”De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu. În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne. Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat.”
Conștiința, spune un sfânt părinte, vede că a conlocui omul cu sufletul aflat încă sub sechelele căderii adamice este ceva similar cu a locui cu un șarpe veninos. Numai obișnuința de a trăi zi de zi sub imperiul legii este ca funia care salvează naufragiatul de înec. Pentru prima dată apare o schiță a trăirii că numai Dumnezeu face veșnicia suportabilă omului, ceea ce duce la o ”anamneză întru veșnice”, deșteptarea în trăitor a forței părții eterne a legii și anume conlocuirea trupească și sufletească permanentă cu Hristos Cel jertfit nouă. Căutarea îndreptărilor relevă faptul că omul este incomplet, este ca un altoi despărțit de trunchi, nimic din noi, nici chiar împlinirea cu acribie a legii, nu este mântuitor, ci doar ca un pansament pe un membru amputat în așteptarea regenerării. În această stare sufletul începe să poată distinge lumina proprie conștiinței de lumina veșnică dumnezeiască necreată. Dacă la început avem ”mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”, adică sufletul se recunoaște ca lucrare a creatorului dar știe că este în stare căzută, drept care cere să fie înțelepțit, către jumătatea stării a doua mărturisirile încep să se refere din ce în ce mai strâns la a redobândi continuitate cu lucrarea mântuirii, a depăși condiția de simplă luptă cu patimile. Fasciculul reprezentând litera lamed (lambda) (de la ”în veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer” la opoziția ”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă; mărturiile Tale am priceput/la tot lucrul desăvârșit am văzut sfârșit, dar porunca Ta este fără de sfârșit”) reprezintă în tradiția iudaică simbolic dorința de a urma chemarea păstorului de către turmă dar și dorința elevului de a învăța direct din gura și povețele învățătorului. Aceasta este demarcarea de la literă la duh – legea nu mai este doar cea scrisă și sufletul conștientizează că acea lege scrisă care aduce expunerea păcatului (”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă”, adică duhurile răutății încearcă să-și imprime mișcările în suflet și să obțină consimțământ de la conștiință) și priceperea că în Lege Dumnezeu Se spune pe Sine omului (”mărturiile Tale am priceput”) reprezintă doar o primă etapă a îmbunătățirii. Abia lumina zilei a opta strălucind sufletului prin darul dumnezeiesc aduce conștiința rădăcinii de veșnicie în care sufletul poate primi veșnicia înnoită de jertfa Lui Hristos.
Interesant că litera care urmează, mem (m), este deopotrivă simbol al apei la iudei dar și al lui Mesia, Cel uns, cel Care mântuie. ”Că am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este”. Sufletul nu poate rămâne legat tot timpul de Dumnezeu decât prin iubire, orice altă virtute, oricât de înaltă, este o osteneală de nesuportat fără minunea iubirii. Dar putem citi ”toată ziua” și drept ”cugetul meu este în întregimea zilei Domnului”, adică sufletul primește luminarea cugetătoare că lumina nezidită lucrează în el moștenirea împărăției. Urmează o triplă mărturisire care ne face să putem înțelege de ce starea a doua a psalmului reprezintă iluminarea, treapta a doua spre desăvârșire: ”Mai mult decât pe vrăjmașii mei m-ai înțelepțit cu porunca Ta, că în veac a mea este. Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este. Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat.” Sufletul poate distinge clar lumina demonică de lumina propriei conștiințe și de lumina dumnezeiască necreată. Despre această stare, în care Hristos Însuși devine învățător, vorbește toată predania bisericii începând cu Hristos Însuși (”Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învățătorul vostru: Hristos”) (Sf. Ev. după Matei, cap. 23) și mergând la ultimul mare ascet și teolog, părintele Sofronie Saharov, care descrie cum experiențele sale vizionare au făcut ca sufletul său să primească de la Dumnezeu capacitatea de a distinge între lumina mincinoasă a duhurilor decăzute, lumina proprie omului, rămășiță a conștiinței adamice, și lumina dumnezeiască a harului, cea necreată. Sufletul luminat de această înțelegere primește porunca nu ca pe o lege ci ca pe o sursă de înțelepciune, trece de la iudeul după lege la ”iudeul întru ascuns” și ca urmare dobândește putere de a discerne intrigile și capcanele duhurilor necurate peste puterea acestora de a elabora curse și seducții. Mai mult, sufletul depășește nevoia de a avea învățător pământesc, pe de o parte pentru că primește lumină de la Duhul Sfânt, pe de alta – pentru că, deși un ascet este un ascultător desăvârșit al superiorilor lui în ierarhia bisericească și al duhovnicului și îndrumătorilor lui, și merge până la a face ascultare (lăuntric și după har) și de dușmani, nedorind nici cu gândul acestora niciun rău, el vede în toți aceștia nu oameni ci tot pe Hristos și, cu adevărat cunoscător al harului, se supune Lui în orice formă de a conlocui cu ei. (”Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este”). Aici sufletul dobândește prima formă aptă pentru veșnicie a răspunsului la întrebarea care frământă fiecare om: cine sunt eu, cu adevărat? Această cunoaștere personală a Lui Hristos Învățătorul este adevărata împlinire a legii. ”Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis”. Înțelegem ceva cu delicatețe și indirect. Întrucât Hristos vorbește de Sine ca despre un altul, El, pe de o parte, anunță apostolilor desăvârșita Sa smerenie (nu amestecă pe omul Iisus cu Dumnezeul Hristos), și prin aceasta se golește de dumnezeirea Sa în folosul oamenilor, însă, mai direct, întrucât Hristos, veșnicie dinainte de veșnicii și singurul adevăr veșnic vorbește de Sine ca de altul El de fapt lasă Duhul Sfânt să vorbească, printre cele două naturi ale sale, divină și umană, direct ucenicilor. Acest dar al Duhului primit în formă sensibilă, este atingerea iluminării.
Această treaptă a iluminării dumnezeiești, atinsă în formă sensibilă și explicită, duce la depășirea nu numai a condiției pătimașe, ci și a înțelesurilor zilei a șaptea în totalitatea lor: ”Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat” este mărturisirea care spune, prin Iisus Hristos, ”nu am venit să stric legea, ci s-o împlinesc”. Sufletul pătruns de puterea energiilor dumnezeiești dobândește nu numai personalitate spirituala ci și lucrări potrivite ei, nu mai primește pasiv legea ci merge în întâmpinarea nevoii ca legea Lui Hristos să stăpânească omul și lumea. Arhetipurile, principiile, ceea ce numim (ca reflexie din lumea angelică) începătoriile zilei a șaptea încep să fie caduce pentru om, care deja este un prunc al zilei a opta, renăscut încă de pe pământ pentru rai.

Alexandru Amarfei

Acest text este o teologumenă, cu alte cuvinte autorul îl consideră o părere proprie şi nu-i atribuie nici o autoritate teologală absolută. Consider însă că argumentele ştiinţifice că Facerea reprezintă un monument de cunoaştere umană reflectând în adânc detalii ale embriologiei care au devenit cunoscute abia după cam 3500 de ani sunt peremptorii aşa cum rezultă la o minimă exegeza a textului. Desfid pe această cale pe orice materialist vulgar să producă argumente contrarii ştiinţei acceptate, exceptând desigur că pare greu de crezut geneza unui fiu din tată divin şi mama pământeană. În cursul carierei mele medicale am dezbătut această problema cu embriologi, geneticieni şi anatomisti şi chiar şi cei atei sau agnostici de bună credinţă, exceptând obiecţia naşterii suprafireşti, nu au putut identifica defecţiuni majore. Sunt conştient de faptul că textul în sine este interpretabil în numeroase sensuri. Totuşi pasajele peremptoriu absurde dacă ar fi interpretate că referindu-se la geneza universului, devin perfect coerente la nivelul ştiinţei actuale, dacă li se atribuie o descriere metaforică (cum putea ea fi altfel cu trei milenii în urmă???) a apariţiei unui embrion uman cu paternitate cerească.
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului
şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumina!” Şi a fost lumina.
Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit
Dumnezeu lumina de întuneric.
Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar întunericul l-a numit noapte.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.
Această descriere duce cu gândul la un ou fecundat în prima zi, care parcurge prima diviziune. Această prima etapă este “goală” de personalitate genetică, ştiut fiind că, dacă survine clivajul oului la etapa de două celule, este posibilă producerea unei sarcini cu doi gemeni identici.
