Adică, de fapt e rasism și hate speech, în formă distilată, continuată și agravată.
De oprit, s-au oprit, dar sentința a fost cu suspendare.

La început au porcăit marx și oastea lui cerul și pământul.
Și a zis marx: ”să fie întuneric și să îl numească toți lumină”.
Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că e rău dar nu îndeajuns.
Atunci a zis marx: ”să fie o tărie și să despartă cerul de pământ și să se numească conștiința de clasa și să nu mai caute nimeni la cer ci să scormonească toți în cele materiale ca porcii”.
Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că toate sunt rele foarte, dar nu îndeajuns.
Atunci a zis marx: ”să iasă ecologiști pe toată față pământului și să iubească mai mult copacii și verdețurile decât pe înșiși copiii lor, să numească un fetus “un fel de problema” și să vrea să îl ucidă pentru credința că așa vor fi mai multe verdețuri”.
Și a fost așa. Și s-a uitat marx și a văzut că e rău foarte, dar nu îndeajuns.
Atunci a zis marx: ”să iasă pe cer întunecători mari și mici, lenini spre stăpânirea nopții conștiinței, robespierri și stalini spre stăpânirea morții, feministe turbate pentru cultul uciderii copiilor și grete încălzețe pentru smintit mințile”.
Și a fost așa. Și a privit marx și a văzut că era rău foarte, dar nu îndeajuns.
Atunci a zis marx: ”să iasă între oameni pofte animalice și să stăpânească pe om și să fie preamărite foarte și asupra celui care nu le va preamări și nu va spune că sunt bune, frumoase și de dorit, să se repeadă toți ca animalele și să îl sfâșie”.
Și a fost așa. Și a privit marx și a văzut că toate sunt rele foarte, dar încă nu era liniștit.
Atunci a luat marx bale și necurății ale stăpânului lui satana și a suflat stăpânul lui satana în ele și a făcut din ele o momâie. Și pe momâie a numit-o marx ”omul nou”.
Și a luat o coasta a momâii și a semănat în momâie un dor aprig după coasta pierdută. Și coasta pierdută a numit-o marx comunism și a aruncat-o în iad, ca pofta după coastă să ducă oamenii în iad.
Atunci a zis marx: ”creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul și toți oamenii.”
”Să fie toți neliniștiți și să se dușmănească între ei pentru comunism, și chiar pe conducătorii lor să ii ucidă. Dacă vor înainta mult spre comunism și va fi prăpăd, să îi ucidă și să se dezică de ei pentru că nu a fost adevăratul comunism, iar dacă nu înaintează spre el, așijderea să îi ucidă, că din cauza lor întârzie comunismul”.
Și a fost așa. Atunci s-au dus marx și cei de după el la tatăl lor satana ca să se neodihnească împreună după toate câte făcuseră.
Dar conștiința omului era cea mai tare fiară din câte trăiseră pe pământ, vicleană ca șerpii în haină și nevinovată ca porumbeii în miez.
Și a întrebat conștiința pe oameni: ”ce sunt toate acestea?”
Și au răspuns: ”toate acestea sunt cele ce nu sunt”.
”Nu suntem exploatatori, nu suntem fanatici, nu suntem religioși, nu suntem războinici, nu suntem poluanți, nu credem că există viață înainte de naștere și după moarte”.
Atunci a zis conștiința: ”unde este, deci, Cel ce este și cum sunt cele ce sunt cu adevărat?”
Și nu au putut răspunde, și conștiința a bătut oastea lui marx cu prăpăd mare, îngheț în tartar și bice de foc, mânuite de brațe fără odihnă.
Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Dr. Alexandru – Theodor Amarfei

Interpretare în cheie hermeneutică a ”Elegiei oului, a noua” – Nichita Stănescu, din volumul ”11 elegii”– 1966
Dr. Alexandru – Theodor Amarfei
https://poeziisiversuri.com/nichita-stanescu/elegia-oului-a-noua-11-elegii-1966/
Interpretarea oferită de domnul Dr. Alexandru Theodor Amarfei pentru
Elegia a opta – Hiperboreeana – Nichita Stănescu

samarul roșu fildeșul apusului îngână revărsări de polen
în corole escapadele bibliotecii în argint și uragane aici
nu e aici ars de nechez câmpul de pinguini
sahara – marile abțineri
nu te știu, știința
bâzâie de lumină în plopi spații de închiriat uimirii din ametiste
măgarul și emisfera ziceri de oceane pitice rest de perle
consuma dropiile șopârla din cărămidă
moară de nori galbenul din dări dunelor cu izvor de balamale
untdelemnul cenușii se învârte fără centru
și se stoarce fără trecut răsăritul în ochi
albesc din negru delicat vânătăile
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Această ediție a Cenaclului Monokeros a avut loc în Biserica ”Cuibul cu barză”, amabilă gazdă fiind Părintele Daniil Iacșa, căruia-i mulțumim și-i sărutăm mâna, cu toată dragostea :)!

