erai deștept şi frumos, ce să facem, ne smerim să te iubim şi aşa… de la al câtelea cuvânt din frază ți-ai dat seama ca n-ai nimic… nimic organic ?
  • « Străbunica ». N-ai fi pomenit-o pe străbunica dacă era vorba să crăp. « Alții au nevoie să creadă, eu am și văzut ». Era tristă când spunea asta, cred.
  • Da, pentru că citeai în ochii ei « Am primit ceva ce nu merit, am pipăit cu mâinile mele, alții nu au darul asta, înțeleg că e voința de sus, nu pot trăi aşa cu asta, voința de sus nu ne-a spus nici că doar ea contează şi gata, nici să ne simțim rău cu dinadinsul ». Uf, puştiule. M-am cufurit pe mine două zile.
  • Te pup, bunicule. Deci, stai să înțeleg. Lumea spirituală exista, mesaj direct pentru Andrei Comnea.
  • Aşa pare. Întrebare simplă. Am înțeles ce făceai, dar poți descrie ceva gen transă, fluxul minții, ceva ?
  • N-am termeni.
  • Atunci e foarte probabil.
  • Am înțeles pe dinăuntru cu ce te-ai luptat o viață. Ei îți tot cereau nu numai să spui că aşa ceva nu există, no problem, suntem nația care a spus că Leana lu’ Ceaşcă e savantă, ideea nasoală e că vor să trăiască tot sistemul ca şi cum nu există nimic altceva, şi chiar când te confrunți cu cele mai in the face întâmplări, tot nu este, tot găsim cea mai “bună” explicație etc. etc. Şi asta, după ce comunismul căzuse, culmea. După ce, aşa se presupune, nu mai suntem constrânşi să stăm pe calapod…
  • Aşa cum spui şi cum tot spun. Bine, s-o potoleşti pe Sandra, că…
  • Face pe regina de stâncă, mama, şi înăuntru e apocalipsa cu reload în buclă.
  • Of, da. Nu eşti oare, poate, întrucâtva…
  • Curios mort ce zice bunicul de drăcia asta.
  • Uşor cu drăcie. Nu că dracul ar putea face ceva ; nu ne pre-poziționăm epistemic, domnule doctorand, pupa-te-ar bunicul tău.
  • Lasă goangele. Zi. Îți suport şi poliloghia, te rog.
  • Nu cred că am nevoie, mucosule. Concluzia clinica scurtă: Acea entitate pe care, trebuind să o numim cumva în discuție, o numim lume spirituală, la aprecierea mea, ți-a trimis un mesaj – deşi nu e chiar mesaj, e un fel de ecou. Prezența ta în lumea asta şi felul cum eşti au dus la o trăire a cum rezonezi cu “acea lume”. Fără preț, iubitule. Nu fac zoaie sentimentale cu tine.
  • N-ai făcut niciodată. Tu spui acuma că sunt artist şi că e altă formă a normalului meu pentru situație.
  • Punem şi parafa. Acum pot spune : Mulțumesc, Doamne, am văzut pe copiii copiilor mei spunând lucruri de om matur. Chiar dacă n-o fi cu totul adevărat.
  • Nu-ncepe văicăreala de doctor plictisit şi acru, că putem lua copârşeu, că alea…
  • N-aş face asta azi. Mai am ceva de zis… ecoul ăsta te sfătuieşte, dacă-i putem spune aşa, să încetineşti un pic. Bine, eu, Alexandru Comnea, cred asta.
  • Mda. « Cheetah, can you snail yourself into a deeper form of soul perception”?
  • Da. Dacă reuşeşti să o faci, nu de dragul de a o face, e posibil să aducă mai multă claritate. Nu neapărat că o sa fie mai mult, mai bine, mai departe… se aşează mai bine…
  • Înțeleg, nu ştim cum va fi, dar ar putea fi mai bine.
  • E un singur lucru ciudat pentru mine, dar are şi ăsta un sens. E ciudat că a tins spre poetic şi muzical la un arhitect. Am înțeles că ai fost spontan, a înregistrat cineva ?
  • Îți dai seama că nu am de unde şti. N-o să-i întreb curând, s-au băşicat un pic.
  • O să mă gândesc pe cât mi-ai putut reproduce. Hai, du-te la gagicăreală, fa ce vrei tu, în curând începe şmotrul francez…
  • Auzi, eu cred că mai e ceva. Tu faci un pic mişto de nepotul tău care a crezut că dă colțu’, sau mai e ceva care făcea posibila mea moarte mai nasoală ?
  • O, lăsați, june Comnea. Puțin prea în centrul propriei dumneavoastră imagini. Fii atent, că dacă oferi percepția asta francezilor la doctorat, nu e un risc mare, dar e un risc.
  • Jesus, lord, da. « Aha, egocentric cu viteză aşa mare că pare generos… păi, stai să vedem, te ține ? ». Sau ar fi gândit chestii asemănătoare. Şi de-ai dracu’ – că sunt şi aşa – n-o luau la persoană, dar ar fi vrut, poate, să mă pună la locul meu. Pfff… şi da, sunt idiot, tu te-ai gândit « Bun, dacă are ceva care ne depăşeşte, aia e, ce fac cu Sandra, ce fac cu ceilalți…»
  • Stai, că nu te bat – îs prea bătrân ca să mai pot… kid. Dă să te pup. Da, mi-am umplut pantalonii, şi da, am gândit aşa. Nu eşti numai egocentric, n-ai trecut de 30 de ani. Nu maică-ta era pe primul loc.
  • Frate-meu. Frate-meu ar fi încercat în stilul lui arhicunoscut “să facem totul”, şi ce rezulta ar fi fost motivul pentru care îi spui tu din când în când…
  • Acum nu-i spuneam aşa, că ar fi fost crud, dar era cu neputință să nu-şi aducă aminte…
  • « Locul întâi la bac – culmea purgativului »… țin minte ce față a făcut.
  • Lasă, că a luat al zecelea pe listă, mătaluță ai fost un pic, un pic mai jos. Probabil aş fi mers cu el la mormântul tău şi-i spuneam: Dacă există purgatoriu, nu e nevoie de al tău pentru al lui.
  • Mamă, doamne. Tu chiar ai văzut mulți oameni murind stupid.
  • Eu am văzut şi altceva, Andrei. Oameni reacționând aşa stupid în fața morții încât mă întreb de unde au atâtea resurse. Ieşi cu bunicul tău la o cafea?
  • Da, dar plătesc eu.
  • Vai, mama mea dragă. Priveşte-ți din rai strănepotul… la fel de căpos ca mine. Ok, bine, hai.
    (…)
  • Pove şi mie ceva.
  • Ce registru să fie, dom’ arhitect, doric, ionic, corintic ?
  • Macabru.
  • Bun. Securista care făcea pe parol officer a mamei.
  • Exista aşa ceva?
  • Nu-i spunea aşa, dar erau echivalente. Dacă erai eliberat, te prezentai cu regularitate la dat raport.
  • Cât timp ?
  • Până a căzut regimul. 1953-1989.
  • Jesus.
  • Da. Printre alții, tovăraşa Bianca Voicu. O grăsuță cu o față rotundă şi « outfit » clasic coc-taior-pantofi cu toc foarte jos. Şi eu, na, eram copil zvăpăiat. « Tovaraşa Comnea, se pare că fiul dumneavoastră e imprudent, astăzi a trecut pe roşu alergând după autobuz, era cât pe ce să aibă loc un accident nefericit ». Îți făceau asta odată, tot restul vieții stăteai ca la « spartani vânând hiloți ».
  • N-ai omorât-o.
  • Nu eu. Aici a fost chestia. Eram student în anul 4, profesorul Purice, ăia mari. Şi gagica mea de atunci, Stela, zice : Alex, vezi că e cineva de la noi din familie la tine în secție. Opa. Eu habar nu aveam de nume, ce reprezintă, alea. Era în 1974, un an dupa aia am cunoscut-o pe bunică-ta. Îmi spune tipa mea că e cineva din rudele prin alianță, că e privită urât de tot restul familiei, că fiu-său e disperat că îl îndoctrinează, dar că să le spun ce e cu ea. Cu ea era un cancer ovarian agresiv, ultima etapă. Morfină cu aprobări. Conta relativ puțin că fusese cu Secu’. Pe scurt – a murit ca ultimul animal. Fiu-său, când a auzit, a zis « După moarte nu e nimic, da ? Aruncați-o dracu’ la crematoriu ».
  • Macabru.
  • Nu, băiatule. Macabru e că asta chiar a citit din Lenin până când o durea totul prea rău ca să mai poată.
  • Tocmai sunt în rai.
  • Nu. Stop. Nu eşti. Nu se face la comparație. Nu mai zi prostia asta.
  • Iartă-mă. Da. A fost…
  • A fost reflexul tău de băiat bun, pentru că ne-a făcut lucruri rele. Ştii ce a zis mama ?
  • Sunt curios cum n-a ajuns să facă petrecere cu ceai dansant.
  • Băi, puştiule, eşti delicios. Chiar a fost o petrecere cu ceai dansant, era ziua lui Lizi, coincidență.
  • Eliza Ştefănescu, unde se aduna protipendada cartierului ?
  • Exact. Lizi – cum o ştii. Se dădea peste cap să facă rost, să dreaga, să cafea (nu d-aia zisă Nechezol), să prăjituri… maică-mea se uita la mine.
  • Le spusese că a murit aia ?
  • Fii serios. Nu avea niciun sens. Se uita aşa la mine. Şi zice : da. Nu-mi face iadul ei raiul, nici raiul ei iadul. Eu eram mai mic decât eşti tu acum şi nevricos la faze din astea, am urât-o atunci.
  • Tu ai urât-o pe străbunica ?
  • Da. Bine, nu la modul dat în cap, evident.
  • Of… Da, Doamne fereşte, tumoră, bla. Frate, dar Lenin nu serveam. Cred că nici măcar Beethoven.
  • Vrei mai macabru?
  • Clar.
  • Am o pacientă care lucrează la o corporație. Este responsabilă de ambalaje. Ce fel de responsabilă… câtă rezistență opune ambalajul la tentativa mai mult sau mai puțin disperată a clientului de a depăşi dorința firmei să apere cumpărătorii de produs.
  • Nu! Adică, stai…
  • Clientul “descoperă” produsul prin efortul depus.
  • Da. Biscuiții care cad pe jos bucăți după ce-ai tras în draci de ambalaj.
  • Bine. Văd că te amuzi.
  • Clar. Apocalipsa nu vine doar pentru că o securistă moare cu Lenin în brațe. Vine şi prin ambalaje. Adică, măcar pe nenorocita aia putea s-o înțeleagă străbunica, dacă nu s-o ierte… dar biscuiții…
  • Da. Uite una din cele mai adânci. Eram cu Cătălin şi gaşca de zurlii de la Filosofie. Party de băieți. Terminasem pizza şi ce mărunțişuri se mai făcuseră. Palavre până mai spre noapte. Mall, huh. Shopping, huh. Non stop, huh. Care. 1979, dragă. Când ne-am dat seama că ne cam rodea fomica, mai erau în bucătărie, afară de mâncarea propriu zisă a familiei, doar pâine (mare triumf), margarină şi eternul gem. Se spunea că asemănarea între o alimentară şi o pârnaie e că sigur gaseşti “gem de orice”.
  • Mor.
  • Nu muri, stai. Punem feliile de pâine, dăm cu margarină. Unii apucă să pună gem. Şi Cătălin vede pe felia lui un fel de cocoloş în gem, care nu se întindea. Din 10 încercari – ce era?
  • Bleah, vreun carcalac.
  • Nu.
  • Ceva căzut din buzunarele muncitorilor de la fabrică.
  • Nu.
  • Te pomeni că vreo bijuterie… nu, stai, că vorbim de macabru.
  • Un dinte de om. Mai exact, un molar II.
  • Holy cow and vacă !
  • Da. Să-l întrebi. Că am mâncat pâine cu margarină fără vreo poftă, după aia – ok. Bine că rămăsese ce. Că erau unii care apucaseră să mănânce şi cu gem – ups, un mic blax. Dar…
  • Ce căuta chestia aia acolo… scenarii.
  • Da. I se spune teorema dintelui în gaşca noastră – câți am mai rămas. Cunoscuta şi drept « mâncare cu dinți ».
  • Bine, mă dau bătut. Ce vrei să spui cu seria?
  • Teorema dintelui e simplă. În ciuda controlului cu cruzime (tovăraşa Voicu), sau a prostiei inteligente (ambalaje care produc satisfacția deflorării), în sistem vor continua să se întâmple lucruri ciudate şi în afara oricărei explicații – cu atât mai teribile cu cât produc oamenilor defensivă irațională, teamă, ruşine, alunecarea minții.
  • Gata, am înțeles. Ți se rupe de spaimă, mă pregăteşti pentru ce vine.
  • Nu vine, nu ştim, te pregătesc. Hai acasă. Şi cred că ar trebui să ne vedem cu Mihai.
  • Care din cei doi?
  • Cel bătrân.
  • Manase. Abia aştept. Ce enciclopedii are omu’ ăla în cap…
  • Crede-mă: încă n-ai văzut nimic.
  • Auzi, tu de asta ai păstrat şi treaba cu străbunica, Bianca, iadul şi raiul. Ca s-o aud când are cum să ajungă, cât de cât…
  • Te sărut, iubitule. Vezi, nu ştiu altii cum sunt, dar eu…
  • Muah. Şi eu te iubesc, gran’dad.

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Rătăcitorii (3) – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Capitolul III

  • Dacă rămân băiat singur la mama, o să vin aici și o să-ți tot aduc aminte. Se spune de mine că sunt persoana religioasă a familiei. Eu cred că nici măcar mama n-a înțeles ce ranchiunos sunt pe puterile mari. Mi-a luat ani de zile să nu fiu ranchiunos pe tine, pentru că, în sfârșit, am înțeles că nu ești o putere mare fără să fii delicat cu oamenii, desi nu pare așa. Stiu că n-ai făcut nimic, mi-a luat ani de zile să înțeleg în ce fel nu ești tolerant nici cu cauzele răului, nici cu alte necazuri, și nu, nici nu vrei « să învătăm din suferintă ca să ne dezvoltam ceacrele », știu toate astea.
  • Eram tot aici când am decis să nu mă fac medic ca bunicul, și m-am uitat la tine așa, îmi aduc bine aminte, am spus – mulțumesc, mă simt prima data pe bune om mare, am luat punctaj incredibil, nu pot. Stiu că dacă frate-meu moare, nu e « pedeapsa lepădării de vocatie », aș fi în stare să-l cârpesc de să-l învârt pe ăla care-ar spune asta. Interesant, am învățat atâta fizică și fiziologie ca să intru la Medicină, încât observ și leg lucruri care ar trebui observate și legate usor, doar că… suntem prea necultivați, neîngrijiti, așa cred. Cum să ne privească veșnicia si noi să știm că o face, când noi nu înțelegem cum ar fi aia să fii privit de veșnicie. Ce nerozie. Adică mergem la cinema, vedem ochiul lui Sauron, și ăla nu era nici pe departe veșnic, vedem că face asta oamenilor – scoate din ei răul ca untura pe apă… și niciun deștept din câți cunosc, nici măcar adoratul meu Andrei, până nu l-am ciufulit nițel, nu face legătura.
  • Uite, pe asta o aprind pentru un necunoscut. Zi tu cine să fie. Ne uităm la ea…
  • Daca se uită veșnicia la noi și avem mizerii înăuntru, salut, adio. « Adame, unde ești ?» nu înseamnă « sunt orb », sfinte, înseamnă « ce mi-ai facut de nu te mai văd ? », pentru că preferai să fie așa, decât să trebuiască să îl privești.
  • Deci știu toate astea și e cu putință ca frate-meu să n-aibă mai nimic, să aibă o boală cine știe care, doar că afară de epilepsie nu sunt multe care fac așa, sau să aibă ce știu ca se teme bunicul – vreun astrocitom de grad înalt, astea te omoara îngrozitor, știi că am un prieten mort de așa ceva. Sfinte, ce deja-vu am avut când am zis de ochiul lui Sauron. Sper că am scurtcircuite în cap, pentru că « empatie față de frățior » care produce « sincronizare psihică » e debil la limita penibilului de telenovelă.
  • Sfinte. Doamna Flori. Vecina străbunicii, mai tinerică. Aha, poate a trebuit să vin aici, să-mi aduc aminte de ea. Tu chiar vrei să mă faci să râd. Eram la strabunica acasa, țângău, și vine femeia asta – ştiam ce e aia telenovela. Plângea cu ochii umflați – străbunica s-a gândit « a murit fiu-său mic de droguri, bărbatu-său de cancer sau are probleme cu slujba fiu-său mare », că Flori le ducea pe toate, n-avea treabă, draga de ea, și mai suntem și zodia taurului capos amândoi. Mi-aduc aminte că ne răsfăța cu prăjituri, aproape nu erau două la fel. Doar că nu pățise niciuna din nenorocirile prezumate de străbunica. Nu, dragă. Murise nu știu ce Rosalinda în telenovelă. Gata, nu mai fac telenovelă.
  • Mariana, de care povestea străbunica. Lotul a fost pedepsit diferențiat, străbunica – vorba lui Steinhardt “a, trei ani – n-ai făcut mare lucru”. Dar biata Mariana avea tată fost chestor sau nu mai știu ce la poliția regală – cincisprezece din oficiu…
  • Ce frumoase sunt poveștile cu “rezistă, gândește pozitiv”, “nu te conecta cu oameni cu vibe toxic”… sunt cel mai millenial de millenial, îmi închipui scena : tovărașe securist, vă rog să îmi dați un ursuleț de pluș și să nu mai zbierați așa la mine, mai ales când îmi dați cu vâna de bou pe spinare, pentru că această atitudine cu vibrație negativă mă împiedică să procesez cu visuddha ceacra învățământul carmic aka mi se pune un nod în gât »… Mariana a murit de tbc pentru că nu voia să mai mănânce… că nu putea avea vibe bun la ce pățise.
  • Și… străbunica s-a rugat o viață pentru sufletul milițiencei care le-a dat voie să aprindă un ziar pentru Ma​riana, ca să nu moară fără lumină. Crezi că eu am să pot să fiu așa dacă-l văd pe frate-meu făcând criză de epilepsie după criză de epilepsie, dureri de cap de simți că-ti explodează grenade înauntru și alte finețuri ? Ce tare ar fi să spun ca da, frate, așa facem. Optimist și aproape jucăus, și el, sfinte, el chiar ar încerca să fie jucăuș, și ar fi asa până la capat, nu trebuie să ți-l descriu eu.
  • Mă semismiorcăi în fața ta acum, ca un bou. Deși e clar ca nu e mișto să faci telenovelă, nici nu e mișto să presupui lucruri despre ce ai face dacă și dacă nu… Eu nu mă descurc fără presupuneri, de aia sunt timid, uneori stângaci și… fratele meu care e cât știi tu că este el în inima mea îmi spune « Kostas-latență variabilă la parametrare » și în alte feluri care o să mă facă să mă ascund ca să smiorcăi dacă… Uite, vezi, dacă.
  • Sfinte, examenul ăla falsificat cu patru ani înainte să mă nasc. Când am auzit de el, am crezut că da, bine, o să încord mușchii, mușchii minții și alea, alea. Și bunicul, pomenească-l rugăciunile vazute și nevăzute, îmi spunea din liceu, așa, pe la o cafea, cum e « sistemul ». Pff. Baronul Harkonen – mic copil. Ala, din ce descrie romanul – băiat serios, prea serios. Ies la un examen, cu două sute de întrebari cu răspunsuri multiple, opt sute de punctaje maxime. Are candidatul voie cu biscuiți și apică ? N-au mai avut după aia. Că domnii și donșoarele candidat/e au adus biscuiți orientați nord-sud-est-vest cu crestături sau alte semne pă ei. Pă ei. Pă mama lor. Hap un biscuițel, jap patru întrebări. Trebuiau să dea examen încă odată pilele între ele, moment în care s-au autodenunțat câțiva. Asta numai în România putea să se întâmple, sfinte. Bunicul zice : Kostas, scumpete. Nu-ți fă iluzia că scăpăm curând, adică – de biscuiți scăpăm, de sistem – you wish, kid. După ce mi-am dat seama că nu glumea, n-am putut. Eu nu pot face față la asemenea oameni, înțeleg multe despre ei, să-i judece procurorii, tu sau susurul apelor, dar nu. Nu.
  • Așa că stau aici cu tine, pălăvrăgim. Cum arată. Mă duc la psiholog să mă «acompanieze în timpul evenimentului critic». Nu știu ce e mai obscen, o « vrăjitoare » aprinzând lumânări la morți « să crape vecinu’ nasol » sau « parametrii testelor arată posibila depășire a capacității de a integra evenimentul »… cum am ajuns să ne facem asta ? Funeralii cu aromă de pvc științific natural.
  • Vezi, cam cinci minute am vorbit și începe să fie puțin mai bine, venisem pregătit să te înjur în avans. Timid, dar scandalagiu, ce combinație. Mai aprindem o lumânare. Încă una. Încă una. Și asta. Și pentru tine, străbunico, cu dedicație. Cred că atâtea plăcinte ne-ai făcut că putem face drum între reședințele familiei, cu plăcinte puse pe cant.
  • Eram cu Andrei la cafeneaua de peste drum. Și vine aia. Sfinte, să-l ierți că face din astea. Fund cât o întreprindere mică-mijlocie. Unghii. Pietricele mauve pe unghii. Patnofi, da, patnofi de firmă, cu călcâiele fătate peste borduri. Geantă dă firmă, să moară Jan.
  • Ashe vre-a o cafe-a cu oat-miil… a durat vreo cinci minute lungi să-nșire ce-ar mai vrea și ce s-a răzgândit, și lista de pros and cons, zici că făcea raport un investitor mare la bursă în fața lui Warren Buffet. Mă uitam deja la ăsta al meu, că știi cum face. Semne din diverse, disperare. Banditul îmi face semn că stă cuminte. Mda. Dar aia a ajuns la grăsimea hidrogenată din donut. Genul ăla obosit de foofă cu semibani despre care s-a spus « șansa ei e să accepte orice i se cere »… iarta-mă, nu s-a spus, îți spun cum le zice frățiorul, eu le înjur pur și simplu. După cinșpe minute lungi de teoria grăsimilor hidrogenate, plus morală facută bietului băiat de la tejghea, că patronul nu face educația clienților, era clar :
  • « Domnișoară, hai să agree on what we shall disagree – Nu ne vom petrece weekendul abia început după meterezele pe care te bați cu atâta strășnicie pentru puritatea biochimic-fenomenologic-educațională a gogoșii cu coconut butter preț de fo’ cinci, maxim șase grame, cu tendința la a se transforma în pi grame de grăsime și calcule de zecimale infinite.»
  • Greșeala maximă a fost că aia ca a-nțeles faza cu meterezele, mai bine n-o prindea. Râdea lumea, mai ales ăia vreo doișpe adunați în spatele nostru, care așteptau și ei cu interes să se termine liturghia cocos-oatmeal.
  • « Faceți body shaming ? Nu e frumos! »
  • « Stați că nu înțeleg, ce e aia ? Ştiți, eu sunt mai de la țară, Andrei Comnea mă cheamă. »
  • La faza asta, toata coada și câțiva de la mesele mai apropiate au avut reacția aia de români, veniți, bă, sa vedeți cum îi face un golan la una. Explicații. Ce e body shaming. Nemericul ăsta mic : « A, nu, vă rog, nu mă luați cu astea, eu sunt disonant cognitiv și nu mi-am început viața sexuală, vreți să vă fac istoria traumelor mele ? » Şi clipea așa, la ea, cu ochii aia căprui la care nu rezistă nicio persoană cu sex de pe fața planetei, afară probabil de melci, în momentul tranziției de la un sex la ălalalt.
  • A plecat, sfinte. Era să-și uite caah-fe-ahua. L-am certat că am stat mai mult decât dacă o lăsa în pace. «Kostas, eu sunt și puțin psihopat când dau de d-astea. Şi : scuză-mă, nu era vorba de grăsime sau nu, ci că ea n-avea cultura consumatorului. Nene, vrei să știi cât polyunsaturated alea-alea ? Vino la o sesiune specială, nu ne pretinde să stăm la dosul tău până transformi tot spațiul social în arhitectura celulitei.» După care, ingenuu, (afurisenie) : « Da’ știi că am fost și cu grase. » Sfinte. Chiar a fost, și chiar se purta salon. Chiar au spus unele că baiatul ăsta merită, doar că trebuie să treci prin… şi prin…
  • Dar minte. Iartă-l, și dacă are și dacă n-are ceva grav. Nu-i psihopat, e aşa sensibil încât simte prostia şi cenuşiul-cu-speranțe-autosufocate, de la distanță. Şi la un moment dat, se apără, şi se apără pe filosofia atac, asta e. Andrei, fratele meu adorat, pare să fie un trimis al tău să contraatace prostia gri, oamenii care mângâie cercuri până devin vicioase, l-ai mai făcut şi seducător. Tu ai făcut asta, nu ?
  • Aşa că o să plec, mă duc la mama, cu gândul ala idiot că nu ştiu cum să scot treaba la capăt cu mama. De fapt, nu am cum scoate. Dacă n-are nimic şi o să trebuiască să-i scot pe nas că ne-a speriat, fă-i rost de una să-l potolească. Pentru că e singura speranță, cred. Andra e cu el doar pentru că le convine treaba, Andra, dacă-i spun să-l mai schimbe pe nebun, o să zica doar « Why should I, bro’ ? ».