Corpul femeii nu are control direct asupra oului fecundat, fiind posibilă oricând eliminarea lui. Embrionul bicelular însă dobândeşte ritmuri. El nu va mai fi niciodată o entitate “unică” organic. Va avea din ce în ce mai multe clivaje, diviziuni, compartimente, separări. La această etapă, dacă presupunem intervenţia divină pentru a concepe un om divin din mama pământească şi tată ceresc, controlul divinităţii trebuie să fie perfect, mai întâi pentru că biologic mama nu are nici o influenţă definită, apoi, pentru că, dacă avem intenţia producerii unui fiu unic, “noaptea” (clivajele, diviziunile…) trebuie să fie sub control, altfel apărând potenţial cu o frecvenţa destul de mare posibili gemeni.
Dumnezeu, pătrunzând în lumea materială la nivel microscopic, după epoci de trăire a umanului în izolare anatomică şi spirituală, nu şi-a însuşit “forţat” atributele omnipotenţei. Din contra, el şi-a folosit puterea ca să-şi însuşească slăbiciunile umane. A “verificat” pe cont propriu binele şi răul. Consider că trebuie interpretate aşa şi nu altfel pasajele care repetă ca un leit-motiv „şi a văzut Dumnezeu că este bine”. Dumnezeu a „verificat” nu bunătatea creaţiei la origine (care nici măcar nu este cuviincios să fie chestionată), ci soliditatea trupescului pe care El însuşi îl genera, însă în lumea căzută sub păcat, pentru Fiul Sau.
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a două.
Ziua a două a concepţiei duce la embrionul de 4 celule. Ele sunt încă echipotente genetic (fiecare poate genera un embrion independent dacă ar fi separată) dar de obicei aici intervine o polaritate. Embrionul dobândeşte un “sus” şi un “jos” în cel mai direct sens şi uneori apar diferenţe de dimensiune între poli. Această polaritate se menţine pe tot restul existenţei embrionului, deşi faţă de formă primară suferă numeroase schimbări, transformări, diferenţieri anatomice.
Şi a zis Dumnezeu: “Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa.Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mari. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţa într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţa în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa.
Pământul a dat din sine verdeaţă: iarba, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţa, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
Dacă până la acest pasaj nu era clar că Biblia NU se referă la apariţia universului ci la un eveniment uman cu “inserţii” din istoria universului, aici lucrurile sunt clare cu minim efort hermeneutic şi cunoştinţe ştiinţifice neprejudiciate de concepţii “aliniate” doctrinar. Este şi acum şi era şi pe vremea lui Moise de un absurd perfect că plantele să apară pe uscat înaintea luminii solare. Biblia nu vorbeşte de aşa ceva ci de ULTIMA ETAPĂ EMBRIONARĂ LA CARE EMBRIONUL SE MAI ASEAMĂNĂ LUMII VEGETALE. Embrionul de 8-12 celule corespunzător zilei a 3-a a concepţiei este ultima etapă la care o celulă izolată de embrion mai este totipotenta (are toate competenţele genetice) şi nu se produc specializări. Genetică umană străbate ultima etapă la care semănăm unei plante (ţesuturile plantelor pot fi altoite, sau un fragment de ţesut embrionar poate reproduce pe cont propriu plantă întreagă). Forţele genetice asemănătoare lumii vegetale sunt responsabile de tot ceea ce în organism va produce formă vie. Nici la această etapă mama nu are control asupra embrionului şi între mama şi embrion există o soluţie de continuitate (sunt separabili).
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, că să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne că să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,
Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, că să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminatorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminatorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.
Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, că să lumineze pământul,
Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
Etapă premergătoare specializărilor celulare este cea mai importantă pentru orice embrion de mamifere şi în general pentru orice embrion animal. La acest moment embrionul se “pregăteşte” pentru un proces încă foarte puţin înţeles: selectarea competenţelor genetice şi instalarea unei cronologii proprii CARE POATE FI PERCEPUTĂ. De aici încolo, nici o parte a întregului embrionar nu va mai putea reproduce întregul. Dacă o celulă este îndepărtată din embrion, ea va muri, iar restul embrionului va fi grav malformat şi posibil incapabil de supravieţuire. Embrionul cunoaşte o perioada de maximă vulnerabilitate, până când celulele “cap de serie” pentru diverse competenţe se replică în mod suficient pentru a permite pierderea unora fără a fi afectat întregul. Unele ţesuturi vor păstra caracteristici simple, de menţinere a formei vii, fără atribute specializate de funcţii complexe. Altele vor deveni sursă (stem) pentru ţesuturi complexe, apte de mişcare, de funcţii sofisticate, de transmitere de informaţie proprie numai lumii animale. Embrionul îşi separă din ce în ce mai clar funcţii animale faţă de lumea vegetală şi devine marcat diferit prin competenţe complicate şi aservite pe sectoare faţă de ordine de viaţă mai simple.
