Comentarii la slujba Miezonopticii (VI)

”De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu. În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne. Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat.”
Conștiința, spune un sfânt părinte, vede că a conlocui omul cu sufletul aflat încă sub sechelele căderii adamice este ceva similar cu a locui cu un șarpe veninos. Numai obișnuința de a trăi zi de zi sub imperiul legii este ca funia care salvează naufragiatul de înec. Pentru prima dată apare o schiță a trăirii că numai Dumnezeu face veșnicia suportabilă omului, ceea ce duce la o ”anamneză întru veșnice”, deșteptarea în trăitor a forței părții eterne a legii și anume conlocuirea trupească și sufletească permanentă cu Hristos Cel jertfit nouă. Căutarea îndreptărilor relevă faptul că omul este incomplet, este ca un altoi despărțit de trunchi, nimic din noi, nici chiar împlinirea cu acribie a legii, nu este mântuitor, ci doar ca un pansament pe un membru amputat în așteptarea regenerării. În această stare sufletul începe să poată distinge lumina proprie conștiinței de lumina veșnică dumnezeiască necreată. Dacă la început avem ”mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”, adică sufletul se recunoaște ca lucrare a creatorului dar știe că este în stare căzută, drept care cere să fie înțelepțit, către jumătatea stării a doua mărturisirile încep să se refere din ce în ce mai strâns la a redobândi continuitate cu lucrarea mântuirii, a depăși condiția de simplă luptă cu patimile. Fasciculul reprezentând litera lamed (lambda) (de la ”în veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer” la opoziția ”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă; mărturiile Tale am priceput/la tot lucrul desăvârșit am văzut sfârșit, dar porunca Ta este fără de sfârșit”) reprezintă în tradiția iudaică simbolic dorința de a urma chemarea păstorului de către turmă dar și dorința elevului de a învăța direct din gura și povețele învățătorului. Aceasta este demarcarea de la literă la duh – legea nu mai este doar cea scrisă și sufletul conștientizează că acea lege scrisă care aduce expunerea păcatului (”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă”, adică duhurile răutății încearcă să-și imprime mișcările în suflet și să obțină consimțământ de la conștiință) și priceperea că în Lege Dumnezeu Se spune pe Sine omului (”mărturiile Tale am priceput”) reprezintă doar o primă etapă a îmbunătățirii. Abia lumina zilei a opta strălucind sufletului prin darul dumnezeiesc aduce conștiința rădăcinii de veșnicie în care sufletul poate primi veșnicia înnoită de jertfa Lui Hristos.
Interesant că litera care urmează, mem (m), este deopotrivă simbol al apei la iudei dar și al lui Mesia, Cel uns, cel Care mântuie. ”Că am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este”. Sufletul nu poate rămâne legat tot timpul de Dumnezeu decât prin iubire, orice altă virtute, oricât de înaltă, este o osteneală de nesuportat fără minunea iubirii. Dar putem citi ”toată ziua” și drept ”cugetul meu este în întregimea zilei Domnului”, adică sufletul primește luminarea cugetătoare că lumina nezidită lucrează în el moștenirea împărăției. Urmează o triplă mărturisire care ne face să putem înțelege de ce starea a doua a psalmului reprezintă iluminarea, treapta a doua spre desăvârșire: ”Mai mult decât pe vrăjmașii mei m-ai înțelepțit cu porunca Ta, că în veac a mea este. Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este. Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat.” Sufletul poate distinge clar lumina demonică de lumina propriei conștiințe și de lumina dumnezeiască necreată. Despre această stare, în care Hristos Însuși devine învățător, vorbește toată predania bisericii începând cu Hristos Însuși (”Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învățătorul vostru: Hristos”) (Sf. Ev. după Matei, cap. 23) și mergând la ultimul mare ascet și teolog, părintele Sofronie Saharov, care descrie cum experiențele sale vizionare au făcut ca sufletul său să primească de la Dumnezeu capacitatea de a distinge între lumina mincinoasă a duhurilor decăzute, lumina proprie omului, rămășiță a conștiinței adamice, și lumina dumnezeiască a harului, cea necreată. Sufletul luminat de această înțelegere primește porunca nu ca pe o lege ci ca pe o sursă de înțelepciune, trece de la iudeul după lege la ”iudeul întru ascuns” și ca urmare dobândește putere de a discerne intrigile și capcanele duhurilor necurate peste puterea acestora de a elabora curse și seducții. Mai mult, sufletul depășește nevoia de a avea învățător pământesc, pe de o parte pentru că primește lumină de la Duhul Sfânt, pe de alta – pentru că, deși un ascet este un ascultător desăvârșit al superiorilor lui în ierarhia bisericească și al duhovnicului și îndrumătorilor lui, și merge până la a face ascultare (lăuntric și după har) și de dușmani, nedorind nici cu gândul acestora niciun rău, el vede în toți aceștia nu oameni ci tot pe Hristos și, cu adevărat cunoscător al harului, se supune Lui în orice formă de a conlocui cu ei. (”Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este”). Aici sufletul dobândește prima formă aptă pentru veșnicie a răspunsului la întrebarea care frământă fiecare om: cine sunt eu, cu adevărat? Această cunoaștere personală a Lui Hristos Învățătorul este adevărata împlinire a legii. ”Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis”. Înțelegem ceva cu delicatețe și indirect. Întrucât Hristos vorbește de Sine ca despre un altul, El, pe de o parte, anunță apostolilor desăvârșita Sa smerenie (nu amestecă pe omul Iisus cu Dumnezeul Hristos), și prin aceasta se golește de dumnezeirea Sa în folosul oamenilor, însă, mai direct, întrucât Hristos, veșnicie dinainte de veșnicii și singurul adevăr veșnic vorbește de Sine ca de altul El de fapt lasă Duhul Sfânt să vorbească, printre cele două naturi ale sale, divină și umană, direct ucenicilor. Acest dar al Duhului primit în formă sensibilă, este atingerea iluminării.
Această treaptă a iluminării dumnezeiești, atinsă în formă sensibilă și explicită, duce la depășirea nu numai a condiției pătimașe, ci și a înțelesurilor zilei a șaptea în totalitatea lor: ”Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat” este mărturisirea care spune, prin Iisus Hristos, ”nu am venit să stric legea, ci s-o împlinesc”. Sufletul pătruns de puterea energiilor dumnezeiești dobândește nu numai personalitate spirituala ci și lucrări potrivite ei, nu mai primește pasiv legea ci merge în întâmpinarea nevoii ca legea Lui Hristos să stăpânească omul și lumea. Arhetipurile, principiile, ceea ce numim (ca reflexie din lumea angelică) începătoriile zilei a șaptea încep să fie caduce pentru om, care deja este un prunc al zilei a opta, renăscut încă de pe pământ pentru rai.