(Va urma)

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Rătăcitorii (2) – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Capitolul II

  • Ce’aci, fată?
  • Superb de plictisită. Ăsta al meu e la mare să zdrăngăne, nu m-am dus, că am reex la restaurare.
  • Eu am paralizat când mi-ai zis. Pici examenul la ce-ți place ție mai mult.
  • N-aveai de unde să ştii, eram bolnavă coaptă. Adică n-am picat examenul, m-am bățoşit să-l dau, deşi era clar că nu.
  • Da’ ce-ai făcut?
  • Cea mai deşteaptă boală pe care putea s-o faca o mega deşteaptă atunci cand umblă ca o giga zăpacită, îmbrăcată prea subțire pe frig – cistită. Superbul meu nu era în zonă să mă care cu maşina, am ajuns udă fleaşcă… două zile mai târziu era să leşin prin sală. Now you know.
  • Bine, aia e. Auzi, da’ tu cum l-ai cunoscut pe imposibilul şi insuportabilul ?
  • Aoleu, stai ca tu eşti nouă în gaşcă, n-aveai de unde. Unde dreq era să-l cunosc pe dement, la un club de debate informal. I se spunea « Bolovan fără perdea » – avertisment ca e no respect zone.
  • Adică?
  • E făcut de Țuțuianu, nuş’ dacă-l ştii, a absolvit de ceva timp, peisagistică. Prieten bun cu Mihnea, pe Mihnea îl ştii.
  • A, gata, ştiu de cine spui. Ăla diliu.
  • Da. Zis Țuțu’ cu căpuțu’. Și la « Bolovan fără perdea » e aşa: înainte de stabilirea temei şi orice altceva, se negociază nivelul de hardship.
  • Nivelu’ de ce?
  • Stai fată, că-ți spuneam. Bagă nasu’ în cafea şi ascultă, ca e mişto ideea. Nene, ca să nu se plângă nimeni, se negociază la punct şi la virgulă nivelul de ocări, au nişte nume de te strici. Și le schimbă, ceea ce e şi mai mişto, vine Țuțu cu careva şi scriu pe o hârtie.
  • Ce, “protocolul”?
  • Da. “Nivel grădinile lui Academos” – nu se pronunță nici măcar “bă”. Totul salon. “La mă-ta ne oprim” – adică fără familie sau atac la persoană. Și tot aşa. Ei, din când în când fac un eveniment numit Parolaccia.
  • Ceeee…..?
  • E un restaurant în Roma, fată. Unde chelnerii te înjură şi alea. Adică, au voie, şi ştii că va fi aşa când te duci. Și… e scump.
  • Gata, am înțeles. Adica nici la nivel « sex animalier-religios-familial » nu ne supărăm.
  • Exact. Băi, şi vine o tută de la peisagistică – nu mai e, că s-a transferat la Cluj. Stângistă. Soro, mă ştii, mie mi se spune Andra militandra, da’ asta era exagerată rău, treaba fiind că nici nu spunea ceva mişto sau de la ea – clişee, păduchi.
  • Da’ care era ideea ?
  • Ce vrei să se dezbată dacă vrei scandal – ateism versus religie. Apare asta cu oboseli din alea luate de pe net – « Stalin n-a ucis oameni din cauza ateismului, ateizmu’e doar lipsa credinței ». Ăsta al meu era în sală, fată, recunosc, ne uitam toate la el. I mean…
  • Vai de capul meu… gata, înțeleg.
  • Nu, nu înțelegi. Aia s-a ales cu o poreclă. «Proasta dracului ce eşti », prescurtat pe-de-ce-e. Deci se ridică leul meu şi ia chitara – adică f-word, nici nu puteai să spui că-i replică ei. Și cântă cu degetele alea lungi şi mişto – improvizație. În stil Ada Milea :
    Voooiaaaaam săăă-ți spuuun, proasta-dracului-ce-eşti… asta era refren, şi intercala câte o absurditate. Să-mi bag, fată, până azi ne pare rău ca n-a înregistrat cineva, nu le ținem minte pe toate, da’ basically era cam aşa: « Eram în cartier, în cartier, proasta dracului ce eşti si apare, din vremi nemuritoare, un cruciat! O! Poate fi adevărat? Un cruciat ! Și pentru că am profil revoluționar, nu feudal, proasta dracului ce eşti, s-a pus să mă alerge, eu pe jos, el pe cal… dar nu m-a străpuns el, nu, nu, doar lancea lui, proasta dracului ce eşti, cu doi neuroni puşi în cui, pentru că lanceaaaa, lancea e doar absența cruciatului, eşti din Vaslui ? Poate din Vrancea ?». După care : « La ceee sunt buuuni ateeeeiii, ateeeeiii, proasta dracului ce eşti, dacă ucid cu ateism cu tot ? Ca să faci tu un studiu pilot ? Studiul meu olfactiv şi coercitiv dovedeşte că porți o săptămână acelaşi chilot ». Ceva de genul.
  • Mamă, mor. Adică a facut-o proastă, nespălată…
  • Mă tem să spun că aia cu chilotu’ risca să fie adevărată. Stai, că mai e. Ca să fie ca tot românu’ imparțial, s-a luat şi de popi. Cum ştiii că eşti pedofiiil… doar cu expertiza de la schit – când poate sta în picioare, al dracului copiiil… la spovediiit.
  • Mamă, Doamne. Deci el e aşa… şi când nu cântă ?
    Uneori… Și nu s-a lăsat băiețaşu’ meu până nu s-a luat şi de Kant. Deci vorbesc serios. A zis ceva gen « atei sau ne-atei, va faceți una mică doar cu catedrala-n jur, de idei, sau de vreo formă de obscur, atei, ne-atei, să fie mare dacă tot e năstruşnică », şi de Kant, oh my, Kant: « v-a spus ca nu puteți şti mai nimic un labagiu obsesional însurat cu o slujnică – dacă e cât un limbric, tot ce n-ajunge la servitoare… eee… devine inscrutabil, prin argumente… nimicitoare ! » Plus alte orori care nu se pot reproduce nici între noi, golancele. Eram rupți. Pentru că, repet, chestia, dacă aia se dădea lovită în aripă, era că i-ar fi răspuns « Debate ? Ce debate, domniță (când vrea să fie bățos le ia cu domniță), eu cânt la pauză, am terminat, reluați. Atei ? A, da, sigur, m-am luat de toată lumea. » Cred că se lua şi de maică-sa, dacă era acolo.
  • Da, da’ Sandra are simțul umorului.
  • Vast. În fine. Deci se termină circul, aia și-a adunat mațele în batistă, hai să plecăm. Și… na, mă ştii. Eram în zona « Ce javră de om – wow ce tip ». Sunt leoaică, fată. Ca şi el, fetițo.
  • Mda.
  • I am sorry, aşa a fost. Băiatu’ era cu cola în mână şi am intrat de-a dracu’ în el. Am zis « ceva, să mă fac vazută ». A vărsat, evident, aia pe mine, fleoaşc. Scuze, alea. Și-mi dau seama că el, când nu face pe « Viteazu’ fără Mihai », cum îl tachinează mă-sa, e un tip… hai, nu zece, e de nouă cu plus. Când îl întreb de ce e așa drăcos zice « Așa e toată familia ».
  • Lasă, zi mai departe.
  • Pai și-a cerut scuze, de la scuze am ajuns la bar și după a doua cafea eram căzuți în cap unu’ după altul. Așa căzuți, adică – pardon, eu, așa căzută, știu sigur că acum la Untold face cel puțin o victimă, că are reprize cu draci când face și două-trei… și îl las în pace. Da, fată, nu te uita. Eu, Andramilitandra. Îmi spune mintea « ești proasta cu prinț superb care lasă prințul superb să facă măgării ca să nu-l piardă ». Și, știi ce ? Nu-mi pasă.
  • Bine… ai dreptate. În fond, avem douăș’patru…
  • Da. I mean – dacă nu acum, noi când ne mai dăm pe derdeluș, dacă tot ne tocim creierii de facultatea interminabilă a peștelui…
  • Auzi, și… mi-l dai și mie ?
  • Ar trebui să te plesnesc. Răspunsul este : dragă pretenă, decizia stă în mintea și pantalonii zvăpăiatului – n-ai decât. Da’să fii atentă, că pe cursă medie își merită porecla.
  • Insuportabilul ?
  • Băi, stai să vezi. Ca urmează. Ei nu sunt familie bogată, I mean, nu să dea cu bani de-a dura, Sandra mi-a zis « dragă, suntem high middle class și atât ». Și-mi povestește că domnişorului îi place să aibă artefacte mișto, și din prima lui slujbă, era prin anul doi, ce crezi că face – brățară de perle de Tahiti.
  • Am auzit ca sunt scumpe rău.
  • Îți spun și cât – sigur ca n-o luase pe a mai scumpă, dar a dat baiatu’ vreo șase sute de euro. I mean, ok, atâta e și-o pereche de pantofi de firmă, dar pentru un amărât… Bun, și urmează o scenă « cum fac Comnea » (că toți fac cam așa, până și Sandra) când vine un neobolșevic și povestește ce nasol e și ce bine era.
  • Da, bine, și de ce trebuie luați în seamă.
  • Nu mă întreba pe mine, eu de ei îți zic. Deci, fii atentă, era tot la Țuțu la debate și una începe cu clasica problemă – afară sunt oameni care mor de foame now as we speak, stilul ăla de școală americană de debate care, dacă o privești de la noi, e mega plicty, pentru că, și cu trei neuroni prost conectați, după primele cinci minute știi exact ce urmează să spună și mai ales de ce urmează să spună.
  • Yeah, ok. Unii din ei cred că merge și la noi… Merge ceva, dar trebuie să fii atent ce spui, că oamenii mai deștepți te citesc printre rânduri. « Da, sigur, ai plătit și tu un curs online ».
  • Da. Deci, se duce firoscosu’ la aia, își scoate brățara, și zice ceva lung, întortocheat, că este terminat de empatie după suferința ei. Aştia care-l stiu au înțeles că « suferința ei » era semnal de alarmă la ce urma, că era clar de ce suferă – era cam grasă… și băiatu’ îi oferă perlele.
  • Nu făcea mișto ?
  • Deloc, adica nu cu perlele. Aia – șocată – nu, că ce legătură are. Fată, a luat nebunu’ o vază de metal de pe acolo, a pus perlele pe masă și le-a făcut praf și pulbere lovind cu curu’ vazei.
  • Holy !
  • Mi-a zis fra-su că până și ăia care îl ştiau au crezut că something’s wrong. Se întoarce surâzător spre aia, o arată așa, like an object, și zice : În dreptul roman, proprietatea e drept de folosință, uz, abuz. Dacă luai perlele, ți le lăsam. Le-am spart, ca să fie clar. Când apare o duioșenie din asta cu « afară mor copii de foame », de fapt nu mor copii de foame. Tu ai citit pe net sau aiurea că mor de foame, ești fată bună, poate ai fost impresionată până la lacrimi. Dar nu-ți dai seama că pledezi pentru ca cineva să-mi ia dreptul de abuz – să ai perle scumpe, dacă punem alături « copil flămând » pare abuz, right ? Cu asta, ai creat autoritatea care decide ce e aia abuz, după care decidem și uzul, până la urmă și folosința. Ești plină de idei nobile, care au funcționat în societate trei generații și pe cheltuiala familiei mele – confiscări, interdicții, pușcărie, era să fie și moarte. Familia mea, pe care tu o faci vinovată de copilul ploii ăla mort de foame, a dovedit ceva, domniță : de trei generații sistemul tău ne zapcește, ne învinovățește, ne confiscă lucruri, pe străbunica mea au și închis-o… and we are still f-word here. Care e contribuția ta la copilul mort de foame ? Being at the good end of the confiscation, I reckon, și, fată, când a zis asta, a arătat cu degetul la fundu’ ăleia. Și se uita la ea mai nasol decât te uiți la un gunoi.
  • Gata, am înțeles. Iartă-mă că am spus ce am spus, nu stau cu așa ceva în casă două zile… doar dacă nu-s consecutive. Auzi, și Sandra ce-a zis?
  • I-a zis : Știu că ai avut un motiv. Și el : da, pentru că genul ei, dacă nu marchezi așa, bifează « mamă ce le-am zis-o », chiar dacă i-ai făcut argumentele praf. Așa, o să aibă în calendar o zi de care își amintește că nu vrea să-și amintească, mamă. Cum are familia Comnea zile de care nu vrea, doar că e imposibil să uiți « ziua când m-au băgat la bulău ». Băi, Sandra “soacra-mea”… l-a pupat pe frunte, a zis duios “We are still here, iubitule” și ne-a scos în oraș.
  • Wow.
  • Da. Am draci și acum că am ratat-o pe asta cu perle sparte în direct, în seara aia eram în altă parte… Stai că sună frate-său, pramatia îl bagă la înaintare ca să întârzie cu vreo fufă… Da. Salve. Da, te aud. Ce… ? Aoleu… Bine, vin. Fată, e de rau.
  • Ce s-a întâmplat ?
  • Zice ca la Untold a făcut o treabă ciudată, el avea o piesă de-a lui de cântat, și când s-a suit pe podium, în loc de aia, a cântat ceva cu cetatea Histria și nu știu ce greci, părea ca nu e el, și nu-și poate explica episodul. Aia au crezut ca e « prăfuit », au făcut ceva scandal și l-au lăsat în pace, dar dacă știu ceva sigur e că Andrei nu pune gura pe nimic de soiul ăsta, seringă nu mai zic…
  • Bine, și ce e atunci ?
  • Băi, Sandra zice că să nu fie epilepsie sau tumoră cerebrală.
  • Sfinte Dumnezeule…

(Va urma)