Acest lucru este comparabil apariţiei unor “sectoare de ritmuri”. Aşa cum astrele produc ritmuri diurne şi nocturne, sectoare din ce în ce mai vaste, mai complicate şi mai interconectate ale embrionului produc ritmuri de creştere şi dezvoltare proprii. La această etapă, putem consideră embrionul, deşi încă separat de mama, că având conexiuni în formare cu tot ceea ce este universul vizibil. Fără aceste specializări, nici o fiinţă vie nu ar percepe nimic, ar fi insensibilă la ritmuri temporale exceptând cel sezonier şi circadian, la propria trecere prin timp, iar cantitatea de informaţie conexă cu mediul ar fi de nivelul unei vegetale.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: “Prăsiţi-va şi va înmulţiţi şi umpleţi apele marilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
Paragrafe dovedind încă odată, cu prisosinţă, că Biblia se referă la concepţia unui om. CU O ŞTIINŢă APROAPE EGALÂND DE PE ATUNCI PE A SAVANŢILOR EVOLUŢIONIŞTI DE AZI, Biblia remarcă un fapt de o acurateţe ştiinţifică imposibil de atins în acele vremuri: embrionul uman parcurge întâi etape de dezvoltare care-l omologhează animalelor cu sânge rece (peşti, reptile inferioare) şi apoi parţial păsărilor, animale cu sânge cald dar cu înmulţire prin ouă. Această etapă este scurtă şi strict legată de nevoile embrionului de mamifere de a se dezvoltă puţin timp fără o placentă. Specializările embrionului din această perioada duc la formarea de puţine ţesuturi din care o parte amintesc de oul păsărilor, dar duc imediat la formarea de conexiuni cu ţesuturile materne şi la direcţionarea spre formarea placentei. Este cu neputinţă de ştiut pe cai obişnuite în ce fel a primit Moise informaţii despre fenomene atât de subtile, care urmau să fie cunoscute abia pe vremea microscoapelor perfecţionate şi erau străine observaţiilor coerente la începutul carerei lui Darwin, fiind cunoscute numai fragmentar întrucât coloranţii pentru microscopie şi examenele de ţesuturi în secţiuni subţiri abia urmau să fie descoperite.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, că să stăpânească peştii marii, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Sau; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii marii, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”
Apoi a zis Dumnezeu: “Iată, va dau toată iarbă ce face sămânţa de pe toată faţă pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţa în el. Acestea vor fi hrană voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarbă verde spre hrană. Şi a fost aşa.
Embrionul cunoaşte primordiile genetice ale dezvoltării de mamifer. El dobândeşte funcţii celulare şi tisulare care-l fac să străbată în uter în formă abreviată toată istoria mamiferelor. În acest sens, embrionul uman devine un suveran al lumii animale, stăpânind şi perfectionand până la o culme toată istoria animalelor cu sânge cald şi care nasc pui crescuţi prin placentă.
El manifestă primordiile funcţiilor sexuale trupeşti, care curând vor deveni manifeste prin ţesuturi specializate, deşi la această etapă diferenţele sunt minime, nerecognoscibile altfel decât la nivel biochimic şi microscopic. Funcţiile umane superioare precum şi atribute sofisticate ale organismului uman se pot hrăni suficient cu resurse vegetale. Există însă rudimente ale stăpânirii omului asupra lumii animale care au nevoie de resurse sofisticate, accesabile numai în lumea animală. Paradox, dar organe precum creierul pot să subziste numai cu glucoză (deci cu hrană vegetală simplă) tocmai pentru că funcţiile superioare să fie relativ protejate de perioade de acces dificil la hrană complexă. Fundamentele animale ale trupescului uman au însă nevoie de hrană complexă. Fiarele pământului nu sunt aici animale terestre, ci funcţii omologabile animalului cu sânge cald de care trupul uman este încă legat intrinsec. Puterile conştiinţei au suveranitate asupra animalului, deşi una limitată, de unde referirea la animale domestice, deşi ele evident nu ar fi putut există înaintea omului. Paragraf care completează pe precedentul, şi dovedeşte încă odată că Biblia se referă EXPLICIT LA GENEZA UNUI ORGANISM UMAN CARE ÎN ETAPĂ EMBRIONARĂ “RECAPITULEAZĂ” DATELE ESENŢIALE ALE ÎNTREGII LUMI VII. Fapt remarcabil, vorbim încă de un embrion cu un număr mic de celule. Cu toate acestea SPECIALIZĂRILE GENETICE corespunzătoare familiilor mari de ţesuturi sunt trasate exact de la această etapă. Cutare mic fragment din embrion va deveni sursă cutărui sector a cărui genetică reprezintă cutare etapă din evoluţia animală. Pentru a discerne că aceste specializări se produc încă din această etapă a oului ne-nidat, un savant ar trebui să dispună de cunoştinţe perfecţionate şi asimilate la sfârşitul secolului 20.