Alexandru Amarfei

Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina – 25 Noiembrie

67917
Condac 1:
Vrednicei de laudă, muceniței Ecaterina, care cu darul de la Dumnezeu și cu învățătura ei cea preaînaltă a uimit știința învățaților de atunci și a întrecut limba oratorilor păgâni prin buna ei cuvântare, să-i aducem cântare de biruință, ca prin ale ei rugăciuni să ne izbăvim de ispitele vrăjmașilor și să-i cântăm: Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!
sf-ecaterina_manastireasinai
sfanta-ecaterina-mana-moastele_0

Condac 1:

Vrednicei de laudă, muceniței Ecaterina, care cu darul de la Dumnezeu și cu învățătura ei cea preaînaltă a uimit știința învățaților de atunci și a întrecut limba oratorilor păgâni prin buna ei cuvântare, să-i aducem cântare de biruință, ca prin ale ei rugăciuni să ne izbăvim de ispitele vrăjmașilor și să-i cântăm: Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Icos 1:

Împărătesei și Maicii lui Dumnezeu, Preacuratei Fecioare Maria, tu te-ai arătat vrednică de dragoste, înțeleaptă Ecaterina, căci cu Duhul Sfânt umbrindu-te, ai lepădat de la tine toată dorirea pământească și te-ai logodit cu Mirele tău cel ceresc spre a căpăta viață nemuritoare; pentru aceasta, îți cântăm:
Bucură-te, porumbiță cuvântătoare;
Bucură-te, dulce privighetoare;
Bucură-te, frumusețe netrecătoare;
Bucură-te, mielușea încântătoare;
Bucură-te, minte înaltă;
Bucură-te, tânără preaînvățată;
Bucură-te, fecioară blândă și înțeleaptă;
Bucură-te, inimă tare și neîntinată;
Bucură-te, lauda învățaților;
Bucură-te, dulceața maicilor;
Bucură-te, mângâierea săracilor;
Bucură-te, apărătoarea bătrânilor;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 2:

Bogățiile pământului și mărirea părintească lepădând, viață curată ai trăit, Sfântă Muceniță Ecaterina; și îndeletni­cindu-te mai ales în dreapta credință, calea cea nerătăcită a lui Hristos ai luat și te-ai închinat Lui, cântând: Aliluia!