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

Rătăcitorii (1) – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Capitolul I

  • Andrei, mă doare la suflet să zic…
  • Dom’ profesor, ştiu.
  • Știi…?
    …Că n-o sa mă admită. Pentru că nu prezint cuburi, paralelipipede şi forme uşor ondulate cu un text cool, în care asum curajos estetica rahatului pansat… da’ mi-asum la fel de clar că sunt un bou, fac pocăință că sunt aşa bou, ştiți ce spun. Majestatea sa regele stă gol puşcă într-o clădire urâtă sau dichisită prost, unde scrie pe toți pereții ca nuş’ câți critici au spus că e superb. Și ca să iasă din cladire tre’ să se-mbrace în afişele ălora.
  • Of… iar începi. Înțeleg despre ce vorbeşti, a nu ştiu câta oară. Dar tu…
  • Dom’ profesor, pot să vă întreb ceva?
  • Termină cu astea. Zi şi tu odată “Liviu” şi întrebarea. Oricum nu mai ai legături oficiale cu mine.
  • Dacă zic Liviu şi întrebarea e obscenă, mă bați?
  • Tu chiar vrei să mă faci bucăți. Zi obscenitatea.
  • Liviu, tu crezi că, dacă suferi pentru mine în calitate de profesor, şi eu pentru tine din alte motive, este etic? Riscam să ajungem amanți, omule. Aşa începe, întâi suferim pentru cauze nobile, pe urmă ne apropiem sentimental…
  • Dacă mai clipeşti aşa la mine cu ochii ăia… Cer pauză de râs şi fumat… mă duc la o țigară. Chiar şi pentru prieteni vechi, eşti cam obraznic. De data asta vorbesc şi serios.
  • Vin cu tine. Asta era pe post de « ar trebui să-ți ceri scuze ». Nu sunt obraznic, Liviu. Iartă-mă dacă aşa se vede. Știi ce zic. Bine, recunosc : nu doar obraznic. Știi.
  • Mda. Țigară. Mă duc singur. Mă scoți din sărite.
    (…)
  • Ți-am luat o cafea pentru după țigară.
  • Băi, tu ai un noroc maxim.
  • Da, că mama are firmă şi mi se rupe. Da’ ştii ceva, nouă în familie ne plac noroacele minime. Le adorăm, dom’ profesor.
  • Acu’ îți spun eu ceva, deşi mă calci pe nervi de câte ori poți. Băiatule, dacă nu existai, tu trebuia să fii confecționat.
  • De ce, e penurie de huligani modeşti, cu talent la design şi capabili să molesteze verbal persoane cu intoleranță la bun simt?
  • Băi, da. Slavă Domnului că nu molestezi şi fizic. Modestule.
  • Atunci, hai la o apă plată şi-o şaorma proeminentă. Liviu, mințeam.
  • Ce drek’ mai mințeai?
  • Înainte de asta cu minciuna. Întrebarea cu adevărat obscenă e aşa: tu îți imaginezi că Brunelleschi ar fi avut afişe care “atestau că e cool”? Făcute de oameni care spuneau « dar, de fapt, noi nu ştim, că nu e frumos să spui că ştii » ?
  • Bine, lasă. Îmi colapsezi şaorma. Am discutat. Tot discutăm. Ce spui tu aici e corect. Dar dacă rămâne doar corect, nu facem nimic cu asta, domnişorule rebel.
  • Liviu, Ornitorincul e un dobitoc. E de nivelul ăla grotesc de dobitocie care nu mai are scăpare. Și nu, n-ai să-mi reciți povestea că tre’ să suporte studentu’ profi proşti, că şi ăia sunt pentru smerenia sufletului şi corecta poziționare spirituală. Iartă-mă, e mucenicie, călugarie sau arhitectură ? Nu negociez ceva când vorbim de linia mea roşie, aşa cum există un nivel de cacofonie de la care, chiar dacă pe afiş scrie « primadonna cutare », oamenii huiduie. Ăsta-s eu. Sistemul academic nu va face din inepții sau inepțiile lui şi problema mea. Am decis eu, Andrei Comnea, că e aşa. Repetăm discuții vechi, sau îți spun ceva nou ?
  • Zi ceva nou.
  • Am material de colapsat şaorma de numa-numa. Răspunsul la întrebarea cu Brunelleschi e în plic. E porno.
  • Duamne. Îl suport pe mucosul ăsta de opt ani şi ceva, cum ai făcut aşa o minune?
  • Lăsați, domnule profesor. Vă rog respectuos să citiți.
    (…)
  • E N S A Nantes… Dacă nu-i ştiam pe ai tăi, te înjuram de morți. Maică-ta are firmă, huh.
  • Subțire. Zi d-alea de puşcărie.
  • Aha. « Admis fără rezerve » şi joci comedia morților şi răniților… ! Și eu, eu, mentorul tau, nu ştiu nici ce proiect ai depus. Penal.
  • Îți dau proiectul. Liviu, mă ştii. Le-am făcut singur pe amândouă. Dă-mi ce e al meu, omule. E momentul să fiu eu însumi, fără mama şi fără tine. Nici mama nu l-a văzut. E altcineva care a avut prioritate.
  • Vai de capul meu. Te-ai dus peste Ornitorinc cu el cu tot. Nu-mi spune.
  • Nu-ți spun, i-am spus lui. Sigur că m-am dus. Am susținut proiectul pentru admitere aici, era clar că mă pică, sunt tot ce vrei tu, dar nu tont. Deci, revin. “Mda. Faci contestație ?”.
  • A spus asta înainte să fie oficial că eşti picat şi înainte să spui ceva ? Ce dobitoc bătrân.
  • Eufemisme. Lasă. Bun, şi îi zic : Contestație ? Ar însemna să am o urmă de bănuială că nu sunteți o fosilă academică prezentând sechele morfologice de impact falocranian intrauterin iterativ de etiologie paternă. I-am împins sub nas xeroxul după scrisoarea de acceptare şi proiectul pentru Nantes, şi dus am fost. Nu m-am uitat cine a pupat podeaua în spate. Apropos, se spune anatomice, nu morfologice, haha.
  • Ia-mă încet, că nu percut. Sechele de ce ? Nu-mi spune că te-ai dus la bunicu-tău să înveți măscări pe chineza medicală.
  • Nu, dom’ profesor. Băiatu’ are IQ 140 şi performanțe retorice atestate chiar de dumneavoastră. Falo. De la falus. Cranian. De la cap. Mai zic ? I-am spus că l-a bătut tac-su în cap când era la mă-sa-n burtă. Ai supraviețuit ?
  • Nu. Te înțeleg, dar mă bucur că nu te mai am student. Există şi lucruri care nu se fac.
  • Spune-i şi lui asta. Da, ştiam de alaltăieri că am trecut la Nantes, m-am prezentat la examen ştiind că mă pică, de sanchi. Ceva greşit ?
  • O să înghit şi asta, că nu e nimic greşit aşa cum te manifeşti. O să discut despre Nantes după ce văd ce le-ai trimis, dar te ştiu, şi în plus rămâne treaba clară : acceptat. Vrei şi opinia sinceră, nu doar aia de profesor enervat pentru că te porți aberant ?
  • Sigur că vreau.
  • Am înțeles istoriile familiei tale, nu cred că ai urme de îndoială. Înțeleg putin şi de ce eşti copil teribil. Înțeleg tot ce vrei tu, dar am o presimțire. Tu n-ai să faci purici mulți nici la Nantes.
  • De ce ?
  • Nantes şi în general Franța sunt o alegere bună pentru tine, pentru că pe ei îi cam doare-n cot cât de aberant te comporți – cu niste limite, te rog – daca eşti fertil şi aplicat bine pe problemă. Fertil da, aplicat bine – deocamdată eşti acceptat, da. Andrei, nu ei n-o sa te suporte – cel mai probabil, o sa te suporte dacă nu faci măgarii ca asta de azi. Tu n-ai să-i suporți nici pe ei.
  • Aşa zici ?
  • Aşa presimt.
  • Bine, hai la şaorma.
  • Mai eşti şi căpos. În fine, ce noutate…
    (…)
    Aşa, domnule Andrei, zis babyface, zis Insuportabilu’… valiza unu. Săru’mâna, mamă, nu-l laşi pe fiu-tău să-şi facă bagajele, mama noastră îngerească. Dupa ce-o să mă prăjească soarele un pic… sper că la Histria nu au multe țâțoase, doar una şi buna. Maxim. Maxim una.
    Paralele de la frate-meu, să trăieşti, Constantin cel generos… banii înapoi plus un smiley pe plic… valiza doi. Fir-aş să fiu, să nu uit ceva şi să înjur ca păgânii… boule, încărcătorul. Uşor cu chitara, ca devine neoperabilă. I mean – vezi că în cinci minute conduci, fă mişto, nu deveni subiect de.
    Gata. Acum conduc, mulțumesc, îngeraşi păzitori ai nerăbdătorilor cu vagi urme de control, nu e trafiiiiicccc ! Și sunt hepi ca un cintezoi când a dat de-un muşuroi, la, la, la, la, la, laaaa… Haide la mâncat furnici, ba-s aici, ba nu-s aici…
    Am scăpat din gaura cu proşti… ți-am şi tras-o puțin între emisferele cerebrale, fosilă. Coz u asked for it, atâția ani de zile, bou’ drek. Și nu, Liviu, nu-mi pare rău nici dacă-mi pierd diploma… ptiu, nu abera, Comnea, gata, ne ocupăm de Histria, Untold şi… oh. Plaja. Clătirea ochilor cu… purcelule. Of. Andra. Știu că ştii că ştiu. Bine…
    Promitem solemn ca soarele de pe Autostrada Soarelui, cu tendință cronică, subliniem, cronică, de a ne ține de cuvânt, că nu vom face des debaucheries et devergondages degueu et insensées, right ? Aaaăă… să sperăm. Mamă, ce-am putut să spun. Nu vom face des în franceză şi debaucheries tot în franceză, sau nu vom face des în română debaucheries în franceză, au, viața şi jurămintele mele.
    Dacă nu văd din nou bolovanu’ ăla (haha !), ma sferto sinucid. Frate, oamenii ăia trăiau în vremuri obscen de nasoale… şi poti să te rogi pentru ei. Voi mi-ați dat « vânt » să mă fac arhitect, grecilor. Doamne, iartă-mă, sunt un purcel de succes, musculos, cinic şi sexopat… iar m-am uitat la una… ce ziceam… ăştia chiar merită numiți strămoşi. Te iubeeeesc, Dobrogeaaaa… plăcintă solarăăă…
    Frate, când mi-a zis Liviu « mucosule », ceea ce nu-mi-a mai zis de ani de zile… ce déjà-vu am putut să am. Cum, Doamne, iartă-mă. Era ca şi când îmi spunea aşa prima dată, după ce îmi spusese de mult… nu cred că m-am țâcnit, prafuri nu obişnuiesc. Ce-a fost starea aia, frate ? Parcă nu-mi spusese el « mucosule » ci altcineva, mult mai demult.
    (…)
    Festivalul Untold
    Ceee…? Ia te uită. O piatră mov… opa. Ce chestie. Inel dintr-o singură piatră. În general sunt kitsch, şi ăsta e cam disproporționat de mare, dar materialul arată foarte, foarte frumos. Sigur nu e plastic, nici sticlă… şi-mi stă beton de bine pe inelar. Ha ! (telefon)
  • Constantin, fii atent, fra’, îți fac o poză. Nu a mea, deşteptule, că mă ştii, hahaha. Nu, n-a început, îți trimit ce-am găsit pe plajă. Că tu le ai cu astea cu bolovani de lux. Un inel. Da, mă, am găsit un inel pe plajă, nu o balenă. Ceee ? Tanzanit ? De la Tanzania ? Nu faci mişto ! Pfoaa. Tell me it aynt omen… bine, frățior. Te pup. Da, trimite-mi info.
    « Tanzanitul este o variantă de zoisit descoperită în 1967, particulară pentru că prezintă di, uneori tricroism, cu nuanțe între albastru-indigo şi violet-purpură, mai rar şi verzi… »
    Nu e adevărat că e adevărat. Deja-vu. Cum adică, trebuia să găsesc inelul… ? Sfinte, ce mai e şi…
  • Domnu’ Comnea, sunteți următorul, vă rugăm să ne grăbim puțin.
  • Eu mă grăbesc, dragă domnule, sper că nu vreți să vă grăbesc şi pe dumneavoastră.
  • Haha, bine, bine. Vă rog…
  • Doamnelooooor si domnilooooor ! O minune… a muzicii întotdeauna tinere, născut în Constanța, crescut în Bucuresti, puțin şi prin Atena, este doctorand în arhitectură, tell me it ayn’t cool, şi nu este prima dată la noi, şi e mai frumos şi flashy ca data trecută… Andreeeeiiiii Comneaaaaaa !

Nespus
prietenei noastre dintotdeauna, Kalliopi

frate grec, frate grec, laurii nu te petrec
nici spre soare, nici spre lună,
nici spre vreo soartă mai bună.

frate, sună frunza greacă, peste ape grele sună,
oile rasar verdeața,
aurul s-a strâns pe lână.

frunză, sabia ta greacă îşi ascute-n aer lama ;
ies ca din pământ barbarii
să ne ceară iarăşi vama.

frate, aici tot războiul respiră aer grecesc ;
zbor pe el şi, pe sub val,
peştii ageri îi zăresc.

peşte grec, văzduhul mut te-a făcut să vii aproape ;
aripa o ia spre cer,
ghearele îți intră-n spate.

soră aripă grecească, zborul fie-ți cât mai harnic;
solzii mării uită luna,
răsăritul este darnic.

soră mare şi elină, sare soarele din sine ;
din sora lui de pe câmp
suie sevele spre tine.

soră soarelui grecesc, untdelemn pe mare,
aşteptând regescul duh,
pui la-ntâmpinare.

jumătate sunt profet, jumătate şarpe;
sub un călcâi nevăzut,
capul mi-e zdrobit de moarte.

zână solzăre, te rog, cu ultima suflare,
celor scrise fara har
nu le da iertare.

însă celor ce jertfelnic urcă în amiază,
toată răutatea mea
fă-le-o bună pază

c-am văzut aici, în duh, pe dealuri sihastre,
coborând de peste vremi
raza nunţii noastre.

(Aplauze uşor reținute… O doamnă de lângă scenă, vizibil adusă pe sus de fie-sa, comentează « Ce kitsch poartă pe deget… bla ».)

  • Andrei… ? Ce-a fost asta, omule ? Frate ???
  • Da. Pai, am cântat. Deci tre’ să-i spun bătrânului…. Cum Dumnezeu mi-a ieşit aşa ceva pe gură ?
  • Bai, noi nu te vopsim cu catran şi fulgi, dar nu era ce-am stabilit… I mean, ai văzut cum au făcut… O să-mi frece aştia ridichea. Andrei, tu ai ceva ?
    Jesus. O sa creadă… asta crede deja că eram fumat masiv.
  • Nu, e ok… Bro, am ieşit din comisie de doctorat, mă înțelegi.
  • Bine, uite, încerc s-o dreg, dar… nu mai vii cu din astea, ok ?
  • Da.
  • Esti sigur că eşti ok ?
  • Stay cool, am bunic doctor.

(Va urma)

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

ÎMPĂRATUL FLUTURILOR – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

Roman fantastic


Pagina de gardă – la deschiderea coperţii :  
Volumul I
Istoriile Noilor Komneni
 
Un imperiu neo-elen fusese clădit acolo unde hărţile lumii vechi se opreau în pete albe… Grecii « de dincolo de mări » nu mai visează Recucerirea. Sunt visaţi de ea. Cu cât puterea crescută în secret e mai mare, cu atât visul nu le dă pace.  
Anul 1600. Otomanii şi perşii se epuizaseră în zeci de ani de lupte. Habsburgii doriseră o coaliţie contra turcilor, dar nu şi unificarea românilor sub Mihai Viteazu ca preţpolitic. Cu atât mai puţin un Bizanţ renăscut ! Dar…    
Un contingent grec apărut din senin îi ajută pe români să zdrobească armata imperială austriacă.  Pierderile sunt atât de mari încât sunt siliţi să nu mai intervină în Balcani.
Grecii înarmează pe toţi care au socoteli neîncheiate cu turcii şi se bat împreună. Sosesc în Mediterana flote cum nu se putea închipui. Imperiul otoman e taiăt în două, în trei… ! Trăsnetul zguduie Europa şi lumea : Constantinopole – eliberat ! Grecii « din patrie », pipăindu-se şi clipind din ochi, scriu pe ziduri : Noua Romă neînvinsă !
De la trăsnet la aproape basm… Se află ca un prinţ, Demetrios, însoţit de o mână de « oameni ai mărilor », colonizase un continent necunoscut din Pacific pe vremea invaziilor mongole. 350 de ani de trudă, intrigi, facţiuni feudale, cruzimi şi… au supravieţuit. Imperiul Okeaniei este o thalassocraţie titanică. Are egal ?  
Unele puteri europene refuză să-l recunoască drept împărat pe « generalul cuceritor… un schismatic ». Un ambasador mai prudent spune altuia: Când stăpânul tău nu recunoaşte drepturile cuiva cu tunuri mai puternice… ai putea avea alt stăpân, curând.      
Grecii conduc două imperii, la cele două capete ale lumii. Cu ce preţ…?  
Această carte nu este însă despre un Constantinopolerecucerit. Ci despre cel care nu încetează să ne cucerească. Până într-acolo încât locuim deseori în el şi ne dăm seama… prea rar, prea puţin.
Aş fi încântat dacă aţi căuta în cele ce urmează nu numai personajele « vizibile », deşi, desigur, există unele. Orice om din jurul nostru este şi sufletul nostru, prin stări ale sufletului nostru.  

Pentru că veţi întâlni cuvântul « Promera » :
 
Okeania avea în vremea recuceririi Constantinopolului peste zece milioane de locuitori. Erau un amestec de greci (cei « pur sânge » – doar aproape de o zecime), imigranţi elenizaţi de mult timp (cu totul, aproape patru din zece), indonezieni, chinezi din sud, arabi, persani…
 
A fi poliglot şi mai ales scrib era o slujba căutată. A aparut tiparul. Însă mai puţin de jumătate din ştiutorii de carte puteau înţelege ceea ce numim bunaoară almanah (în Okeania – Menologion). Greaca din marele regat avea ea însăşi patru dialecte mari, în cele patru colţuri ale continentului.    
 
Atunci, cărturarii care lucrau pentru Principi au născocit ceva. Capitolele aveau o pagină de gardă, în varii dialecte, unde puteai găsi un rezumat, o explicaţie scurtă, o glumă cu tâlc, poate un desen. Pentru că grecii se numesc « eleni » şi asta înseamnă « strălucire », aceste foi se numeau, eee… « Promera », « Înaintea luminii » ! Dar nu a zilei, sau nu numai ! Un ins care rupea ceva greceşte putea fi lămurit destul de repede ce era prin carte. Cu timpul, genul a devenit aproape de sine stătător şi « Promera » a ajuns să însemne « Ce noutăţi mai auzim ? »
 
Aşa au apărut promeristoi, scriitorii de promerai. Unii, atât de buni încât erau la fel de apreciaţi ca autorii clasici. Promerai, însă, au fost şi arătate cu degetul ca unealtă de asimilare. Dacă nu pricepi mare lucru dintr-o carte, treci pe lângă. Daca ai promera, pricepi câte ceva, devii curios, cumperi, şi fuga-fuga mergi… nu ghiciţi ? La vecinul grec, cu care te trezeşti învăţând. Culmea ! Pe banii tăi şi pe bunăvoinţa vecinului…      
 
PROLOG ÎMPATRIT
 
Istoria unui om, chiar a unui împărat cum lumea nu visase, poate să încapă în câteva pagini. Te naşti… creşti… ajungi la putere… vine ziua când toate astea nu mai fac doi bani.
 