Rafinament maxim al Genezei: deşi reptilele terestre (târâtoarele de pe pământ) sunt inferioare că organizare mamiferelor, şi ar reprezenta o etapă embriologic inferioară, ţinând de “ziua” precedentă, este posibil, sugerează evoluţionismul modern (de după Darwin!) că mamiferele să nu fi avut de-a face cu evoluţia din reptile primitive, ci să fie un “trunchi” de evoluţie desprins ÎNAINTE că reptilele mari să fi cucerit Pământul. Că urmare, deşi în istoria terestră reptilele mari au apărut înaintea păsărilor şi a mamiferelor, în “repetiţia” filogenetică în utero, embrionul nu parcurge decât puţine etape “reptiliene”, concentrate în puţine secţiuni de dezvoltare (printre altele formă cea mai rudimentară a creierului de exemplu). Că să ştie aşa ceva, autorul Genezei ar fi trebuit să posede cunoştinţe de paleontologie şi embriologie sofisticată, consolidate în sec. 20.
Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Să, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însă S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduiala.
Începând cu ziua a şaptea embrionul se implantează în peretele uterin. El devine legat direct şi dependent absolut de corpul mamei. De aici înainte, dacă privim din perspectiva unui Tată ceresc la nevoile vieţii copilului, intervenţia protectoare paternă nu mai este utilă la scară şi eficientă absolută, pentru că trupul matern va oferi pruncului tot ceea ce este necesar pentru dezvoltarea pământească normală şi desăvârşită. Tatăl ceresc şi-a încetat lucrarea suprafirească şi îşi lasă Fiul să fie încorporat într-o făptură. Iată deci odihnă Tatălui divin de intervenţia care, până aici, era neapărat necesară, pentru a evita accidente care puteau compromite chiar şi prin minime defecţiuni concepţia Fiului Unul-născut.
Aceste 7 zile (etape), care descriu specializări genetice din celulele oului-embrion înainte de nidare, duc la consolidarea a tot ceea ce este ulterior ciclu de dezvoltare. Embrionul este perfect că aparat genetic, deşi formele vii corespunzătoare specializărilor genetice pot apare numai cu luni de zile mai târziu, încât ciclii de “recapitulare” a specializărilor lumii vii se reiau de numeroase ori pe numeroase sectoare, în forme din ce în ce mai perfecţionate. De la etapă nidarii însă, embrionul dezvoltă forme de cooperare cu mama din ce în ce mai complexe şi este din ce în ce mai puţin susceptibil unor defecţiuni de dezvoltare. Mama pământească a luat asupra să cea mai mare parte a efortului de hrănire, dezvoltare şi ocrotire a copilului.
Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Eu sunt biserica pentru că am trăit darul fără preț de a fi născut într-o țară creștină, chiar dacă sub prigoană atee și am avut o mama creștină care m-a dus la botez.
Eu sunt biserica pentru că prin ungerea cu Sfântul Mir am primit harul de a folosi libertatea ca om întreg.
Eu sunt biserica pentru că am cerut să fiu cu biserica la vârsta maturității, în ciuda dar și din cauza a numeroase insuficiențe și păcate.
Eu sunt biserica pentru că așa spune Hristos Însuși, care S-a jurat și S-a adus pe Sine jertfă ca eu să pot fi biserica.
Eu sunt biserica pentru că „pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară”.