Un maxim amuzament de plâns sunt oamenii pentru care „credinţa e în suflet” şi „ei nu au nevoie de biserică”.
Oameni ca ăştia, în istoria „pe bune” a bisericii au fost în viata pământească apostolii: unde erau ei, se înfiinţa biserica.
Buuuun!
Acu’ urmează să convocăm p-ăştia moderni cu „biserica e în suflet”, să purceadă şi ei la câteva fapte mici şi pe care apostolii le priveau ca total neînsemnate: vindecat strâmbi, orbi, surzi, înviat morţi, ba chiar şi hainele purtate de apostoli făceau vindecări.
A, staţi să ghicesc. Aveţi credinţă în suflet, dar nu faceţi din astea şi, de fapt, dacă aţi întâlni pe unul care le face, nu e clar dacă l-aţi recunoaşte.
Atunci credinţa asta nu e în suflet, ci intr-o parte a lui foarte încurcată cu trupul, care generic se numeste: „după cap”.
Mai am o întrebare de om rău, negativist, plin de ură de aproapele:
CE VREŢI SĂ FAC cu credinţa voastră după cap?
Ovreieşte, aşa, afară că claxonaţi tot timpul că trece doamna credinţă-după-cap şi să binevoiască toţi să se ferească din calea ei, îmi iese şi mie un gheşeft? Zic asta vorbind de popii corupţi. Cu un popă corupt se pot face gheşefturi, unele chiar mişto.
Nu înţeleg în ruptul capului ce pot face cu credinţa după cap a altuia.
O să întrebaţi poate şi ce propun.
Mai rea decât ideea că credinţa poate fi după capul fiecăruia este idioţenia că credinţa e ceva ce ai. Sunt alergic deja de când începe fraza: „am credinţă”.
„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi putea spune muntelui să se arunce în mare”. Credinţa e ceva ce măsori cu cuvântul ăsta.
Eu încep prin a spune că nu am credinţă. Este în evanghelii o necredinţă din asta care a făcut mai mult pentru un copil lunatec decât povestea cu „am”.
Pe urmă vorbim de starea în credinţă.
E plin de „am credinţa mea” şi avem atâta că ne bate vântul de pe o parte pe alta.
Credinţa care oscilează e la fel de rea ca bigotismul inflexibil.
In sfarşit, e vorba şi de a fi credinţă.
„Fii credincios nu necredincios”.
Nu a contat de câte „ALTE” ori crezuse Toma, a contat că exact ceea ce era de crezut, când trebuise crezut, nu crezuse!
Şi el era unul dintre cei care făceau minuni…
Dr. Alexandru Theodor Amarfei

cuvintele spun apă
buzele sărută numai sarea
din lacrimi uscate nemilos
soarelui i-e rătăcită armonia timpilor
concentric, agreste cârmuiri, mantia de sac, avuţia ascetului
scormone pielea razelor după urme de gând
descindere aristocratică, altă călcare pe trup
limb al rostirii, crai nou îngenuncherii
vin gaze rare: heliu, neon, surâd teribile adâncimi
nespuse, foşnitoare câmpii
fără pământ sub rădăcini,
fără cer peste ploi,
fără veşmânt de ochi privirii…
părăsirea drumului îndelungat de vertebre:
bătaie cu bătaie, apune prisosul din da şi nu
stânci şi sărut
iată, îngeri dau împrumut
dalta împurpurării, fierul însângerării,
mâinile apucării, ciocanele nemişcării!
Dr. Alexandru Theodor Amarfei

În 29.12,2016, la o dată ce evoca o alta, la care niște domnișoare minunate s-au născut, un tătic năzdrăvan își găsea timp și pentru prietenii lui, care-au fost fondul de rezistență al Cenaclului Monokeros. Aveți o mică mostră a ceea ce se întâmplă la aceste întâlniri:
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Imaginea: Mens sana in corpore (baro)sano :)!
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
nebun precis în aur lemn
hotar de aer însemn frunzei
nebun hotar de lemn
precis în semn
tu crezi ca frunza e hotar
de aer?
nu, însemnule
da, precisule
trup și frica de moarte
decor micii șoapte
nebunule de drag
întorc oceanului apa
care trebuia să ude doar cozi retezate de flori
verzi cununi îți iederă
mireasa
nevăzutul soare dovedit
hotar scris altoiul mare
inimă, alba
întorc buzelor strugurii care nu urmau să mai
sărute decât umbrele
Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Dedicația unei icoane cu Înaintemergătorul nu ar fi completă fără cea mai presus de ceruri care a sălășluit în trup pe Cel fără margini, fiind mama și învățătoarea sălășluirii nemărginirii cu noi și a noastră cu nemărginirea.
Pentru toate mamele, pentru toți părinții care adoptă prunci, pentru toți părinții duhovnicești care au fii după duh mai bine plăcuți lumii sfintelor decât noi, cei după trup.
Pentru toți cei care se roagă și cresc în tăcere luând partea Mariei și pentru suferințele mamelor care fac pământul locuibil pentru că în sufletele lor Dumnezeu se poate asculta pe Sine, încă o icoană. Pentru durerea în fața căreia Fiul nu a spus, așa cum remarca părintele Nicolae Steinhardt <stați liniștiți, ne vedem Duminică>, necruțându-se pe Sine și necruțând pe cei iubiți de neliniștile morții, pentru ca neliniștile morții noastre să aibă sprijin în ei prin aceste încercări grozave.
Pentru toate mamele care iși văd copiii în lupte și pentru toate înfrângerile, care mărturisite Lui cu suflet de mamă, devin în nevăzut victorii.
Cu drag, soției mele și tuturor soțiilor, în numele Miresei de a cărei frumusețe lăuntrică, stricăciunea pământească nu a putut nici să se apropie.
Alexandru Amarfei
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.