I
Cucerirea ca o sclavă – Piaţa din Shiraz, 1541
O fetişcană, luată pe sus de turci în timpul războiului cu Petru Rareş… Dacă ar fi ştiut, bieţii oameni, ce şi-au făcut cu asta…!
Lumea mea era verde, răcoroasă şi cumsecade. Vorbea gureş şi evlavios, ca mama, sau dichisit şi înţelept, ca tata. Năvăliserăcând ai mei nu erau acasă…  
M-au vândut unuia, Agop, care m-a dus în Persia. Lumi pământii, încinse, încâlcite, care vorbeau răstit şi miroseau ciudat. Aveam în gură gust de praf, de pâine mucegăită şi, din când în când, o zeamă în care fierbeau oase şi rămăşiţe.  
Erau toate astea, dar în ziua aceea chiar nu ştiu ce m-a apucat. N-am vrut, frate, să stau în picioare pe podişca lor şi să fac frumos la cumpărători. Eu, fata cuminte a mamei. N-am vrut…  
Fetele arătoase erau îmbrăcate cât de cât curat. Când m-am pus iar pe jos şi am murdărit şi cămaşa, vataful, sau ce era el, m-a luat de chică şi m-a plesnit de m-a ameţit. Pe urmă, m-a împins în spate, unde aşteptau celelalte… şi Agop.
Nici nu s-a uitat la mine, a dat aşa, din deget…
 
In avazi ro bah yah seton bebandin, ve enghodar shalagsh bazanin keh digeh netoneh vaiseh ! Movazeb bash poostesh pareh nesheh, ahmagh ! 
 

  • Eu sunt Despina. Parcă vorbeşti greaca… ce-a zis?  
  • Trebuia să stai cuminte, i-a zis să te bată până leşini, doar sănu-ţi crape pielea ! 
  • Atunci… Cel de Sus cu mila.   
    Biciul din mâna Împuţitului arăta urât. Aşa îi spuneam, că aşa mirosea. Dar îngerul acela de fată mi-a şoptit că n-au să-mi crape pielea. Stricau marfa, nu ? Să-ţi răsplătească Domnul, surioară… m-aş fi dus mai cu frică.
     
    Doamne, Tu ai răbdat mai rele…
    Kyrie, si cheirona ypemenes…
    Doamne, Tu ai răbdat mai rele…
  • Tandtae harkat kon, avazi lajbaz ! 
    Doamne, tu ai răbdat mai rele…
    Kyrie, si cheirona ypemenes…
     
    Mă ţinea de biciul pus după gât. Până la stâlpi mai erau vreo douăzeci de paşi. Unii forfoteau, altii căscau gura. Niste amărâţi ţipau, se rugau de bătăuşi… mirosea a sudoare şi sânge.  
    Un turban frumos, indigo. Caftan din matase, tot indigo, brâu negru. Avea o faţă plăcută, ochi ageri, barba şi mustaţa îngrijite, să fi avut treizeci de ani. Doi slujitori bine îmbrăcaţi după el.  
    Împuţitul trăgea… Omul acela vorbea cu spatele la oamenii lui… greceşte ??? Ne-am încrucişat privirile…
  • E timp ! Staţi un pic, că mai iau nişte… Opa !… Jivina de Parham !… Pe cine duce acolo ?
    Drace, m-am trezit vorbind greaca… micuţa asta cu ochi frumoşi pare să priceapă! Bine, nu mai fumez haşiş, şi… tot voia şeful nişte fete.
    Și l-a oprit. Îmi dau seama că se târguia…
  • Pacea cu tine, Parham ! Unde duci frumuseţea asta ?
  • Pacea şi cu tine, Farid. Să-i dăm pe spinare, că e obraznică. Îţi place ? 
  • Cât vrea Agop pe ea ? Cât vrea, Parham, nu cât cere acum.
  • Cât dai ca să afli ?  
  • Cât ceri ?
    • Cinci.  
  • Cu plăcere ! Cât ?
  • O dă de chilipir, trei sute jumate.
  • Îi dau patru sute.
  • Ooo… cumperi pentru domni mari… 
  • Ooo, îţi mai dau cinci dacă-ţi ţii gura. (Sfinte, în ce hal puţi…)
    Împuţitul s-a făcut dintr-odată om de treabă, m-a lăsat cu…
  • Cum te cheamă ? Pricepi ce spun ? Am văzut că mă urmăreaicând am vorbit în greacă. Nu mă cheamă Farid, numele meu este Phidias… Dacă pricepi, să nu spui. Ai cuvântul meu cămergem într-un loc cum n-ai mai văzut…! Nu te teme, nu te lovesc.  
  • Eu sunt Despina. Va mulţumesc, domnule.  
    Ce ochi poate să aibă… de unde ai ochii ăştia, fetiţo ?
    …
    -Agop zice patru sute cincizeci, şi e a ta.
    Miroşi de-mi nimiceşti nasul… ţi-i dau, ca să scap… pff… De ce-or vrea Principii să cucerim lumea nespălatilor ăstora…
  • Bine, spune-i că de ăia cincizeci îi doresc s-o vândă pe mă-sa. Și… 
  • Ar vinde-o şi pe aia, dar e o babă, nu-i dă nimeni douăparale.
  • Și, Parham… Nu-ţi mai dau ăia cinci.    
  • Îmi dă el zece că i-am zis că eşti pus pe fapte, deşteptule. O vrei sau nu ? 
     
    Fără să ştie Phidias, nici Despina, recucerirea Constantinopolului începuse. Printr-o sclavă din Moldova, ajunsă la vânzare. Sau… poate începuse mai demult ?
     
  • Nu-ţi ascund un lucru, şi unde mergem sunt sclavi. Dar cavalerii cei mai pârliţi de acolo le scuipă în cap boierilor mari de aici. Și dacă nu se spală vreunul, le strâmbă nasul şefilor şi şefii sunt într-o zi sucită, plăteşte de-l ustură.      
  • Atunci… mulţumesc încă odată, domnule.
    A mai fost ceva ce n-am vrut în ruptul capului. N-am spus« M-au luat sclavă, o să mă vândă, o să mă bată, o să-şi facă poftele cu mine, o să mor ». Am spus: Mi-e foame. Știi Tu mai bine. Mi-e sete. Știi Tu mai bine. Nu şi-au făcut poftele, dar cred că o să mor. Știi Tu mai bine.
    Alţii au nevoie să creada. Eu am văzut.  
    Phidias a fost ca pâinea caldă, am uitat tot ce păţisem. Să-ţi răsplătească Domnul în veşnicii, omule. Am râs cu lacrimi când mi-ai povestit că fumaseşi haşiş… şi ce e ăla.
     
    Pe afară se vedea o corabie de negustor bogat. Înăuntru era mai ceva. Phidias locuia ca un magnat, chiar şi mie mi-au dat o cămăruţă curată. Căpitanul părea mort de frica lui… şi ce a părut mai ciudat, era că lui Phidias însuşi Okeania asta de care mi-a tot povestit nu-i aducea pe faţă multe zâmbete. Aproape că mă neliniştisem…      
    …Am ajuns. Nu credeam ochilor, era mult mai mult decât auzisem. Un oraş măreţ, Nea Thessalonike. Până şi săracii erau spălaţi, n-arăta nimeni hămesit. Palatul – din basme. Curtenii mari – mamă, mamă. Sultanii Lumii Vechi păreau sărăntoci.
    Sala Tronului… coloane, capiteluri aurite, trei trepte. Scaunul era din lemn rar, deasupra era un vultur mare, cu… S-a ridicat un tinerel, a venit glonţ la mine. Cei din jur – plecăciuni adânci.  
  • Este Înălţimea Sa, Principele autokrator Gamaliel al Okeaniei ! Fetiţo, apleacă-te, te rugăm !  
    Dacă m-au rugat… Mă trezesc luată de bărbie. Chipeş ce erai, firoscosule… ai ferit ochii o clipă. Ochii ăia ca două găuri negre cu ceva catifea brună prin jur…
  • Am auzit că ştii să scrii.
  • Da, Înălţime, am învăţat de la tata.  
  • Cine este tatal tău ?
  • Georgios Hyerax, Înălţime, este dintre micii boieri din Moldova. Și pe mama o cheama Maria.
  • Da, ştim despre Moldova. Și, spune-mi…  
    Să rămân trăsnită. Știai lucruri pe care nu le putea afla cineva decât de la oameni ai locului. Mă trezesc luată de umăr, uşor, politicos, învaluitor. O întrebare, încă una, încă două…
    M-ai descusut de nu mai aveam ce povesti. Greacă încă mai boierească decât a tatei… cică îţi trebuiam ca să scriu frumos. Hahaha. Să-ţi dau ce e al tău, nu te-ai întins la mine până n-am mai crescut un pic.
    Privirile curtenilor erau « goale ». Se vedea că se tem. Dar şi dacă ar fi întrebat… « Fata e la cancelarie, ce visezi ?»
    Eu nu mai visam. Gamaliel, fiul lui Anastasios « Nebunul ». Tocmai îl detronaseşi pe taică-tău… ce e drept, parea cam sărit de pe fix.
     
    După doi ani…
     
  • Despina…
    • Domnule Phidias…?
  • Doar Phidias. Uite… îţi spun ceva ce n-ar trebui sa auzi. Nu te feri doar de Principesă, ia seama ca are oameni peste tot. Că eşti… cu el, de aia nu i-ar păsa. A luat-o că nu a avut încotro, altfel nu-l dădea pe taică-său la o parte… Sunt alte lucruri, grele, la mijloc.  
  • Despre asta mi-a mai spus.  
  • Nu ţi-a spus altceva. Fereşte-te şi de stăpânul meu. Kritias e… şi fricos. Nu ştiu ce-i spune ei din câte n-ar trebui să spună.
  • Atunci, mare mulţumesc, Phidias. Despina o să ţină minte. Ibovnica nu ştie nimic.
  • Haha, eşti pe cinste, fetiţo.
    • Auzi… poate nici asta nu trebuie să ştiu. Ce fac ăştia de aici de se dau de ceasul morţii cu armată, flotă ? Gamaliel vine făcut praf la mine…
  • Despina, oricum o să ţi-o spună el. O să ajungi mai sus în Cancelarie, el vrea să acopere ce este între voi. Tu, deocamdată, scrie frumos şi fii cuminte.  
    Phidias, vulpoiule. El te-a trimis. Altfel nu îndrăzneai… Bine. Scriem frumos.
    …
    Și aşa am făcut… destul de mulţi ani. Afurisenie, cred că-ţi place cealaltă scriitură a Despinei. Îl cheamă Alexandros, că aşa am vrut eu, Theodoros că aşa ai vrut tu. Și Anastasios, ca pe taică-tău ăla scrântit. Că trebuie să fie cineva şi puţin scrântit ca să vrea să ia Constantinopolul înapoi de la turci.    
     
    II
    Cucerirea cât un copil din flori
    Plaja din faţa oraşului Nea Thessalonike, Okeania, 1571. Copilul Principelui cu Despina –
    băiat de treabă. Prietenii îi spun….
     
  • Xander ! Xander…! Tu eşti cel mai bun la jocurile cu săbii ! Facem pe troienii şi aheii ?
  • Da ! Eu vreau să fiu Hector. Tu vrei să fii Ahile ?  
  • Nu merge, că tu ne baţi pe toţi, şi Hector a fost omorât de Ahile.  
  • Mie nu-mi place Ahile aşa mult, că nu prea-i păsa de alţii, doar de Patrocle. Hector se bătea pentru toţi ai lui. Daca mă lăsaţi să fiu Hector, vă las să câştigaţi acum.
    • Haha, bine, bătăuşule !    
  • Xander… vine soră-ta vitregă…
  • Ce căutaţi aici ? Aici e plaja mea ! V-am mai spus ! Toată ţara asta e-a mea şi-a soră-mii ! Aşa mi-a zis mama.  
  • Afurisita naibii… E câtai plaja şi ea n-are loc de noi.  
  • Am auzit ce-ai spus ! Mârlanule ! Tatăl tau e un pârlit de baron, eu sunt prinţesă !
  • Kalla, cum crezi că sunt prinţesele care stăpânesc pârliţi ?  
  • Marş de aici, bastard împuţit ! Tu asta eşti, un bastard împuţit. N-ai să fii niciodată altceva !
  • Crezi că e o treabă la locul ei să faci aşa cu copiii altor nobili de faţă ?
  • Tu nu eşti la locul tău ! Eu sunt fata prinţesei, locul meu e în palat şi unde vreau eu să mai fie. Tu eşti plodul târfei, du-te cu maică-ta cu tot, acolo unde stau târfele ! 
     
    Ma ascund să plâng. Mă ascund ca să ţin minte. Să nu-şi dea seama mama, că…
    Dacă un prinţ face aşa, lumea spune « Vaaai ce simţitor e ! ». Dacă plânge un bastard… aaa, e ranchiunos ca n-o sa aibă coroana… Aş vrea s-o am ca să vedeţi cât nu-mi pasă ! Zboară peste deal, piatră !! Uite, atâta îmi pasă. Rupe-te şi tu în două, surcico !! Aţi văzut ? Atât !!!
    Peştera bunicului… lasă… uite ce-a scris… uite…
     
  • Xander… iartă-mă… văd cum eşti… lasă-mă să-ţi spun ceva.  
    Tu ce mai vrei, fratele meu care nu e băiat de curvă… Nu mă auzi ? Țip pe dinăuntru, jumătate de frate! Urlu !!! Toţi spuneţi ce băiat bun sunt !!! Și vii să-mi spui a nu ştiu câta oară ce băiat bun eşti. Eşti… şi maică-ta vrea s-o omoare pe maică-mea !    
  • Spune… bine… hai să stăm jos… spune. Ma urăsc. Tu lipseai, să mă vezi aşa.
  • Îmi cer iertare pentru sora… noastră. Știu că ţi-e greu, şi mie îmi este. Am fost azi… ţi-am spus ce e Poarta. M-au dus să-mi arate lucruri… Tata m-a ameninţat să nu spun nimic, ai mamei m-au întrebat ce-am văzut. Nu am vrut. Le-am spus că dacă mai întreabă îi pârăsc tatei. Ție îţi spun. Tu vei fi împărat, nu eu. Va trebui să mor pentru asta. Aşa trebuie să fie, nu ştie nimeni. Doar tu. O ierţi pe Kalla ? Mă poţi ierta ?  
  • Nu de aceea o voi ierta vreodată, Aretus, şi pe tine nu am de ce. Dacă-i spuneai mamei tale, cred că eram mort. Mulţumesc. Și îti mulţumesc că mă socoteşti fratele tau, spui « sora noastră ». Ea şi Myriam nu…
  • Te rog, iartă-mă. Eu… nu pot face ce vor de la mine, Alexandros. Le vei ierta ? Kalla măcar… e mică, spune ce o învaţă mama.  
  • Tu cum de nu spui niciodată la fel ? Pentru tine de ce nu sunt plodul târfei Despina ? De ce am mâna ta în mâna mea ? Dă şi cealaltă mână. Aretus…
  • Xander… ?
  • De ce crezi ca e vorba de tine şi de mine ? N-ai auzit ce-a spus ? Țara asta e a ei şi-a soră-sii, tu eşti aici doar ca să… eu nici n-am voie să fiu !!!  
    Nu pot, nu pot să mai fac pe băiatul cumsecade… fir-ar… arăt ca un idiot…  
  • Te rog, o să… nu plânge, frate… Uită-te ce vor… să conduc flote, să conduc zeci de mii de oameni… Mama ţipă la mine de câte ori spun ceva, pe tata îl ştii…  
  • Și dacă-mi laşi tot mie, deşi maică-ta mă vrea mort, trebuie să le iert pe ele în schimb ? Frate, dacă ele cer, le iert. Komnenii nu jură. Ai spus că voi fi împărat. Să ceară.
  • Orice om poate dărui fără să i se ceară.
  • Într-adevăr. Mulţumesc. De tine o să-mi amintesc cu drag, frate.
  • Atunci… şi eu. Să fii un împărat mare, nu se poate altfel. Pe curând.  
    Ce bine că ai plecat, lăsaţi-mă odată !  Tu îţi dai seama ce mi-ai spus ? Doamne, cum să fac eu acum ? Ce vină are el ? Eu ? Copiii de pe plajă cred basmele cu Tezeu şi Herakles ! Eu trebuie să fac unul de-adevăratelea, să omor oameni ca pe muşte… pentru că el nu poate ? Și eu pot ? Spune-mi. Eu pot ?
     
    (După un an şi ceva, în acelaşi loc)
  • Bine te-am regăsit, peşteră. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe bunicul, care scria toate astea pe pereţii tăi. Ei zic că erai nebun, bunicule. L-am întrebat pe tata, aproape că m-a repezit. Mama… mama a zis ceva grozav despre tine…  
    – Ce numesc oamenii, chiar şi taică-tău, nebuniile lui Anastasios, mâine va fi imperiul tău, fiule. Uită-te în ochii mei. Știu că eşti speriat. E bine aşa. 
  • Mama, frica… e si bună ?    
  • Da ! Cei care nu se tem să fie împăraţi vor fi învinşii grecilor. Începi să înveţi despre Lumea Nouă si cea Veche, văd că-ţi place, mă bucur. Puţină răbdare. Și… femeia aia. E primejdioasă, ştii pentru cine ? Întâi pentru sufletul ei.  
  • Niciodată nu mi-ai vorbit aşa, tu eşti o mamă aşa dulce…
  • Pentru că nu văzusem Imperiul în ochii tăi, băiatul meu adevărat. Acum îl văd. Mă crezi ?
    • Da. 
       
      (După încă un an şi ceva)
      Un fluture… ce soare, aproape să nu-l văd. Anastasios « nebunul ». L-au socotit şi eretic. Cu ce-o fi netezit… şi toate literele, cioplite, frumos… Aş vrea să pricep mai mult din ce-ai scris, bunicule. Mi-au spus că ai fost un prinţ mare, dar nu te înţelegea nimeni… dacă ajung să te înţeleg, ai să te bucuri ?
       
      Dacă fiinţele care se recunosc în eternitate nu ne-ar vedea deloc, starea lor ar naşte o închisoare, ai cărei « pereţi » ar fi însăşi nemărginirea dumnezeiască. Oricât pare de nebunesc, ele au nevoie de libertatea noastră mai mult ca noi. De aceea, unele o îngrijesc şi-o admiră, altele vor s-o fure.
      Bunicule, asta mi se pare greu. Poate mai târziu…? Fiinţele care se recunosc în eternitate…
      Când avem de-a face cu puteri peste priceperea noastră – dar ştie cineva sa spună care nu sunt peste ? – cele mai prosteşti întrebări pe care le putem pune sunt chiar cele de care ne agăţăm primele, din frică şi neştiinţă: de ce?, de ce eu ?, de ce acum ?
      Asta cred că pricep. Tu… chiar ai scris pentru noi ? Să nu ne fie frică, să nu întrebăm lucruri degeaba ? Bine. Tata zice cămeseria de principe este să ştii. Bunicule, ai scris aici cu mult înainte să mă nasc… ştiai ?  
      Trăim crezând că ne mişcăm printr-un gol imens, mânaţi de curgerea timpului. Un fir de nisip într-un fluviu.  
      Un fluture… iarăşi ? Ce au fluturii cu scrisul tău, principe Anastasios…?  
       