ȘI AȘA ESTE ORICARE DINTRE NOI CARE ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL RĂSPUNDE CRITERIILOR DE MAI SUS, CARE NU AU DE A FACE NIMIC CU CEVA SAU CINEVA LUMESC ȘI SĂ FIE SOCOTIT NEVREDNIC ȘI SCĂZUT ÎN FAȚA MAJESTĂȚII DIVINE DIN DEMNITATEA DE OM CEL CARE SPUNE ALTFEL.

Ca urmare:

– Să nu îndrăznească nimeni pentru motive lumești să se numească creștin pentru ce pune în urnă, ce vorbește despre stăpânire lumească sau păreri proprii pe care Apostolul le numea <vorbe de clacă> și <cleveteală de babe>.
– Să nu îndrăznească nimeni să acuze biserica de a fi complacentă cu puterea pentru complacența unor membri ai ei. Creștinismul nu e decăzut din misiune pentru arginții lui Iuda și nici măcar pentru lepădarea lui Petru.
– Să nu îndrăznească nimeni să se intituleze de la creștinism propovăduind politica și împotriva creștinismului pentru (să mă iertați) nătărăii dintre creștini care se aliniază la sclavie. Eu sunt biserica dar eu sunt unul din cei mici. Au văzut ochii mei și au pipăit mâinile mele rănile celor care au stat în pușcării ca să nu fie sclavi. Și ei sunt biserica.
– Să nu se numească cineva creștin adică liber pentru că lupta pe teritoriu politic CHIAR DACĂ E APĂRĂTORUL UNEI CAUZE DREPTE. slugi ticăloase suntem pentru aceasta CĂ AM FĂCUT DOAR CE TREBUIA SĂ FACEM.
– Să înceteze să se preamărească cei care respectă bucatele din legea lui Moise (alea convenabile situației lor) ca și cum sunt toată ortodoxia. Legea lui Moise este caducă în prezența harului și chiar și făcând o mare pocăință Apostolul zice că suntem prea mici. Dacă nu sunteți în stare să spuneți cu ce diferă aplicarea poruncilor de către voi față de un pastor adventist sau un filosof stoic, puteți fi și voi biserica DAR ÎNCETAȚI DE A ÎNVĂȚA PE ALȚII ca și cum numai voi sunteți.

Nu există decizie umană, nu mai spun religie umană în absența conștiinței. Dacă discursul vostru despre conștiință și cât puteți investi în el uman nu depășesc lungimea postingului ăsta sau nici măcar nu se compară, încetați de a face parte din biserică vorbind. Vă stă mai bine să faceți parte din biserică tăcând. Nu e nicio durere. Dacă însă vreți să criticați biserica pentru scăderile unora din ea și nu-mi faceți față mie, prostului, la o discuție despre conștiință, cu atât mai mult țineți-vă gura. Și eu sunt biserica. ÎNCETAȚI SĂ NUMIȚI BISERICA SAU ÎN AFARA EI DOAR PE CEI CONVENABIL AFLAȚI MAI JOS CA VOI, PE CARE PUTEȚI SCUIPA. Nu are nevoie nimeni de conștiințe care transformă semenii în scuipători.

Alexandru Amarfei

Iohannis n-o să schimbe nimic pentru mine. Pentru că nu-mi trebuie. Schimb eu ce am chef şi ce pot schimbă.