      După câteva ore…
      Doamne, vor s-o omoare pe mama. Mi-a spus Kritias. Cred că l-a pus tata, cred că şi tata se teme de Maştera. Fă cum ştii Tu. Pentru că, dacă-i fac rău mamei, mă cert pe lumea cealaltă cu Tine, m-ai auzit ? Cu restul faci ce vrei, dar dacă-i fac rău mamei din cauza mea, n-o să-ţi placă ! Sau fă-mă să înţeleg, sunt un copil… Dacă mă omoară ăia înaintea mamei… mama va muri şi dacă o lasa în pace. Spune-mi Tu. Spune-mi.  
       
      Dupa încă niste ore…
  • Ce ţi-au spus ? Alexandru ? Fără frică. Vorbim în română, puiule…
  • M-a oprit Kritias pe la prânz, nu era nimeni. A zis că vor să te omoare.
  • Hahahaha… Să mă omoare…! Vai de capul lor… hahaha… pai, să vedem.
  • Mamă…? Râzi…? Mamă…?
  • Alexandru. Nu L-au întrebat şi pe El dacă crede la fel ca ei. Și, puiule, au putere, sunt vicleni… tu crezi că lumea e doar a celor puternici şi vicleni ? Spune… este ?
  • Nu.
     
    A doua zi…
  • Alexandru, iubitule. Te roagă mama… să stai cuminte.  
  • A murit Aretus, da ?
    • De unde ştii ? Nu au vrut să spună, e de câteva zile… şi-a rupt gâtul, bietul copil.
      • Meseria de principe este să ştii…! Știu, pentru că altfel tata nu-l trimitea pe slugoiul ăla.
  • O, Doamne.  
  • Mamă, îmi pare rău de Aretus, dar pentru noi vin vremuri foarte grele, mama mea dragă. Și… să nu te lasi năpădită de griji fără mine.
  • Alexandru, puiule. Ia să stăm noi jos şi să vorbim.
    • Vorbim până ne băşicăm pe limbă.
  • Eşti băiatul Despinei, nu te-au schimbat cu altul ! Spune-mi, ce i-ai facut lui Kritias ?
  • Sunt băiatul Despinei şi al lui Gamaliel, ai auzit zvonuri că l-am speriat. Stai liniştită.
  • Spune cum a fost, te roagă mama !  
  • Pai… a venit la mine, m-am uitat la el… şi când m-a luat pe ocolite, l-am apucat de bărbiţa aia a lui de ţap, i-am răsucit-o puţin şi i-am zis : O, unicule Kritias ! Lasă răsucelile !
  • Vai de capul meu, băiatule. Și ce-a zis ?
    • Nimic, s-a dus sa vorbească cu tata. Am prins că ţi-a spus unchiul Photiade, e singurul mare domn din Curtea aia de trepăduşi. Mamă, ce e Poarta ?
  • Ți-a spus Aretus ?
    • Da, acum doi ani. Dar nu am înţeles mare lucru, era prea speriat. Ce e Poarta, mamă ?
      • Alexandru, Poarta e secretul puterii Okeaniei. Nu ştiu decât Principii şi puţini oameni. Kritias, dacă-i spune taică-tău sa stea în cap, întreabă cât şi unde…de aia ştie şi el. Fiule, e ceva atât de cumplit încât taică-tău, când vine de acolo, e făcut praf. Uneori nu vrea nimic, decât să fie lăsat în pace.      
  • Înţeleg. Vine să se ascundă. Dar Kritias nu e cum spui decât de ochii lumii. În felul ăsta, Maştera crede că aude de la el… aude doar ce vrea tata. Spune-mi ce e Poarta.
  • Ssst ! O să vezi. O să vezi curând.  
    În ce-mi bagă copilul…? Tu ştii mai bine. Tu ştii mai bine, Doamne. Se duce la peşteră… răsuflă, Despina, răsuflă…
     
    Încape universul într-un fir de praf ? Atunci, cum întrebaţi de ce Creatorul pare că nu ne vede ? Dacă se uita la noi aşa, cu toată nemărginirea, ne distruge. Eu sunt nebunul ?
    Pe urmă spuneţi : A făcut lumea şi a plecat. Asta nu e nebunie, e prostia lumilor.
    Veşnicia priveşte, şi o putem privi privi, doar cu nevinovăţia sădită în ochii altora.
    Aţi pus mâna pe ochi care nu sunt ai voştri ? Vai şi amar ! Îi vătămaţi veşnicia prietenă nouă ! Decât aşa, mai bine Nebun !  
    Tu, cel care vei citi. Vor cere de la tine nebuniile puterii. Fii prieten. Oricine ai fi, cu oricine va veni cu gând bun.
     
    Prieten…? Cum e asta ? Gând bun…
     
  • Xander…
  • Valentin ! Ce faci, drăgălaşule ?  
  • Eu… mi-a vorbit Kalla urât. A zis că tata e un italian pripăşit la ei la uşă şi că să… Dar nu-mi pasă. Mă primeşti să stau cu tine ?    
  • Din inimă ! Câţi ani ai tu ?
    • Șapte. Vrei să fim prieteni ?
  • Întotdeauna ! Cu bucurie !  
  • Vorbeşti cu Aretus aici ? Cu Anastasios ?
    • Cu mai mulţi !
      • Și ce le spui ? Am voie să aud ?  
  • Uite: Frate, am fi putut domni împreună. Tată. Pentru că nevastă-ta a otrăvit frăţia mea cu Aretus, îi închid ochii, sau mi-i închide. Komnenii nu jură. Și bunicul nu era chiar aşa de nebun… el poate ne-ar fi ajutat să fie altfel.
  • Dacă e aşa, sunt şi eu cu tine ! Mă fac mare şi…
  • Ne facem mari ! Hehe…
    Am înţeles acum, mulţumesc. Ce frumos ! Valentin, piticule. Să vezi tu…  
     
    Palatul princiar din Nea Thessalonike…
  • Înălţimea Voastră…!
  • I-ai spus ?
  • Da. A spus că…
  • Nu te sfii. Suntem singuri.
    • A spus… dacă vor s-o omoare, să facă bine să-l omoare înainte, cât mai pot. Înălţime, s-a uitat la mine… ceva se schimbă cu el. Numai tatăl dumneavoastră se uita aşa… iertaţi-mă. A zis… « Dacă ajung împărat, cuceresc patru imperii ca să am unde să le înşir maţele ». S-a oprit… a trebuit să plec ochii, a zis : Omoară-mă tu, acum, ca să nu fie aşa, poate îţi dă ceva ticăloasa aia. Și… ce mi-a mai spus, am scris aici.   …
      • Du-l la Poartă, fără zgomot. În două luni. Sa meargă cu Evgennis, eu nu voi fi aici.
         
         
        III  
        Cuceritorul
        Visul şi-a întâlnit moştenitorul, moştenitorul îşi întâlneşte prietenii, se fac soldaţi, ajung generali. Conduc armate, visul mătură lumea cu valuri de zeci de mii de oameni. Prinţul sfărâmă regi ca pe vreascuri. Visul urcă pe ziduri, pe clădiri. Sfânta Sofia, 3 Mai, Anno Domini 1603 : O săptămână, clopotele nu s-au oprit, zi şi noapte.
         
        În toamnă, Oraşul vibra sub Vis. Copilul de 11 ani care plângea în peşteră făcuse 43 de ani. Se spunea că el şi prietenii lui sunt ca semizeii, că ridică din turme de oi armate de lei. Se spunea că Împărăteasa Themis, o doamnă cu ochi de fier, trăsese cu tunul în turci. Se vedea că este însărcinată… parea că se împlinesc vis, peste vis, peste vis…  
         
        În faţa « Eliberatorului », necrezutul s-a făcut coroană. Un singur mare ametist de Africa, din care meşterii aproape că scoseseră tot, afară de o dantelă purpurie ferecată în aur.
        Ultimele pregătiri pentru defilare. Omagiul vasalilor… se plecau moştenitorului opt regate din Levant, regatul Okeaniei, Grecia Magna, zece coroane într-una. Visul spulberase tot ce-i stătuse în cale.
         
  • Sabia şi globul în stânga, coroana pe mijloc, sceptrul în dreapta ! Aşa, copilaşi. Pajii, mergeţi lângă ei, să nu se sperie, o să fie zgomot mare !
  • Aici suntem, domnule.  
  • Bine. Trompetele ! Acum ! Heralzii…!
    (Sunete de alămuri, salve de tun !)
  • Trimisul măriei sale, viceregele Simeon, aduce Împăratului Noii Rome steagul regatului Bulgariei !
  • Mnogaya leta, gospodine tsaryu !
     
    Ăştia cred că mă fac cel mai puternic om din lume. Chiar cei care spun că n-am “dreptul” –
    mai ales ei. Chiar şi voi, prietenii mei, afara de Mihalis şi de mama. Tu, Stylios, fără care nu luam coroana… fără care nici tu nu erai rege. Dreptul. Purtarea blasfemiei, mai degrabă.
    (Pe metereze, un ofiter : Trompete… încă odată… Foc !…)
    -Trimisul măriei sale, viceregele Radoslav, aduce Împăratului Noii Rome steagul regatului Serbiei !
    -Mnogaya leta, gospodine kralju !
     
    Mergi cu mine în Sfânta Sofia, frate Aretus ? Tată, vezi că mi se rupe sufletul ? « Un prinţ care a murit căzând de pe cal ». Cum să scrii în istorie « Știa dinainte »… « Am fost nemilos şi cu el »? « Eram mic, n-am înţeles ».
    «Un cap încoronat nu-şi cere iertare». Ce nerozie…
    (Trompete !… Foc !)
    -Trimisul înălţimii sale, principele Filip, aduce Împăratului Noii Rome steagul regatului Dalmaţiei !
    -Zivio kralj mnogo godina !
     
    Mama n-a fost niciodată sclavă. Bunicul a fost nebun, dar felul cum şi-a trăit nebunia… dacă nu-mi arătai, puteau încorona un măgar. Ajută-mă să iert mai repede. Am zis o prostie. Ajută-mă sa iert, fă aşa ca vieţile pe care le sting să aprindă mai multe vieţi. Restul ştii Tu.
    (Foc !)…
    -Trimisul Emirului din Damasc, vicerege al Siriei, închină steagul regatului Împăratului Noii Rome ! (Heralzi fac semn emisarului să vină cu steagul aplecat)
    -Hayye saggi’e maran malka d’Ruma hdatta !  
     
    Cum să vindecăm un vis otrăvit ? « Fă o minune, să pot ierta – în ce hal sună ». Zâmbim silit, sfinte, siluim şi un zâmbet… N-o să pot ridica privirea spre boltă, pică tinichelele, zicea tata.
  • Xander… mai e puţin şi trebuie să ieşim. După al Egiptului.
    -Stai, Andronic. Să spună Themis când. Unde e mama ?
    -Sunt în spatele tău, frumosule.
    -Mamă… tata ne vede. 
-Știu. Mi-a plăcut că ai zis, nu te-ai întrebat dacă o fi sau n-o fi.
     
    (Trompete… ultimul emisar !!! După asta, trageţi până iese Împăratul, oprim când iese, pe urmă trageţi până ajunge la Sfânta Sofia ! Ochii la mine… Foc !)
    -Trimisul Khedivului Egiptului închină steagul regatului Împăratului Noii Rome !
    -Allah yittawwel ‘umr Qaysar el-Rum el-Hadida min ‘and Khidawi Misr !
     
    Te faci că nu pricepi, mama mea nemaipomenită. Îl iubeşti, n-ai încetat să-l iubeşti.
    Tată, ne-am înţeles ca focul cu gheaţa… Și dacă erai cel mai netot şi rău prinţ al Okeaniei, nu meritai să mori înainte… e de negândit ce simt. Dar abia începe, nu ?  
  • Mamă… voiam să-ţi spun… Te iubesc.
  • Stai să vin mai aproape… Nu te mai gândi la ce-a fost, dragul mamei. Gândeste-te că acuşi-acuşi, dacă dă Domnul bine, sunt bunică. Nu te mai agăţa de altele. Faci asta… pentru mine ?
  • Mulţumesc că mi-ai adus aminte, mamă. Themis, iubito. Nu te mai încrunta aşa. Nu trebuie să fie totul în ordine până la ultimul vârf de ac.
  • Ba da ! Ne încoronează de două ori ?  
  • Bine, căpoaso. Zic altfel. Nu trebuie să dureze încoronarea cincizeci de ani şi domnia cinci.
    Ți-aduci aminte ziua noastră ?  
  • Pontonul din port. Sigur că mi-aduc aminte. Mi-aduc aminte cum scârţâia, şi cum s-a învârtit în jurul nostru un stol de pescăruşi, şi… colierul. L-am adus, uite-l.
     
  • Xander, mergem ? Împăraţii n-au voie la dulcegării cu nevasta.
  • Sst, Stylios. Mă cunoşti ?
    • Hai, Themis.
  • Hai. Neveste-tii, când era însărcinată, i-ai adus doar acrituri ? Mai trebuie să spun, Stylios ?
  • Am auzit. Aşteptăm.  
  • De când te-am luat, păreai o fată de cavaler politicoasă… şi o domniţă înfiptă… hahaha
    Când ţi-am spus că ne potrivim ca ghiuleaua cu gaura din zid, te-a umflat râsul de nu te puteai opri. Atunci am înţeles. Nebuna mea nebună… chiar le-am găurit zidul.
  • Mi-aduc aminte şi asta, dar minţi. Tu n-ai tras cu tunul. Săruta-mă, că dupa aia o sa atârne ăştia toate alea pe noi.
  • Mă predau ! Tu eşti bine ?
    • Da. Alexandru, a început să mişte din ce în ce mai mult… E drăguţ, mă gâdilă. Nu te pierde cu firea. Andronic… Domnule Cancelar, mergem. Mulţumesc că ne-ati aşteptat, domnilor.
  • Acum ! Să sune clopotele ! Tunurile ! Plecăm !
  • Faceţi loc Cancelarului !  
  • Xander ! Mi-a plăcut, frate, mare meşter.  
  • Ce, Stylios ??…Ce mă scoţi din sărite când mă iei de departe…!
  • Aia cu steagurile, frate. Creştinii îl aduc, ăilalţi îl închină. De unde ai scos-o, frate ? Hei, tu ! Hai cu copiii de casă, veniţi după mine, mucoşilor ! Vă gândeaţi că vedeţi aşa ceva ? (Chicoteli)
     
    În faţa Sfintei Sofia
    Dac-o să stai prea mult, închis cu mine în cercul ăsta, cred căȚie o să-ţi fie mai greu. Dacă am spus o nerozie, n-o lua în seamă. Dacă e bine, adu-mi aminte. Patriarhul îmi va da sabia, o va cere înapoi. Adu-mi aminte.
    (Heralzi ): Popor al Noii Rome ! Principele Alexandros Theodoros Anastasios, « Eliberatorul », merge pentru a fi încoronat Împărat, Augustus şi Autokrator !!! (Trompete, strigăte, clopote, tunurile trag asurzitor…)
    Scrisoarea unui ambasador : Majestate, lucrul care aproape ne-a încremenit pe toţi… În loc ca regalia să fie duse de mari nobili, au fost purtate de copii orfani, adoptaţi de magnaţi ai grecilor. Unii erau mici, ar fi putut să scape ceva pe jos…!  
     
    IV
    Împăratul de doi bani
    Frontiera dintre Imperiu şi Sultanatul Anatoliei, sfârşitul verii lui 1645.
    Nişte tâlhari turci. Un călugăr batrân, ciung de mâna stângă. Pantele unui deal pietros din sudul Cappadociei. Marş forţat, lovituri, căzături – ca să se distreze, răpitorii îl smuceau de funia legată de gât. N-aveau încă habar pe cine pusesera mâna…
     
    Părintele Petru ţinea în sine un zâmbet, ca să nu-şi scoată din sărite, daca ar fi zâmbit pe faţă, « tovarăşii de drum ».  
  • Ce mormăi acolo, popo ? Te pomeni că te rogi pentru noi ? Nu te mai ruga, n-avem nevoie.
    Dar poate am eu nevoie.
  • Mişcă mai repede, n-avem timp până la miezul nopţii !
  • Ce dracu‘ vrei să faci cu moşul ăsta, Mahmud ? Nu dă nimeni doi bani pe el…
    Pe mama au dat patru sute cincizeci şi cinci de monezi de aur ! Cât pe ce să se răzgândească Phidias !  
  • E îngrijit destul de bine, o fi neam de boieri. Dacă nu scoatem nimic, n-ai decat să-i iei gâtul.
  • Hai, hai, că mai dăm cu tine de câteva ori de pământ şi ajungem ! Taci, ha. Dacă n-ai ce sa spui… !
    Fiecare cum poate, eu n-am ce spune, voi n-aveti ce tăcea…    
    Căpetenia tâlharilor era un zdrahon bărbos cu o faţă schimonosită. O brăzdau două cicatrici, una în plin obraz drept, care trăgea de colţul gurii, alta trecând de deasupra ochiului stâng până spre nas. Pe ochi era legat un petec negru. Tovarăşii îi spuneau, de altfel, Mahmud Chiorul.  
    La poalele dealului, Mahmud a făcut semn celorlalţi că se pot opri. Cineva a făcut foc, altcineva trăgea de una din cele două capre furate…  
    Mă simt ca o carte din care curg pe jos literele.
     
    (Anastasios) Când avem de-a face cu puteri peste priceperea noastră – dar ştie cineva să spună care nu sunt peste ? – cele mai prosteşti întrebări pe care le putem pune sunt chiar cele de care, din frică şi neştiinţă, ne agăţăm: de ce?, de ce eu ?, de ce acum ?  
    Cautăm, dăm răspunsuri, nu recunoaştem neputinţa, fără ruşine. Întrebăm, răspundem, şi cu o neruşinare mai rea, adăugam blasfemia : învinovăţim puterile nevăzute, şi prin ele pe Creator, că suntem robii destinului. Și numim orbirea noastră ca fiind a lor.
    Unii cred că zeii sunt mari şi nemaipomeniţi. Zeii sunt o precupeaţă care uită coşul în târg. Un beţiv care mormăie ceva. Când au ajuns coroane şi imperii… ferice de cine poate desface.
     
    (Monahul Petru) Tu ştii mai bine. Aşa. Am scăpat de grohotiş. Mamă, mă crezi că mă umflă râsul ? Știi mai bine, mai mult, mai departe… Bunicule, cât te-ai luptat să schimbi slujba încoronării. Da, greu de desfăcut. Miros de sânge…
     
  • Ai tăiat ca idiotul capra bătrână ! Aia e, atâta te duce.
  • Am crezut că o ţinem pe aia bună pe mai târziu…
  • N-ai crezut şi că behăie mult, nătăraule. Bine… vedem.
  • Ne omorâm pentru două capre, câţiva bani de aramă…
    Și un ţap, cam jerpelit. Să slujim… fără multă behaială !
  • Ține-ţi fleanca ! Bine că suntem destul de departe.  
    Mama ca mama… Tu chiar râzi cu mine ? Destul de departe !  
     
    Apomera
     
    Acestea sunt scrise de mine, Alexandru, devenit monahul Petru. Ca împărat, a trebuit să scriu pe lume cu ceva numit « puterea Okeaniei ». Deşi lucrăm de pe vremea lui Demetrios Întemeietorul, lucrul uimitor şi teribil este că tot nu ştim prea bine ce este Poarta. Dar ceea ce pare mai nebunesc, şi e de fapt simplu şi adânc, este că peştera bunicului meu a scris pe un fluture, iar eu, în prima zi a captivităţii mele, am văzut căpot sluji unor tâlhari. Și socotesc aceasta un triumf alImperiului cu totul nemeritat şi cu totul străin minţii mele.  
     
    Promera – Lumea din Oraş, la procesiune
     
    Arab : Ce să zic… ne-au pus să intrăm cu steagurile plecate.  
Persan : Lasă, am auzit că vă jupoaie mai puţin ca turcii. Nu te uita urât.  
    Băiat de bani gata, din caleaşcă : Ce-s întortocherile astea, frate ? Intră în cămaşă şi nădragi, parcă văd că iese ca o sorcovă… ce circ. Frate, da’ mi-au plăcut giuvaierurile… pff… şi le duceau niste copilaşi ! Frumos !
    Ofiter din gardă : Băiete, tu stai jumătate din viaţa ta la fereastră, caşti ochii la ce-ti trece prin faţă, pun rămăşag cătrimiţi slujitori şi ca să-ţi aducă apă. Vino mai pe seară, au pregătit artificii cum n-ai mai văzut. (Pe alea le pricep şi mai proşti ca tine…)
    Cărturar : Mda. Prost gust de mocofani ajunşi.  
    Alt cărturar : Cu ce vrei să-i lase mască pe ceilalţi mocofani, te-ai uitat cum erau îmbrăcaţi ambasadorii ? Bănuiesc ca familia ta făcea comerţ cu turcii. (Celălalt se uită acru…)
    Precupeaţă : Da’ cum a rămas nevastă-sa borţoasă… el trebuia să fie la război atunci ?
    Alta precupeaţă : Vezi, bărbată-su’ cel puţin era la război, al tău unde era când îi puneai coarne, la cârciumă ? Hei, doamnă, mai lăsaţi şi pe alţii să vadă… !    
    Doamna din mica nobilime : Da, mă rog… poftiţi. Vaai, iubitule, ce zi ! Ferice de noi că am apucat aşa ceva… (se şterge cu batista)… Mă simt în al nouălea cer !    
Precupeaţa : Stai liniştită, pare că-şi iubeşte nevasta.
    Un turc : Lasă că se întoarce roata, ajunge pe mâna alor noştri.El, următorul…
    Alt turc : Nu mai vorbi aşa tare… suntem noi pe mâna alor lui.
    Primul turc : Deocamdată…
    Ofiţer din gardă (în turcă): V-am auzit, şi… azi vă las în pace.
     
    Anastasios : Încoronarea e o prostie îngăduită de Dumnezeu. Vă mulţumesc pentru ce m-aţi lăsat să schimb ; dacă am greşit, numiţi-mă şi prost. O să mă bucur de cuvintele acestea, de dincolo. Ele m-au scris pe mine, nu eu pe ele. Și nebunia. Nu mă supăr, dimpotrivă.
    Alexandru : Două nopţi după aceea, am ieşit în Oraş cu mama. Mama trecea uşor drept grecoaică de-a locului, pentru că nu vorbea doar greaca de Okeania, ci şi pe cea de Tracia. Am mers să mâncăm la o cârciumă, cineva a întrebat-o dacă e din Thessalonic sau Bulgaria. La care mama: N-ai idee, omule…din care Thessalonic. Ăla, săracul, a rămas cu gura căscată. Ne-am uitat aşa, la oameni, mâncarea era bună, doar că eu, tot cu ale mele… Și mama : Dacă îmi strici şi gustul la carnea asta, te bat ! Potoleşte-te ! Azi cinstim pe înălţimea sa friptura. Mi-a zis-o pe greaca « de la noi », « boierească ».
    Promera
    În altă parte în Oraş…
     
    « Anastasios I, zis Strălucitorul, a fost principele de la care Okeania a luat avânt spre mărimea şi puterea unui regat asemenea cu cele mari ale Europei. Principele a fost fiul lui Mihalis « cel Mare », care a folosit cel mai bine bogăţiile ca săcumpere, să îmbunatăţească, să facă marile depărtări mai uşor de străbătut ».  
  • Stai. Nu scrie asta. Șeful zice : cât mai puţine lucruri care sădea de gândit că faceau ceva nemaipomenit. Mută treaba de la strălucire la strădanii, greutăţi aproape de neînlăturat.
  • A, am înţeles – să nu creadă că avem ceva magic.
  • Și aşa tot asta cred.
     
    În altă parte în Oraş…
  • Va sa zică. Ce scriai aici, domnule ?
  • Vă rog să mă credeţi, e jurnalul meu… lucruri obişnuite.
  • Obişnuite. Tu crezi că grecii nu au cunoştinţă de cerneala care apare doar dacă hârtia e încălzită puţin ? Avem chiar de mai multe feluri. Te uiţi ca şi cum ţi-a venit ceasul. Nu ?
  • Da, domnule…
  • Nici pe departe. A sosit ceasul să lucrezi cu noi. Pari bun ladescrierea navelor. Noi vrem să le descrii pentru stăpânii tăi aşa cum îţi spunem noi… afară te aşteaptă prietenii mei cu ceva aur şi alte propuneri simpatice. Uite şi nişte vin.
    (Iese)
  • E fricos. Nu cred că poate fi adus de partea noastră, o s-o ia razna. Ia-i gâtul după ce termină de scris.
     
    Într-un cartier dubios…
  • Șefule, am un proxenet, doi hoţi obişnuiţi, unul cu mâna înarmată şi patru vagabonzi.
  • Ala cu mâna înarmată – la spânzuratoare. Restul – Okeania, cu vasul de săptămâna viitoare. Sper ca le plac opalele.
  • Opalele… ?
  • Să sape dupa ele, nătărăule. E cerere mare de când am luat Oraşul. Ai grijă de bietele femei.
    Alexandru a zis că, şi dacă au facut nefăcute, să fie socotite mai degrabă neştiutoare decât răufăcătoare.
     
    Capitolul I
    Puterea, fluturele
     
    Monahul Petru, Cappadocia, 1645
     
    Slujba încoronării era complicată şi înainte de Anastasios. Unora li s-a parut că bunicul a vrut s-o facă cea mai complicată. Îmi dau seama că tata, după ce l-a detronat, aproape că s-a temut… cele mai scumpe patru perle ale regatului pe coroană, dar « scurtăm asta, scurtăm astalaltă… nu suntem încă împăraţi ». La început n-am înţeles ce voiai, Gamaliel « Magnificul », părea o viclenie de-a ta.
    « Nu suntem încă împăraţi ». Nici eu n-am prea fost… bine, tată. Frica poate micşora inima. Bine. Nu. Nu azi.
    Bunicul a scris că s-a întrebat multă vreme : Ce i-ar plăcea lui Dumnezeu să făgăduiască un principe când urcă pe tron ? Komnenii nu jură, Komnenii pot făgădui că iau aminte… Frumos, dar… ce spunem acolo e cu neputinţă, şi nu va fi vreodată altfel. Binecuvântări… blesteme… Bine.
    Tu ştii mai bine. Tu. Oricine ai fi, oricine ar părea că eşti. Eu nu ştiu. Aleg să fie aşa.
     
    Am în gură gustul de praf de care zicea mama când povestea de… uh.
    De câte ori am căzut de pe cal aşa, mai rostologit ? Ha, da, la Sofia, când coboram panta muntelui, atunci am luat una de mi-au sunat clopote în cap… bine că eram cu armură, altfel ăştia de azi duceau de funie pe altul…
     
    Cu destulă îndrăzneală, aş zice, am schimbat şi eu ceva. Pe faţă, era vorba de a încorona prima dată o femeie… Anastasia, iubito. Am scăzut puţin din nebunia iubitoare şi aspră a lui Anastasios pentru ce a trebuit să spui că iei asupra ta. Când soră-ta n-a vrut coroana Okeaniei, aproape am răsuflat uşurat… pentru ea.  
     
    Mihalis, omule al inimii mele. Doar tu şi Themis aţi priceput, pentru că tu şi ea aţi ucis cei mai mulţi afară de mine… şi…
    Dacă mor de mâna amărâţilor ăstora, va trebui să le opreşti pe fete. E limpede ce vor face… de la noi au învăţat… sfinte, cum sună. Nu râde, Komnenos, că-i stârneşti pe noii tăi prieteni.
    Nu azi, bunicule. Azi micşorăm noi frica.  
     
    1 Octombrie 1603, în Sfânta Sofia
     
    Sfinte Dumnezeule, sfinte tare…
  • Cine este acesta, fraţi slujitori, pe care l-aţi adus în faţa Sfântului Altar ?
  • Este Alexandros Theodoros Anastasios…
    Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi…
    -…adus de noi cu voia poporului, să fie încoronat Împărat al Noii Rome.
    Sfinte Dumnezeule…
  • Ai auzit, fiule, ce aşteaptă poporul de la tine ?
  • Am auzit, Preafericite Părinte.
    Sfinte tare…
  • Ia seama, dacă e pusă aceasta pe capul tău, înăuntrul ei vei fi singur cu Dumnezeu şi răspunzător pentru toate faptele tale, pentru cele pe care le-ai făcut, şi pentru cele pe care nu le-ai făcut, dar erai dator să le faci.  
    Miluieşte-ne pe noi…  
  • Că este de negândit, încununându-te în numele Domnului, Făcătorul Cerului și Pământului, dacă împărăţia nu va merge bine, să spui că binecuvântarea Celui de Sus are lipsuri. Ai luat aminte ?

  • Am luat, Preafericite Părinte.  
  • Aduceţi cizmele !
    …şi Fiului, şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.
  • Încalţă-se robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios cu chipurile mergerii din putere în putere, ca să se arate în faptele lui mărirea Numelui Dumnezeului dumnezeilor, din Sion…!
  • Saccosul !  
    Puternic…! Sfinte Dumnezeule…
  • Îmbracă-se robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios cu veşmântul puterii, în Numele Celui Care Se îmbracă în lumină ca într-o haină…!
    Miluieşte-ne pe noi…
  • Brâul !  
  • Încinge-se robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios cu semnul stăpânirii, în Numele Celui Care s-a încins cu puterea Crucii şi a stăpânit peste patimi şi peste moarte, ca să se zdrobească de El porţile iadului şi să ne aducă nouă Învierea…!  
    Fără de moarte, miluieşte-ne pe noi…
  • Lorosul !
  • Se aşează pe robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios stăpânire în Numele stăpânitorului peste tărie, izvor al luminii fara început, nezidită, şi ziditor al cerului şi pământului, păstorul cel bun, a cărui stăpânire s-a facut peste umărul Lui…!  
    Sfinte Dumnezeule… sfinte tare…
  • Sceptrul !
  • Se pune în mâna robului Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios toiag binecuvântat cu dreptate, chipul stăpânirii Celui care a purtat în mâini pentru noi trestia batjocurii şi a răbdat numirile de ocară, ca să păstorească popor ales şi seminţie sfântă, iar neamurile duşmănoase să le sfărâme ca pe vasul olarului…!  
    Miluieşte-ne pe noi…  
  • Globul !
  • Se dă robului Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios semnul şederii de-a dreapta puterii, cu aducere aminte că a stat de-a dreapta crucii tâlharul binemărturisitor, vorbind faţă către faţă cu Cel care ţine pământul cu mâna…!  
    Primeşte sceptrul de la domnul tău, Cancelare…!
    …şi Sfântului Duh… Sfinte fără de moarte, miluieste-ne…
  • Ia sabia, fiule, şi adu-ţi aminte că, adus în fata judecăţii puterii lumesti, nevinovat, Stăpânul şi Mântuitorul nostru a zis judecătorului « Nicio putere n-ai avea asupra Mea, dacă nu ţi s-ar fi dat ţie de sus ».
  • Amin, Preafericite Părinte.  
    Mărire Tatălui, şi Fiului…
  • Ia aminte că aceasta văzută este chipul sabiei nevăzute, cu care Domnul Domnilor pătrunde la încheietura între suflet şi trup pe tot omul, şi descoperă Sieşi deasupra înţelegerii faptele noastre, ca să fie vădite de pe acum pentru judecată, să-ţi aduci aminte înainte să o scoţi din teacă pe aceasta care se vede !  
  • Amin, Preafericite Părinte.
  • Dă sabia înapoi. Ia sabia şi dă acestuia sceptrul la loc, Cancelare.
    …şi în vecii vecilor, amin.
  • Aduceţi mirul şi coroana!  
  • Se pecetluieşte robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios cu pecetea Împărăţiei cereşti, ca să lumineze şi să prisosească în el lumina sfintei şi dreptei măriri pentru cea lumească…!    
    Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi……………..
  • Se încoronează robul lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios : Basileu şi autokrator al romeilor, basileu al Bulgariei, Serbiei, Dalmaţiei şi Albaniei, al Siriei, Iordaniei, Libanului şi Egiptului, al marelui regat de peste mări al Okeaniei, întâi apărător al Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, mare principe de Calcedon, Efes, Niceea…
    Axios ! Dignus est !
    Polyhronia, kyrie vasilé ! Întru mulţi ani, Doamne Împărate !
     
  • Popor al Noii Rome ! Visul nu s-a împlinit. Visul abia începe! Asta este tot ce are să vă spună vocea lui Alexandros Komnenos ! Restul visului… e în noi toţi ! (Tunuri, urale, oameni dansând…)
     
    1645, între turci… ameţit de căzături şi lovituri
     
    Bunicul Anastasios : Trăim crezând că ne mişcăm printr-un gol imens, mânaţi de curgerea timpului. Un fir de nisip clătinat de valuri pe malul unui fluviu.  
    Putem turna tot fluviul în firul de praf ? Atunci, cum întrebaţi de ce Creatorul pare că nu ne vede ? Cu ce să privească ? Dacă se uită la noi aşa, ne distruge. Veşnicia nu poate privi cu altceva decât cu sine însăşi. Eu sunt nebunul ?
    Pe urmă o spuneţi pe cealaltă : A făcut lumea şi a plecat. Asta nu mai e nebunie, e prostia lumilor.
    Doar nevinovăţia dăruită altora îmblânzeşte veşnicia privirilor.
    Dacă n-am văzut rău, nu ni se va gasi rău.
    Dacă am şi dăruit privirea care nu găseşte vină…
     
    Kalla : Du-te cu ea cu tot, acolo unde stau curvele !
    Alexandru : Unde stau curvele, Kalla…? Dar cei care merg la curve…?
  • O să te spun mamei, are ea grijă de tine ! Tata a greşit cu maică-ta pentru că e o vrăjitoare parşivă !
  • Ce treabă am eu cu voi ? Ma duc să vorbesc cu bunicul ! Ia mai lăsaţi-mă !
  • Nebunul dracului !
  • Cum spui tu. Cum spuneţi voi acolo.
     
    Anastasios : Cum să vorbim de Dumnezeu noi, care am uitat nevinovăţia ? Noi, care părem pierduţi, care nu mai ştim cum este. Cum ?
    Ochiul Lui e nevinovăţia sădită în miezul vinei. Nu este doar iertare. Este a nu mai putea să găsim vină, de dragul Ochiului.    
    Altfel, îl orbim. Eu sunt nebunul ?  
    (Urme de bolovani aruncaţi în perete).
     
    Veşnicia ? Dacă ajunge prea uşor la firul de praf numit «om», răbufneşte în noi ca un vis, robii visează regi, peste regi, peste regi… vis veşnic… robi veşnici.  
    Abia când iubim pe cei care nu răspund începem să aflăm cum suntem, faţă de cum credem.
    Vai, dar priveşte în inimă !  
    Ce credeţi că avem în inimă de care El nu ştie ? În inima mea e un nebun plicticos.
    (Urme de bolovani aruncaţi în perete)
     
    (Scris afumat cu ceva, pare cu dinadinsul)
    Cred că singurul lucru care nu plictiseşte pe cineva veşnic este ce frumuseţe găsim, privind în inimile altora. Chiar când vedem acolo un pustiu, un nebun… poate şi pe dracul gol.
    Pentru asta mă socotiţi nebun, şi pentru ce numiţi voi imperiu. Eu am înebunit de plictiseală !
     
    Se scobeşte în nas, pe urmă, cu acelaşi deget – în dinţi. Suge măselele. Se strâmbă. L-o durea vreuna ?
  • Cum te cheamă, popo ?
  • Petru.  
  • Câţi ani ai ?
  • Am sărit de optzeci… nu mai ţin minte.
  • Aha. Și când erai în lume, cum te chema ?

  • Are vreo însemnătate ?

  • Dacă vrei să-ţi plesnesc una peste bot, n-are niciuna.  
  • Nu ţin neapărat, mă chema Alexandru.  
  • Haha, şi atâtea ai cucerit, Alexandru-cel-Mare, încât ai dat toate dracului şi te-ai făcut călugar… Ce făceai în lume ? Pari zdravăn şi acum, n-ai o mână… militar ?
  • Militar. 

  • Ofiţer ? 

  • Da, ofiţer.  
  • Eşti una din leprele care ne-au omorât părinţii şi ne-au închis în ciozvârta asta de ţară ! Ia de-aici !
    Câţi sunteţi, nu băgasem de seama ? Vai, Komnenos… o scatoalcă ţi-a înmulţit turcii ! Fă un pustiu de bine şi ţine-ţi firea… viteazule.  
    Palma a părut să adâncească zâmbetul în peştera lui Anastasios. Răsăritul auriu, de primăvară în toi… copiii, marea, păsările… iedera înconjurând soarele ieşit din mare, care privea înăuntru. Mirosea a plajă udă, alge şi sare, gâze zburau prin aer, un fluture se oprise din zbor pe peretele cu inscripţii…    
    Ăsta e nespălat rau şi are un turban aşa murdar că aproape nu i se mai vede culoarea. Se scarpină la subţiori, şterge mâna pe iarbă…  
  • Uite la plodul de curvă, când e la capătul prost al scatoalcei…! Ce te zgâiesti aşa, crezi că mă faci om mai bun uitându-te ca la un câine de pripas ? Nătăraule !
    Încă unul… S-a certat cu ceilalţi pentru o ciozvârtă mai mare, pare şi un fel de şef. Se uită la el dacă vor să facă ceva mai serios, mai ales când nu e Mahmud atent. Mahmud era sa-i dea o poacă, pentru că s-a certat pe carne… s-a certat ca săafume ce rămăsese… s-a certat peste tot.  
  • Grrrhh. Bună carnea, păcat că n-avem nişte pâine. Zi, popo, ofiţer mare ?

  • Poate mai mare decât era talentul meu. 

  • Haha, jigodie. Na, să fii scutit de întorsul obrazului.
    Omule… ia te uită… ce-ai scuturat de pe mine. Mă căutam ca să mă pup pe mine însumi. Poate ca ţipai prea tare la ei, bunicule. Zic şi eu.
    Altul – un pic « dichisit », dacă se poate spune aşa. Singurul care a căutat apă să se spele pe mâini. Are haine rupte, dar mai puţin murdare, barba şi mustaţa tăiate scurt şi un nas lunguieţîntre doi ochi puţin prea apropiaţi. Se uită din când în când cum e privit, îşi netezeşte şalvarii…  
  • Ia zi, Alexandru-cum-te-mai-cheamă, ce-ai învăţat aici, la peşterile care fac popi ?
    Am învăţat ca toţi barbaţii desfrânatei care a adus mir şi lacrimi sunt în rai.
  • Te pomeni c-ai găsit raiul… ne duci şi pe noi acolo ? Du-mă şi pentru scatoalca asta !  
    Nu ştiu dacă pot. Hotărăşte Cel căruia i-am înapoiat sabia. Și daca nu dă semn… să hotărască un fluture.
     
    Fluturele palpita, aşezat pe cuvinte. O bătaie de aripi în jos aducea un val de lumină din tot cosmosul în mica vietate, iar în sus – trimitea ecoul în toate lumile.
    Zâmbet. E fiica prinţesei. Palatul ei este unde voieşte sa-l aibă… Alexandru Theodoros Anastasios Komnenos Doukas Angelos Hyerakides… prea multe nume. Cosmos… kosmé… frumuseţe.
     