Muncesc două norme full la două policlinici şi încă un part time ca antrenor de sport şi medic de ring. Am timp cu toate astea să fac sculptură şi poezie şi să-mi iubesc nevasta. Nu aştept de la Iohannis nimic. Nu îmi aduce neamţul din Sibiu bunăstarea şi nu m-a ruinat Băsescu. Nu mă interesează câţi marxişti au mai găsit o babă flămândă care e dovada asupririi imperialiste. Fac ceva pe socotitorii în avans ai avuţiei naţionale ceauşiste de la sergiu nicolaescu şi porcunescu cetire care ţine loc de ortodoxie şi care vaaaai va fi prădată de occident. Sunt fiul unei femei care a făcut puşcărie politică pentru că a susţinut că limba română nu e de origine slavă cum spuneau tovarăşii sovietici. Era să mor la revoluţie ”ca prostul, că nu se schimbă nimic” şi am avut prieteni bătuţi măr de minerii lui iliescucuvea, care apară România de moşieri. Luaţi-vă textele de rahat cu ce rău va fi. Mie îmi va fi rău într-un singur fel: dacă nu folosesc ce mi-a dat Dumnezeu, ca să îmi fac binele SINGUR. Rataţilor. Vă pică para mălăiață de la preşedintele ţării. Că neamul vostru prost de d(r)aci liberi de hărnicie şi rromâni verzi, liberi de bun simț, nu poate să-şi muncească binele, vă trebuie pară mălăiaţă, direct de la preşedinte. LA MUNCĂ, PUTORILOR! N-o să va fie bine cu Iohannis. Cool. Scrieţi-vă pe pernele pe care va lăfăiţi numele lui Băsescu şi nu mai dormiţi pe voi. Eu am văzut 22 de pacienţi ieri (normele UE spun maxim 18) şi probabil mai mulţi azi ŞI VĂD AMĂRÂŢi PRO BONO şi sunt mândru să vă spun, (riscând să-mi pierd plata de la Dumnezeu), că nu am văzut ratat socialistoid să sufere 10 ron pagubă, fără să socotească ce dobânda în avans i se cuvine în numele averii moştenită de la arhiducesa de mă-să, textilista apacăi pentru cota lui din moştenirea străbună. LA MUNCĂ! Vă trebuie avuţie naţională? Munciţi-o! Vă ustură săracii României – munciţi şi pentru ei! Asta să vă dea Iohannis: gură mică şi muncă pe brânci. Panaramelor! Şi mai sunt ăia cu „toţi sunt aceeaşi mizerie”; nu, serios! Pentru voi Pleşu e aceeaşi chestie cu madam Gaby Firea! Ce Doamne iartă-mă folosiţi, ca să vă drogaţi, că pare dur rău?

Alexandru Amarfei

Subiectul „iertare” este cel mai greu pentru un om mânios și neiertător, dar chiar și în această stare (sau mai ales în ea) e mai bine ca învățăturile despre minte și conștiință să ne rămână accesibile. Iertarea e un subiect – din păcate – la modă în societatea actuală pentru că oamenii sunt plasați de obicei la distanțe confortabile de suferința semenilor, și chiar cei care suferă ceva sunt înconjurați, cu rare excepții, de o vastă ofertă de ajutor, speranță, ideea că lucrurile se pot schimba. Din această cauză, iertarea este îmbrăcată frecvent în forme, îndrăznesc să zic, de-a dreptul perverse, devenind, până la urmă, cu totul altceva decât virtutea ”nelucrării răului”. Fără să fiu în niciun fel o persoană iertătoare sau măcar îngăduitoare, îmi îngădui să remarc o rădăcină comună a răului mascat sub iertare. Ea are o bifurcare, și anume, rădăcina comună este depersonalizarea iertării și bifurcările ei sunt iertarea de capul propriu și sluga ei fidelă, iertarea cu sens trupesc, al confortului individual imediat. Față de aceste derapaje suntem învățați în multe feluri că iertarea pentru relele suferite de noi de la cineva este o virtute care se lucrează, adică are caracter de proces, nu de autoinvestire ca instanță supremă, și întotdeauna se lucrează ”în asociere”, și anume, în asociere cu oamenii și cu Dumnezeu. Biblia este, atât cât pot eu citi, străină de aspectul că până și Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, ar lucra iertarea ca de la Sine, deși ar fi cu totul îndreptățit să o facă. Episodul cheie pentru aceasta este însăși punerea pe cruce. ”Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac” este cu totul altceva decât ”vă iert pentru ce faceți”. Întâi că evită orice poză personală. ”Priviți cum îmi iert dușmanii”. Acest ”priviți cum îmi iert dușmanii” este un obstacol greu de trecut. Pe de o parte, nu avem cum să spunem ”voi fi neiertător” și să continuăm să ne numim lucrători ai evangheliei, pe de alta, e de bun simț că poza iertării devine cu ușurință antidotul ei. De aceea, ”părinte, iartă-i”, este cu mult peste ”vă iert”. In al doilea rând, el