    Mahmud clipeşte din ochiul teafăr.
  • Uite la el ce moacă face. Ti-a căzut tencuiala…? Aşa sunt turcii, rămâi fără tencuială şi cu părul vâlvoi.
    Amin. Părul să stea oricum. Amin.
    Ăsta care pare să fi văzut ceva e chiar urât. Te poţi gândi că cine a închipuit basme cu vrăjitori care sperie copii vorbea de el. Și sfrijit.
    Ultima palmă ciufulise mai rău părul mare al monahului şi aproape că îl trântise pe-o parte. Sfrijitul s-a ridicat repede, l-a apucat de păr şi a facut mai uşor de văzut o cicatrice rotundă, cât ar pune cineva trei degete de la mână, cu urme de cusături, pe partea dreaptă a capului.  
  • Mahmud ! Mahmud, dacă ăsta e cine cred eu, e o zi mare !
  • Ce vrei să zici, Altân, pocitanie ?  
    Altân l-a apucat de piciorul stâng şi i-a scos sandaua jerpelită care-i acoperea puţin degetele.
  • Asta, Chiorule. Are pe dreapta capului cicatricea lui Baş-Șaitan şi degetul mic de la piciorul stâng strâmb din naştere, ca toţi Komnenii. Cicatricea i-am văzut-o cu ochii mei, când jivina sărbătorea nuş’ ce mare victorie, eram un băieţandru, n-o uit în veci… Mahmud, auzi?
  • Bine, stai să mă uşurez. (Bombăne ceva).  
    Încă unul. Pândise să termine toţi, luase din nou la ros nişte oase… se uită cu jind la rămăşiţa de capră pusă la afumat… nu îndrăzneşte. Îşi suge şi ăsta dinţii.    
  • Porc nenorocit ! Faci pe nebunul, poate crezi că Dumnezeul tău îţi face vreo plecăciune acum, că eşti popă, sau îti pregăteşte vreun ciolan de ros ! Na, ptiu !  
    Un os de capră ros de carne. Mulţumesc. Îmi plăcea atâta să râd, şi-mi place încă.
    Ăstalalt e gras şi spelb. De la început nu era la largul lui, gâfâise o grămadă pe drum. Se dă înapoi de câte ori vorbesc « şefii »… Era cât pe ce să ia şi el o scatoalcă.
  • Ce te uiţi aşa la mine ?
    Un sac, în care ţinuseră mâncare, nespălat de cine ştie când…
  • N-ai nevoie să ne vezi, ucigaşule !  
    Sacul murdar devenit legătură pe ochi.
    Altân…  
  • Mahmud, trezeşte-te, jur că e Komnenul, e Șaitan. Chemaţi-l pe Ahmed, l-a văzut şi el la Constantinopole, îl ştie !
  • Eşti sigur că ăsta e Alexandru Komnen, făcut popă ?

  • El şi nimeni altul !
  • Altân, dacă ai dreptate, suntem eroi!  
    Un picior în piept.
  • Cum e, jigodie, când n-ai armate şi nu te mai ţine cureaua ? Ptiu ! Trimiteţi la Ahmed-Ceauş ! Mare e Allah !
    Armate. Ce miros frumos… se zbate… vrea să iasă ? Că nu pot să cred în Crez… nu prea pot cum s-ar cuveni, dar că m-au trântit între flori… şi… Komnenos, cum vezi tu fluturi prin cârpa asta…?
     
  • Lasă-mă să trec. Nu-l atinge nici în vis.
    Tu eşti…?  Am murit ?  
  • Zi, ticălosule, tu eşti Komnenul cel mare ?
  • Eu sunt, prietene, poate vrei să te odihneşti, la ce văd ochii mei.
     
  • Când vine Ahmed, jur pe mormântul mă-sii şi al maică-mii şi pe ochiul meu teafăr că ai să-ţi cerşeşti moartea ! Ce mama dracu’ văd ochii tăi ?
    Încă o palmă aproape că facu să zboare cârpa legată în jurul ochilor.
  • Îmi cerşesc moartea oricum.
    În spate, un tinerel, cel mai mic de vârstă, tresărise când a vorbit zâmbetul.
    Nu i s-au mişcat buzele când a zis… Allah, ei n-au văzut… Pe cine am răpit…? Fluturele !… Allah, fluturele !
     
    Mulţumesc. Este o mare cinste… Opreşte-mă. Dacă plâng, ar putea crede că e din cauza lor. Bunicule… Ceilalţi au descâlcit ce-au putut din ghicitori. Pentru că am descâlcit cel mai mult, am devenit cel mai vrednic smintit… te-am purtat cu mine toţi anii ăştia ca să…  
     
    Mahmud…
  • Pace ţie, spurcăciune grecească ucigaşă ! Ptiu !
    Mulţumesc, pacea să fie cu toţi.  
    Spelbul…
  • Mai lăsaţi-l, că dacă-l tăbăciţi atâta tre’ să-l cărăm în spate !
    Mamă. Erai aici ? Ți-au lăsat pielea în Shiraz, mie îmi lasă muşchii în Cappadocia. Tu chiar vrei să mă umfle râsul ?  
    Ahmed Ceauş venise în goană. Bătrânul a mai auzit o grămadă de cuvinte urâte, după care… Cât să dureze, dacă să fie mai mulţi martori, ca să se ştie, alte lucruri cumplite. Nu mai voia să-i audă, bănuindu-se c-ar putea gândi ceva de rău.  Atunci, o frântură de secundă, ecoul fluturelui, plecând, a spus « revin ».  
     
    Anastasios : Plec împăcat că mi-am terminat treaba. Dacăvederea libertăţii poate să-şi găsească ochii, las o moştenire de care nu sunt întristat. Ce e aia că sunt nebun. Fireşte că sunt !
     
    Apomera
    Acest capitol a fost scris de bunicul meu, Anastasios, pe mintea mea însăşi, pentru  zilele când a fost eliberată de visul nebunesc numit « domnie ». Îmi venea să râd, deşi nu se purtau foarte simpatic – el a trebuit să ajungă nebun ca săscrie, eu să mă vindec de o nebunie ca să pot citi.    
    Bunicul a fost hăituit o viaţă pentru că-şi pierduse nevinovăţia, sau aşa a crezut dânsul. A fost împătimit de femei şi înţelepciune, şi când soarta i-a răpit-o pe bunica Surya, pe care o iubise mai mult decât pe sine însuşi, înţelepciunea s-a încăierat cu vinovăţia în mintea lui. Dar dacă el nu ar fi înnebunit, iar mama nu şi-ar fi păstrat mintea întreagă în toata nebunia de la Curte, eu aş fi făcut doar ce face orice cap încoronat când primeşte multă putere – aş fi distrus vieţi, din ce în ce mai multe, şi, până la urmă, poate şi lumea noastră cu totul. Căci puterea Porţii, deşi nu e însufleţită, şi nu caută cu dinadinsul aceasta, pare gândită ca să împingă oamenii la lipsă de măsură.
    Am aproape optzeci şi opt de ani, mi se pare că am trăit doar ceva peste o săptămână… e mult. Unii oameni, sărmanii, nu ştiu dacă trăiesc cu adevarat câteva minute într-o viaţă.
    Multă vreme, în nebunia din capul meu, m-am învinovăţit că am fost neiertător, îmi spuneam că, dacă mi-aş fi iertat surorile când Aretus mi-a cerut-o, poate că i-aş fi uşurat sufletul şi acea întâmplare nefericită nu l-ar fi ucis. Îmi spuneam chiar – ca şi cum mai putea schimba ceva – că aş fi putut fi strategul lui iar el – un împărat mai paşnic decât mine, cum, de altfel,voise tata. Prostii. Trufie subţire. Cine nu a trăit cu adevărat, fără lucruri lipite pe el de lume şi de oameni, nu poate ierta. Niciun vis nu poate ierta alt vis.    
    Minunea a fost că sunau altfel acele cuvinte în mine. Dacă e pusă ocara aceasta pe capul tău… dacă eşti îmbrăcat cu batjocura ca şi cu o haină… unde ţi-au fost minţile atâţia ani, mai puţin înţeleptule decât un fluture…?

Doi ochi în trup, unul în minte, toţi în inimă – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

treziţi-vă, voi, animale râvnitoare de omenesc
în somnul nenăscut al celor care-aşteaptă să se nască !
treziţi-vă din adormirea viitorului, fiţi pleoape
sub care cele ce se ştiu, privite de dincolo de gând
vor face loc la neştiute în clipa fără pată !

pe şaua răsturnată care scoate de sub povară caii
să călărească doar câmpiile din cer, tăcute ;
cu foşnet gri primească pasărea locaş al mâinii
unde aripa se-agăţa de greul doar din aer
şi norii roşii de apus să fie seminţei nerostite sânge

simţirea din priviri, chiar şi aproape străvezie,
să fie dorului de om ca miezul de gunoi al perlei
şi ciugulind pe sub rărunchi, voinţa cea mai ascuţită,
să fie plisc tăcut la cea mai neagră vreme
pentru un corb, ce până şi din moarte face o mâncare

daca pricepi şi poţi primi acestea, tu, inimă
care-ai iubit de moarte fără să fii iubită,
când moartea face din tot ce n-ai putut iubi
şi tot ce n-ai ştiut un câmp de gheaţă stearpă
acolo vei purta tăiş în care frigul coboară sub nimic

şi dacă-n adâncimea de tot nepăsătoare
îţi vei găsi curajul ca să loveşti cu drag
până şi amintirea care te leagă de-un prieten bun
în frigul nimicirii va locui lumina care nu a putut găsi
frumosul să poată s-o încapă, nici în cer

în faţa rănii frigului, foc, gheaţă şi oglindă
îi vor sluji trecutului strămoşii viitori
în cinci bătăi aprinse, corb, perlă, cal şi vultur
vor lepăda întregi frumos şi vis, râvnă şi os
orice sămânţă va hrăni sânge ascultător de jertfă
din care, inimă, vei şti că veşnicia a trecut

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

Sunt eu – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

sunt eu, cel care mă gândesc la tine
şi gândul mi s-a terminat, şi încă sunt
te simt, şi simţul nu mi te aduce
şi nici nu te cuprinde – îl lepăd şi sunt încă
voinţa încetează şi, fără să voiesc, tot sunt
îmi stai în inimă şi nu te pot scoate de-acolo,
că neclintirea ta îşi ia puterea din a mea
scot inima din jurul tău şi inima
îmi spune : încă eşti
deşi e ca şi cum m-am lepădat de mine

am zis atunci că poate voi muri
şi neputinţa de a fi cu tine va fi uitată
a surâs moartea, şi-a dat în lături vălul
puţin, cât să se întrevadă din timpul fără margini
care-i ascute coasa, o cută: lăsată doar de tine
mie, şi nu va muri cât va fi timpul

atunci am înţeles că te iubesc ca primăvara:
tot restul anotimpurilor se repetă ; ea – niciodată

Dr Alexandru – Theodor Amarfei

”Gândirea modernă” – Alexandru – Theodor Amarfei

/ multumesc2014

Painted by Dr. Alexandru Theodor Amarfei

La mulți ani, Alex!

”Zâna melcilor” – Alexandru – Theodor Amarfei

/ multumesc2014

Painted by Dr Alexandru – Theodor Amarfei

La mulți ani, Alex! – 06.06.2025

”Răpirea Europei” – Alexandru – Theodor Amarfei

/ multumesc2014

Painted by Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

La mulți ani fericiți, Alex!

Binele, răul și conștiința – Dr. Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

Cateheză – Biserica „Sf. Ștefan – Cuibul cu Barză”, București, 30 Aprilie 2025

Imagine: Cruce din lapis lazuli (numită și piatra înțelepciunii) sculptată de Dl. Dr. Alexandru Amarfei„

La mulți ani binecuvântați, Domnule Doctor Amarfei!

Flux – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

gândul, raza lunii și miezul nopţii
se întâlnesc în somnul fără vise
îngeri coboară, căutând miezul sorţii
și urcă, să lege vis de porţi deschise.

ca și la melc, cel mai generos văzător,
ochii se dau singurătăţii, sau lumii, și vine
în lume urcușul vederilor, chemat de fior,
și poate sta în tăcere privirea spre sine.

undele cern, între suflet și trup, vederea
luna dă înapoi ; o clipă, se pierd clipele
se oprește lumea; privirea poate pleca,
singură, fără să-i taie zborul aripile

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

Anatomie – apus – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

închipuie-ţi ceva ca o creangă de brad
făcută din oameni :
două-trei sute de oameni vânjoşi
care se cunosc bine între ei
sunt ramura.
acele sunt tot felul de cetăţeni
cu care ei se întâlnesc în oraş
şi cărora li se pare interesant să se ţină de ramură.
ei merg pe o stradă îngustă,
pe care, în mod normal, nu ar avea loc atâta lume.
acesta este un gând.
ramura nu este făcută din oameni, ci din ecouri
ale zborului îngerilor.
acele nu sunt oameni ci ecouri de la zborul îngerilor
în alţi oameni.
dintre care unii au fost şi sunt,
unii sunt şi sunt,
unii sunt şi vor fi.
închipuie-ţi, iubirea mea,
că strada sunt chiar eu.
vii ?

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Poezia face parte din Trilogia: “Imnuri pentru strămoșii viitori”
Volumul I – “Dincolo de Saturn”

Clișee Comuniste și Postcomuniste în Literatură și Aiurea – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014


  Sunt metis afro. Mă definesc drept ciorumbel între români, crove la anglosaxoni, corbigeon la francezi. Când o persoană blondă, heterosexuală şi care n-a văzut vreodată o încăierare de minoritari în Ferentari îmi povestește cum luptă contra oprimării, patriarhatului, cisgenderismului, încălzirii gloabei (sic!, globul e o expresie a masculinității toxice…) îmi vine să produc un organ mental prin care să am echivalentul vomei. 

  Cam aceeaşi reacție am avut-o când fătuca unei vedete a dat cu lupta de clasă în propria mămică, pentru că mămica a scris că pentru ea familia e xx plus xy. Fătuca asta se intitulează «anticapitalistă la Paris» şi arborează secera şi ciocanul pe pagina de facebook. Știți, emblema regimului unde erai fericit că Ceauşescu, dacă te prindea că eşti homosexual, îți ardea «doar» cinci ani de pușcărie. În Rusia, riscai Siberia.

  Oamenii ăştia, pe lângă disonanța cognitivă, sunt atât de seci de conținut încât îți dau senzația că, dacă nu s-ar băga în viața ta de minoritar, ca Leana Ceauşescu în chimie, ar muri de foame. Pentru că nu ştiu să facă altceva ca să-şi ducă viețile confortabile spre luxoase. Bun. Să vedem cu ce seamănă şi pretinsa lor cultură.

Asemănările cu comunismul:

     Vacile sfinte. Există noțiuni de care nu ai voie să te atingi. Sau, dacă da, doar în felurile prescrise de cutumă. Aşa cum de poliizopreni în România se ocupa doar Leana, tot aşa, nu ai voie să spui ceva de rău de minoritari, încălzism, lupta cu oprimarea, cultura sexului fluid de 877 de feluri, vaccinuri, avort, egalitate etc (am remarcat vreo sută de itemi, nu-i înşir pe toți). Nici măcar o mică critică. Adică, nu una care riscă să schimbe ceva, ci doar:
                                                   Critica constructivă (sic !) Un poet (nu mă leg de opera lui, ci de flexibilitatea coloanei vertebrale) a scris un poem pe foarte populara temă a vaccinării anticovid. În poem, o tanti murea după (totuşi nu avem dovezi că de la) vaccin. Poetul a avut grijă să spună cel s-a vaccinat, dar are îndoielile lui. E o mărturie a sigiliului de plumb şi dosarului cu şină: orice criticî trebuie să fie cons-truc-ti-vă. Când dogma nu funcționează în practică, poți spune ceva, dar obligatoriu adaugi că tu nu chestionezi dogma, ai numai mici remarci la lubrifiere.

     Eşti minoritar doar cum îți spunem noi, mama ta de bandit. Am un coleg care e metis afro, ca şi mine. Și e bisexual. Acestui coleg, o doamnă blondă, cu ochi albaştri şi pe care o cheamă Müller, i-a spus să nu mai spună bancuri cu homosexuali, că ar putea ofensa pe cineva. Rețineți «ar putea». Posibilitatea este culpă şi reclamă să taci, chiar dacă nu s-a întâmplat nimic. Și nu contează cine eşti. Chiar dacă ai facut lagăr de concentrare, eşti antifascist doar dacă şi numai dacă nu ai vreo umbră de îndoială despre dogme. Colegul meu, însă, a întrebat-o pe doamnă: ce crezi, dacă îți trag o flegmă, ce e ? Semi-persecuție sau semi-afirmare ?

     Eşti un nimeni dator. Te naşti dator (comunism: datoria față de patrie; modern: suferi de rasism intrinsec, eşti suspect de ceva-fob). Dacă sistemul nu merge, (mai ales că e conceput să nu meargă), e şi din cauza ta. Datoria, în esență, rămâne de neplătit. Trăieşti dator (dacă ai descins din opresorii albi, colonialişti, etc., nu se iartă şi nu se expiază). Mori dator. Datoria trece mai departe. Din cauza asta, nu poți afirma ceva despre tine. Tu nici nu exişti, decât ca să hrăneşti dogmele şi vacile sacre care le încarnează.

     Dacă sistemul spune că ceva e la modă, te conformezi. Porți cravata roşie de prizonier, ăăă, pionier sau, modern, mergi pe trotinetă electrică. Imediat ce sistemul constată că nu mai e la modă, cravata roşie înseamnă că esti bolşevic şi (pe ce pariem?), acuşi-acuşi auzi că trotineta poluează pentru că bateriile conțin litiu. Bineînțeles, nu e vorba nici de litiu, nici de pionieri. Sistemul te forțează să-i foloseşti gadgeturile şi să te conformezi schimbării lor fără comentarii.
                                                   Te identifici drept. Dacă tot eşti nimeni şi trotineta sau cravata sau metafora, azi, sunt bune, mâine nu se ştie, tu nu spui despre tine ceva, şi, la limită, nici despre cravată sau trotinetă. Afirmi, de fapt, că eşti antisistem (sistemul ăla fictiv cu care se presupune că lupți) şi, dacă sistemul (cel real, cu putere efectivă asupra vieții tale) îți spune mâine că cravata e hamster iar trotineta vagin, nu discutăm, aplicăm. Vor fi «mici» nepotriviri. Le punem, după caz, lubrifiant sau şapcă de milițian deasupra. Cine nu se identifică drept aia şi ailaltă la ordin, e strâmb. Identificarea ca drept înseamnă, în esență, să semnalezi perpetuu că eşti perfect docil la ce spune sistemul: dacă azi e cravata, e drept doar cine poartă. Mâine, când sistemul spune că nu mai e bună, te identifici drept drept (sic!), denunțând pe oricine o mai pomeneşte. Comunismul vechi era relativ conservator cu clişeele, de exemplu, a renunțat destul de greu la Vasile Roaită – altfel spus, mai degrabă de nevoie. Cel nou zvârle pe fereastră mâine ce erai obligat să venerezi azi, cu nonşalanță. E forma de a afirma că ești un nimeni, care face ce i se spune.
                                                   Nu-ceva. Cealaltă formă de a fi nimeni, este că tu nu eşti. Lucifer spune «eu sunt cel ce nu sunt». Bolşevicul şi emergențele lui mai noi, neomarxistul, culturnicul, veleitarul şi scribălăul de bate-câmpii nu sunt vetuşti, nu folosesc clişee ale limbajului opresor, nu poluează planeta, nu… nu… şi, mai ales, nu scriu poezie. Dar, dacă nu identifici drept poezie câmpii pe care îi bat, eşti strâmb(ă).
     Cam atât despre asemănări.
Deosebirile sunt interesante, mai ales că ele sunt modul în care şmecherii sistemului identificați drept artişti (how dare you not to ???) bifează din false despărțiri de comunism nişte avantaje de piață. Produc «chestii» care se vând drept «negative» ale comunismului, exploatând cinic că şi foştii comunişti s-au plictisit de el. Numai că ele sunt fix modul comunismului de a fi devenit versatil. Viruşii, după ceva coexistență cu gazdele, vând gazdelor ideea că au devenit altceva decât o infecție. De ce să omori gazda, cum făcea Stalin ? O faci să creadă că e anticomunist de lux, în timp ce perpetuează esența comunismului: libertatea apare după ce nici nu mai gândeşti altfel decât ți se spune.                                  

     Sexul şi depresia. Comunismul era asexuat (nevasta era «tovaraşă de luptă şi muncă»…), conformist (da, snowflakes, dragă, Marx scria negru pe alb că homosexualitatea e dovada decadenței occidentului) şi maniacal. Nu exista să fii trist în comunism, excepție făcea doar doliul după liderul geni(t)al, când se nimerea să crape, dracului. În rest, totul era inundat de un entuziasm sacadat, găunos, care îți dădea senzația că se rostogolesc tinichele pe o scară de bloc. Bolșevismul modern pare să fie faza depresivă a psihozei bipolare stângiste – totul e tern, apăsător,apato-abulic. Dacă scrii exuberant, e cel mult pentru că te droghezi sau bei sau beep. Faptul că leftismul «sănătos» nu există, se reflectă şi în asta: sau eşti exuberant dar asexuat, sau dai ca maşina de cusut, dar arborezi o mină de sfârşitul lumii.
                                                   Te poți identifica drept minoritar. E o derogare parțială de la paragraful 4 de mai sus. Comunismul era categorial rigid. Născut exploatator = mort cu stigmat. Excepțiile erau rare şi necesitau pactizare până în adâncul abjecției. In new-newspeak, deşi eşti blond cu ochi albaştri, te identifici cu un afro. Mai ales dacă ai donat pentru cauză. Comunismul pare să fi pierdut o grămadă de adepți ignorând că poți ferici un cetățean de-l faci să te servească o viață cu bani de acasă, pur şi simplu oferindu-i luxul suprem: partidul îți dă voie să fii ceea ce nu eşti.

     Scandal-sordid-senzațional sunt ceilalți 3 S afară de sex care fac rețeta presei vandabile. În comunism erau, cu punctiforme excepții, no-no. Acum aproape că au devenit obligatorii.

     Iubirea, sufletul şi conştiința sunt interzise la cote mai riguroase decât în comunism. În comunism puteai măcar să îți iubeşti țara şi, din când în când, tovarăşa. Pentru mult-supremul (sic!) se tolera să mulțumeşti «din suflet», uneori şi pentru poliizoprenica. Partidului i se putea mulțumi «din inimă», deşi, în materialism, inima e doar un muşchi mai special. Nimic din astea în versiunea modernă. Motivul e simplu. Ineptul şi impostorul Dawkins, ca şi ineptul şi impostorul Althuser mai demult, au aflat că, dacă accepți «conştiință», atunci decurge «suflet». «Nu avem dovezi că mintea e ceva diferit de trup» e frază leninistă pur-sânge, e din cele 4 mari sofisme scrise de idiotul genial Ninel în «Materialism si empiriocriticism» (1). Dawkins reuşeşte însă performanța să spună că nu are dovezi că mintea diferă de trup, în timp ce se uită la un trans-sexual. Bolşevicii nu erau chiar în halul ăsta. Uitați-vă la spumele, ochii dați peste cap și acuzele de fascizm când cineva îndrăzneşte să îşi iubească țara, sau ne-doamne ferește, cultura. Crimă! Conştiința există, poate, dar e strict individuală, nu foloseşte decât ca să spui vag că o ai (2). Aici e schepsisul. Dacă nu există conştiintă, atunci iubirea e doar sex. Recunosc, pe asta Ninel n-a prins-o în schemă. Aplauze. Clap, clap.

     Anarhismul. Ajungem la o paradoxală asemănare-deosebire. Lenin pretindea că o «conştiință de clasă avansată» te face mai apt de interpretarea fenomenelor decât orice studiu ştiintific. Aici e rădăcina Leanei, care, cu cât era mai fostă curvă şi mai permanent (sic!) analfabetă, era mai bună să ducă ştiința pe culmi. Aici e şi rădăcina Gretei. Ambele sunt expresia entuziasmului leninist pentru «conştiința avansată», doar că Greta e sectorializată la ecologic. Dar în artă e puțin altfel. Bolşevismul modern pare să fi revirimentat ceva foarte drag înaintaşilor lui: anarhismul, preciouss. «The ring of power» devine «of power and destruction». Comunismul clasic pretindea coerență, chiar dacă era anomic concepută. Cel modern, mai ales în branşa artistică, pare pe o pantă accelerată de seducție spre anarhism şi o forma bizară de încorporare în discursul politico-artistic a unui spleen cu tente suicidare şi a unui fel de negativism emfatic. Nu are rost să mai încerci să reformezi lumea, capitalizmul a poluat-o prea rău, omul e cel mai nasol viețuitor al planetei. Să vă dau un pont. Nu există Stalin fără Hitler. Tinerii neobolşevici au luat de la cel de-al doilea un pic de parfum de götterdämmerung. Poate că li se pare mai chic. Subiectul e suficient de interesant ca să merite tratat separat: fiorul dezordinii şi morții la fascişti şi neobolşevici.
                                                O să închei remarcând ceva cumplit. Literatura care nu bifează într-un fel sau altul rubricile de mai sus nu numai că nu e încurajată sau, oroare, publicată. Nici măcar nu e criticată, decât la grămadă şi cu scârbă. Te conformezi sau nu exişti. Pentru că, în afara sistemului, lorzii sistemului nici nu concep că exişti. Singura cealaltă formă de «literatură» care nu îndeplineşte criteriile este, de fapt, junk, sau, în cel mai bun caz, nu spune mare lucru (e tolerată pentru că e inofensivă).

  Problema că regele e gol este cea mai mică. Cea mare e că vrea să-i lăudăm hainele, fără măcar să se sinchisească să ni le lase pe ale noastre. Regele ăsta nu se mulțumeşte să fie gol şi lăudat. Vrea să ne dezbrace. De tot.

(1) În « Materialism şi empiriocriticism », Lenin înşiră patru aberații :
  ◊ Conştiința este forma supremă de evoluție a materiei.
  ◊ Conştiința de clasă este forma supremă a conştiinței.
  ◊ Conştiința de clasă se propagă prin mijloace superioare simplei evoluții biologice (prin pirueta asta, el credea că evită darwinismul social).
  ◊ Conştiința de clasă depăşeşte ca performanță socială gândirea ştiințifică (cu cât eşti mai idiot dar ai mai multă conştiință de clasă, cu atât eşti cu mult mai bun în ştiință şi filosofie). Vă las să trageți concluziile singuri…

(2) Campionii neoleftismului par a se afla într-un proces laborios de substituire «conştiință–educație». Desigur că nu obții niciodată o conştiință matură spontan. Se învață de la alți homo sapiens. Disonanța cognitivă a sistemului pretinde ca, pe de o parte, să afirmi subiectivism pur (conştiința mea nu are nimic comun cu a altcuiva, să nu îndrăzneşti să îmi spui măcar că albul nu e negru), pe de alta, să consideri că, fără o educație aşa cum o vrea sistemul şi fără asumarea dogmelor, nimeni nu propăşeşte.

Alexandru – Theodor Amarfei

Sursa: Rexpublica, hub independent de cultură urbană și literară (ediție trimestrială); Nr. 4 / 2023, pagina {18 (20) – 20 (22)}

https://revistarexpublica.com/

https://revistarexpublica.files.wordpress.com/2024/01/rexpublica-4-2023-1.pdf

auz dulce – alex amarfei

/ multumesc2014

înfrângeri frumoase din cântarul cântării, faguri

noblețe nemăsurat de ușor retrogradată

de aristocraţia capacelor de ceară

Doamne, blândule, cu ce parfum ai putut

întregi înapoi risipele noastre!

sare dorul de a cuprinde urme

făcătorilor galaxiei marsupiu: australia,

stat cu capul în jos, ca si cum josul ar fi încăperea.

copiii luminii de azi deja muşcaţi de solzii de piele

exfoliaţi de pe cosmonauţii navelor peştelui sărat

de cosmos şi cosmic, ararat, mâine, sferei

Doamne, smeritule, cum ai făcut lipsa răspuns

nespus să desăvârşească tăcerilor mierii!

primejdia oului din care veşnicia cu flori adastă nara la glastre

Doamne, pofta de sărut-mâna, atingere neatinselor coaste!

naşterea mişcării: stăpânirea. a căldurii – tăcerea, cuminţenii

doamne fuioare dincolo de haos, domn, gerul

izbeşte nesimţirii

cremenea îmblânzeşte resfinţirii fierul şi focul. sunt cenușa. calcă-mă.

naşte-mi oazele, ibişii, mireasma sorilor. răcoreşte-mi-Te

ghioc în căutare, respins de murmurul mării

eram noroiul. fi-mi rinocerul.>>

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

(26.05.2017 / 10.01.2023)

A șasea bătaie de inimă – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

greșeala cumplită a matematicii este că
unu plus unu nu fac doi, ci heliu.
greșeala știinţei e că un suflet plus un suflet
nu fac două suflete, nici un fel de « noi », ci
foc ca de heliu, gheaţă și ploi
toate locuind în același loc, pentru că
greșeala tristă a geometriei
este aplicarea absurdă a ideii de spaţiu
la suflet.

unu plus unu plus iubire
produc șase : heliu, martor neutru, adica ochi,
domn, adică soare, lumină, adică rod
și noi doi, care ramânem în toate acestea
dar de pe care a zburat un soare fluture
spre un soare atât de puternic încât
îl face să arate ca o umbră

în umbră, îngerii buni zâmbesc trupului
ajuns singur din noi împreună.

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

(21.11.2023 – France)

Ciucure de fluturi mov de omizi – Alexandru – Theodor Amarfei

/ multumesc2014

pune un cuvânt în apă caldă și unul în gheaţă,
spune « ești inima mea » și « mă taci, întunericule »
și apoi inversează : pune cuvântul din gheaţă
în apa caldă, spune : plângem, beznă
și pe cel din apa caldă în gheaţă, spune : tăcem, inimă.
se va naște o tresărire gri
înăuntrul alcătuirii de suflet și trup.
dacă o faci fără să aștepti ceva, acolo
va începe să plouă cu nume de larve
în zăbavă, eșec, minciună, întâmplare ;
va deveni fluture din ce în ce mai ultraviolet
gheaţa din ce în ce mai caldă,
va turna soarele prin ea bronz
de bătut înţelesuri din ce în ce mai reci clipei,
lumina va cere petele liniștii.
așteaptă aceasta de cât mai multe ori.
ceea ce ar fi piele pentru suflet
se va bronza sub ceea ce nu mai e piele pentru trup.
atunci luna va începe să-ţi dea pace,
atunci nu va mai umfla și dezumfla în neștire
o pojghiţă de cuvinte peste tine, cel măret și adânc.

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

(12.12.2023 – France)

fiziologia poeziei – alex amarfei

/ multumesc2014

în visul meu, poeţi din toate limbile
se plimbau, vorbind între ei, într-o cetate subţire
îl puteai vedea, de exemplu, pe eminescu
discutand entuziast cu dante sau shakespeare
iar prin zidurile subţiri se vedeau
trecutul, prezentul şi viitorul dansând împreună

îngerul se uita la ei cu drag

însă limba lor nu era ceva de înţeles
pentru unii, ea părea doar un fel de vocalize
din când în când, câteva sunete
picau spre pământ, unduind ca o frunză
sau, pur şi simplu, cum cade o grindină

iubirea cu care făceau aceasta era ca de înger
şi se uitau la mine

pentru poeţii mai mari, limba părea
un fel de vorbire de copil exersând silabe cântate
ele deveneau ploaie, viscol sau alte fenomene ale naturii
doar că erau făcute din voinţa de a rima
în loc de apă, gheaţă sau fulger

îngerii se uitau la ei
cu bucuria părinţilor care aşteaptă în copil primul cuvânt
de ce te uimeşti, a întrebat îngerul, cu drag

poeţii care s-au ostenit mai mult pot trimite
câte o literă-două pe pământ
de exemplu, „august”, se schimbă de ecoul
vorbirii lor în „îngust”
atunci, cineva îşi dă seama că vara e trecătoare
sau că şi împăraţii trec

poeţii care s-au ostenit dincolo de închipuire
pot duce silabe pe pământ
atunci, cineva căruia i se spune, bunăoară, „nu eşti”
devine, pentru noi, îngerii, „fereşti”, şi noi
chiar i le deschidem ca să primească har
sau le închidem ca să-l apărăm de necazuri

îngerul a adus la mine
un poet imens, cât o carte în care ar putea fi scrisă
istoria unei globule roşii, de când o supernovă
a explodat şi a produs fier, până la fierul din sânge
aproape m-am speriat
când respira, poeţii mai mici intrau într-un fel de ecou
şi curgerea de litere şi silabe se îndesea

nu te teme, a zis poetul, suntem delicaţi cu începătorii
ai privilegiul să spui un cuvânt, dar unul singur

îngerul a adăugat: ca să poţi schimba un cuvânt
trebuie să fi scris ani lungi fără osteneală
şi să fi tăcut ani şi mai lungi
indiferent de osteneală

dar nu am reuşit sa mă hotărăsc
m-am trezit
s-a vazut mantia roşie a poetului uriaş
mergând cu viteză ameţitoare spre răsărit

trebuia să spun „lacrimă”, am gândit, târziu.
acea lacrimă îmi va lipsi veşnic…?

nu va lipsi deloc, a şoptit îngerul,
dacă reuşeşti să plângi fără osteneală.
întrucât el era, desigur, mult mai puternic decât orice poet,
a plecat spre apus. avea forma unui nor de ploaie.

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

viţa de vino – Dr. Alexandru Theodor Amarfei

/ multumesc2014

prietenului Bogdan I.

a venit regele. în spate purta pumnalul cu care a fost ucis
pentru că arsese viţa de vie, ca războinicii să nu se mai îmbete.
am tresărit. regele purta pumnalul şi în suflet, pe ceea lume.

– te doare?

– cu ce fleacuri îţi pierzi vremea…, a zis

– nu te doare pentru că e doar în suflet

– sufletul doare mult mai rău ca trupul, a zis,
numai că eu sunt cel care a primit pumnalul.
când m-au înjunghiat, durerea a fost în ei
o poartă veşnic.
eu o port doar în visul tău, a zis, şi chipul regesc
s-a schimonosit ca de un junghi

– şi la mine de ce ai venit?

– pentru că port şi eu suferinţa faptelor mele regeşti
şi nu vreau să mai chinuie pe alţii
puţinul rău pe care mi l-au făcut

am tresărit de spaimă
regele îmi cerea să-i uşurez supuşii trădători
de o rană veşnică

– nu te teme, a zis regele
dacă am venit, înseamnă că poţi să ne ajuţi

vino, viţă regească, în rana pe care o port
ca şi cum pumnalul scos doare la fel
cu cel care străpunge
vino, rană, adu în sufletul mort
o beţie în plus şi, într-un soare în care
viaţa nu poate încă ajunge,
una cu un strugure mai puţin!

– te îmbeţi cu apă, a zis regele.
vezi că eu nu pot arde, ca pe vie, oceanele.
răsuflarea lui trimitea spre mine soare şi vin.

pe poartă ies şi plutesc, aşteptând scrisul, icoanele.

regele mi-a facut semn cu mâna şi a zâmbit.
dar te doare mai tare, am zis, cutremurat.
a zâmbit din nou, şi mi-a răspuns:
nu a avut niciodată vreo importanţă…

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

élégie. manque de confession – dr alexandru theodor amarfei

/ multumesc2014

nuée des lettres, écailles au couchant

font déjà murmurer les mots des oublis

douces, sillonnées par l’amertume des mémoires

vêpres désorientés, large d’océan

déchaussées des bords, vagues en marche rebelle

se faisant échapper aux entraves des vents

***

il n’y a pas de place, pas de continent

pour la servitude sans aucun sursis

exceptant les grands navires sans histoire

oubli : mur d’église ; mémoire : voile d’élan

rechaussées aux cieux, les os à trame grêle

montent sommets calcaires comme rangées des dents

***

sommet calcaires montent comme rangées des dents

ils font ronger déjà les mots des oublis

il n’y a pas de place, pas de continent

pour adoucir les traces amers des mémoires

pour la servitude sans aucun sursis

vêpres sans soleil, au large de l’océan

font s’écouler les navires des histoires

déchaussées des bords, les vagues en marche rebelle

quittent les murs d’église, montent les voiles d’élan

rechaussés par les cieux, les os à trame grêle

rythment prononciations – entraves pour les vents

***

nuées des écailles luminés au couchant

contemplent mâchoires qui montent les sommets

de l’abîme à la surface de l’océan

contre pics renversés qui font le guet

lettres suaves percent le zénith: rangée d’anges

pour rythmer syllabes d’un couchant fluide

pour convoquer les mots sans l’appui des pages

sans boussole, ni repères pour les lignes droites

en manque de droiture devant des esprits vides

***

les océans d’avant devienent une étroite

goutte qui n’arrive pas de mouiller une écaille

les horizons de la planète précédente

se consomment dans le souffle d’une seule parole…

***

toutes les lignes d’avant font perdre la ligne droite

toutes les pluies perdent d’avantage l’éventail

de leurs arcs en ciel. la promesse mourante

n’arrive plus de joindre aux mots la console…

***

se consomment dans le souffle d’une seule parole

tous les arcs en ciel. la promesse mourante

n’arrive plus à la touche des mots ; la console  

d’horizon neuf à la planète suivante

perd toutes les pluies d’avantage dans l’éventail

gouttes qui n’arrivent de mouiller une écaille

des océans d’avant sort la très étroite

droiture qui sustrait aux lignes la ligne droite

***

il n’y a pas de place, que dans les fluides

bateaux, appelées, sur la terre, des églises

dans le cœur – semences ; aux cieux – grains de vie

il n’y a pas de droiture, que dans les arides

chandeliers gelées, qui anéantissent

les espoirs circulaires, l’enfer sans soucis

***

à qui donner ma seule larme et mon seul mot ?

qui pourra rejoindre les cendres dans la quête ?

Seigneur, il va me trouver, le souffle jumeau

pour apporter traces d’homme à mon âme de bête… ?

***

battez vos ailes, le rythme de l’antarctique écho,

mère-poussière, endormez-vous pendant le vol

pour faire descendre le rêve du blason de feu

dans une larme unique, une fissure du tombeau

du nord au sud, un horizon d’atteinte au sol

pour la flamme pensive sans aucune trace d’enjeu,

pour les grands nuages pensifs et la foudre,

pour les piliers de sel qui doivent se dissoudre… !

***

y’a pas de planète encore, ni de la pluie

et les grands tripodes brulent les orbites de l’ennui… !

y’a pas de fissure dans les ailerons du noir

et les hymnes rappellent lumière sans âge aux soirs… !

Dr. Alexandru Theodor Amarfei