arată că nimeni nu stăpânește în nume propriu iertarea, și regăsim aceasta peste tot în slujbele creștine, începând cu cele spuse la spovedanie de preot ”ca să iei iertare de la Domnul Hristos” și mai ales ”iar eu sunt numai un martor”. Deși este de nelucrat ca ”poză” și cu totul de nesuferit iertării să fie afișată spre laudă, ea necesită martor, și înțelegem că unul neutru. Mântuitorul făgăduiește ceva nemaipomenit în vreo religie: iertarea din postură de deplină neutralitate. ”Eu nu pun de la Mine nimic, precum aud, așa judec” este fraza care garantează oricărui om, oricât de păcătos, ceva formidabil: va fi judecat la măsura sa, nu la un etalon ideal făcut ca marea majoritate să piardă examenul. Cum să scrie grefierii sentința pe o hârtie gata scrisă cu altceva? Cum să fie judecătorul drept aplicând aceeași măsură virtuosului puternic și slăbănogului încovoiat de neputințe? Iertarea divină este tranzitivă și în același timp intranzitivă. Mulți creștini, din comoditatea de a analiza iertarea cu minte umană și interes uman, au ajuns la un model al iertării ”acum și gata”, faimoasa frază (îndrăznesc să zic: distorsionată față de spusele Apostolului Pavel) că marele nevinovat Iisus Hristos a fost jerftă pentru păcat ”odată pentru totdeauna”. Acest ”odată pentru totdeauna”, care se referă la abolirea consecințelor păcatelor moștenite, înseamnă de fapt: nimeni nu va fi judecat la măsura cerută omului primar, adamic, ci fiecare la măsura înțeleasă pentru el și suferită pentru el de Iisus Hristos. Pe scurt, odată pentru totdeauna înseamnă ”împăratul judecă pe fiecare nu după datoria părinților față de împărat, nici măcar pentru datoriile proprii, ci după înțelegerea Lui particulară cu fiecare”. În loc de aceasta, s-a răspândit în creștinism o boală (pentru că eu așa o văd, poate din deformarea profesională dată de lucrul omenesc cu medicina), boala aplicării de către alții la o situație tranzitivă a iertării intranzitive. Și aceasta ia forme deosebit de perverse. I se spune victimei ca e datoare cu iertare după iertare la măsura nici mai mult nici mai puțin a Lui Iisus Hristos, sau, în orice caz, a sfinților desăvârșiți. În contratimp, puternicul zilei și în același timp nedreptul care face răutate cu trufie, bătând din picior că i se cuvine, e acoperit cu scuze: să iertăm, să înțelegem. Aceasta nu este iertare, ci fățărnicie. Iertarea divină, nefiind lucrată în nume propriu, nefiind un ”acum te iert, e valabil și pentru tot ce va urma” și totuși fiind ”acum te iert pentru veșnicie”, poate fi înălțare pentru drept și scufundare pentru păcătos. Și, ce paradox, poate fi și invers. Dumnezeu nu iartă pentru ca să ne fie bună și (să mă iertați) mișto la pipăit ziua de mâine, să putem lua de la capăt șirul nedreptăților și să ne simțim bine cu pielea de nedrept mândru de sine și sigur că are ”abonament la iertare”. Cu atât mai puțin ca să punem un dop confortabil în gura asupritului, ca plânsul asupritului să nu ne fie incomod și să putem ierta pentru cele suferite de asuprit pe… puternicul zilei, cu care avem niște afaceri interesante de urmărit. Nici ca să devenim campionii dreptății, suiți pe un bolovan cât mai înalt, făcând dreptăți de capul nostru. Suntem avertizați de toți părinții bisericii, în multe feluri, că asemenea moduri de a privi iertarea și dreptatea sunt drăcești, nu creștine, și au consecințe ca atare. Ce poate înțelege o minte de om din consecințele veșnice ale păcatului și invers, din cele ale iertării? Moise, înfricoșat de puținătatea minții omenești (deși să marcăm încă odată, a sa nu era deloc puțină la scară omenească), întreabă ceva înfricoșător: Cine cunoaște puterea urgiei Tale și cine măsoară mânia Ta după temerea de Tine? Ne este greu să Îl reprezentăm pe Dumnezeul iubirii ca mânios, și o grămadă de texte care mai de care ne spun (ne ispitesc…) că de fapt astea sunt așa, mici greșeli de interpretare, Moise (să fiu iertat…) nu vedea prea bine. Dar întrebarea e foarte logica pentru un om. Cine din noi știe cât de mult se va mânia un om, aproapele nostru, pentru o greșeală, fie și un fleac? Și cine poate măsura pe piele proprie consecințele greșelii lui pentru celălalt? Abia după această grea, înspăimântătoare întrebare începe iertarea cu tendință la autentic.

Alexandru Amarfei