Icos 2:

Ajungând la vârsta de 18 ani, frumusețea ta a atras pe mulți tineri din neamurile păgâne, voind a se căsători cu tine; tu însă, respingând cererea lor cu foarte înțelepte cuvinte, ei înșiși se mustrau pentru nepriceperea lor și îți grăiau unele ca acestea:
Bucură-te, cea mai frumoasă dintre tinere;
Bucură-te, că ești și cea mai bogată;
Bucură-te, sămânță din neam împărătesc;
Bucură-te, porfiră care împodobești cunoștințele;
Bucură-te, cunună care răsplătești vrednicia;
Bucură-te, ceea ce întărești obiceiurile bune;
Bucură-te, cuvântătoare mai presus decât ritorii;
Bucură-te, judecătoare mai alesă decât toți judecătorii pământești;
Bucură-te, ceea ce ești nebiruită în sfaturi și povățuiri;
Bucură-te, lumină care faci să se plece privirile neînțelepte;
Bucură-te, comoara tuturor cunoștințelor;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 3:

Rătăcirile mustrând și nevoind a crede că acele chipuri turnate și cioplite de mâini omenești ale idolilor ar putea fi făcătorii cerului, ai pământului și a toată făptura, fost-ai luminată cu darul Duhului Sfânt să cunoști Dumnezeirea cea adevărată și pururea veșnică și cu smerenie ai cântat Ei: Aliluia!

Icos 3:

Învățații adunați din îndemnul împăratului, ca să te scoată din credința în care erai, văzându-te lepădând idolii, au cerut a te înfățișa lor. Tu însă, intrând în vorbă cu cel mai învățat, după îndelungă vorbire, l-ai făcut să nu mai știe altceva să răspundă decât numai a grăi:
Bucură-te, închinătoarea dreptei credințe;
Bucură-te, deslușirea adevăratei religii;
Bucură-te, luminarea celor cufundați în eresuri;
Bucură-te, povățuitoarea celor rătăciți;
Bucură-te, arma buneivoințe;
Bucură-te, căderea înșelăciunii idolilor;
Bucură-te, dovada neputinței lor;
Bucură-te, că ești vrednică de toată cinstirea;
Bucură-te, că, prin înțelepciunea ta, ai gonit rătăcirea;
Bucură-te, căci cu dar ai fost dăruită de Cel Preaînalt;
Bucură-te, cunoștința sfințeniei cerești;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 4:

Gurile ereticilor ce, mai înainte, huleau Biserica lui Hristos s-au deschis atunci, pentru întâia oară, spre a binecu­vânta glasul tău fecioresc, urând capiștile idolești și zicând că unul este Dumnezeu și Lui se cuvine cântare: Aliluia!

Icos 4:

Hrănind în tine, din pruncie, darul credinței lui Hristos, Sfântă Mare Muceniță Ecaterina, nu te-ai putut împăca cu obiceiurile păgânești ale părinților tăi, ci, petrecând în sfințenie, fără a fi încă luminată cu Sfântul Botez, poruncile lui Dumnezeu urmai și te închinai în taină lui Hristos; pentru aceasta îți cântăm:
Bucură-te, muceniță preamărită;
Bucură-te, mireasă preacinstită;
Bucură-te, pătimitoare nebiruită;
Bucură-te, podoaba Bisericii;
Bucură-te, cuvântătoare de Dumnezeu;
Bucură-te, slujitoarea Ortodoxiei;
Bucură-te, cununa învățăturii;
Bucură-te, lauda Alexandriei;
Bucură-te, apărătoarea acelei cetăți;
Bucură-te, comoara minunilor;
Bucură-te, mustrătoarea împăratului Maxențiu;
Bucură-te, luminătoarea împărătesei lui;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 5:

Inima lui Constantin, tatăl tău, foarte s-a întristat văzându-te pe tine, fiica lui, una la părinți și așa de frumoasă precum erai, lepădând mulțimea zeilor la care se închina și propovă-duind un Dumnezeu necunoscut. Iar împăratul Maximian a voit să cerceteze credința ta prin cei mai învățați dascăli de atunci. Cât de mare i-a fost însă nedumerirea când i-a văzut și pe aceia înduplecați de cuvintele tale și cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 5:

Judecătorii nedrepți, aflând de credința ta în Hristos, te-au hotărât pedepsei; și răbdând chinurile cele mai amare, până la moarte, cu mărire te-ai preamărit, lăudând numele Domnului nostru Iisus Hristos și al Preacuratei Fecioare, Maicii Sale, Care s-au arătat ție în vedenie; iar noi, lăudând tăria credinței tale, îți grăim:
Bucură-te, defăimătoarea judecătorilor tirani;
Bucură-te, mustrătoarea rătăcirii;
Bucură-te, că în popor te-ai făcut strălucitoare;
Bucură-te, că ale tale chinuri pe ei îi ardeau;
Bucură-te, că nădejdea mântuirii te veselea;
Bucură-te, căci cu răbdarea mai mult i-ai otrăvit;
Bucură-te, că, pentru dragostea ta către Dumnezeu, n-ai simțit suferințele;
Bucură-te, că vorbele tale îi făceau să amuțească;
Bucură-te, că nepriceperea lor nu putea să te oprească;
Bucură-te, că, îndrăznind, ai ieșit biruitoare;
Bucură-te, că suferind te-ai făcut vindecătoare;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 6:

Cântare de mulțumire îți aducem ție noi, smeriții, căci cu mare dar ne-ai învrednicit, jertfindu-te pentru dragostea drep­tei credințe. Primește, dar, muceniță, această rugăciune și dă vindecare neputințelor noastre, pentru ca dimpreună cu tine să binecuvântăm pe Dumnezeu, cântându-I: Aliluia!

Icos 6:

Cei mai mult de o sută de învățați care ascultau cuvintele prin care tâlcuiai Evanghelia lui Hristos, luminându-se de Duhul Sfânt, s-au creștinat, iar împăratul, îngrozindu-se de această minune, a poruncit să fie arși, ca să nu mai răspândească credința creștină prin locurile de unde erau, și așa s-a preamărit mulțimea aceea de învățați care îți cântă ție așa:
Bucură-te, Ecaterina, de necazuri izbăvitoare;
Bucură-te, învățată, de lumină dătătoare;
Bucură-te, lăudată și de daruri aducătoare;
Bucură-te, frumusețe tuturor covârșitoare;
Bucură-te, bunătate de nimic îngrijorată;
Bucură-te, ostaș de viteji biruitoare;
Bucură-te, mult vestită și de chinuri răbdătoare;
Bucură-te, lăudată de cântări răsunătoare;
Bucură-te, muceniță de minuni izvorâtoare;
Bucură-te, lăcrămioară preafrumos mirositoare;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 7:

Soborul îngeresc, văzând ceata mucenicilor în văpaie arzând, cu cântări a primit-o; și pe tine, Sfântă Muceniță Ecate­rina, ca pe o următoare a lor, cu dar te-a învrednicit a suferi chinurile cele mai îngrozitoare; pentru care pomenirea ta în veci a rămas folositoare celor ce cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7:

Toată făptura s-a minunat de răbdarea cea multă pe care ai arătat-o, rămânând neclintită în hotărârile credinței și mărturisind că unul este Dumnezeu: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, Treimea una și nedespărțită, și te închini Ei; iar noi ne bucurăm, lăudându-te:
Bucură-te, propovăduitoare către Tatăl ceresc;
Bucură-te, închinătoare a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu;
Bucură-te, cinstitoare a Duhului Sfânt;
Bucură-te, mărturisitoare a Treimii celei de o ființă;
Bucură-te, purtătoare în credință a Sfintei Cruci;
Bucură-te, următoare a patimilor lui Hristos;
Bucură-te, bine-tâlcuitoare a Sfintei Evanghelii;
Bucură-te, primitoare a botezului lui Dumnezeu;
Bucură-te, ascultătoare a Maicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, închinătoare a Bisericii Ortodoxe;
Bucură-te, viețuitoare împreună cu puterile cerești;
Bucură-te, vrednică păzitoare a creștinilor;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 8:

Iubită ai fost de Mirele tău cel ceresc, prea-lăudată Muceniță Ecaterina, că te-ai împodobit cu toată frumusețea trupească și sufletească; încă și vas ales te-a făcut, spre întărirea credinței multora, cu care necredincioșii s-au luminat și s-au învățat a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8:

Vindecă rănile sufletelor noastre, mare muceniță, că greu pătimim, și te roagă pentru noi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să ne izbăvească de ispitele și de primejdiile cu care vrăjmașul ne îngrozește; pentru aceasta, știindu-te pe tine grabnică apărătoare de vrăjmași, îți cântăm:
Bucură-te, că prin rugăciunile tale ne izbăvești de vrăjmași;
Bucură-te, izbăvitoare grabnică de primejdii;
Bucură-te, păzitoare de otrăviri;
Bucură-te, vindecătoare de venin;
Bucură-te, izbăvitoare de farmece;
Bucură-te, izgonitoare de năluciri;
Bucură-te, risipitoare de eresuri;
Bucură-te, păzitoare tare de necazuri;
Bucură-te, îndreptătoare a traiului rău în căsnicie;
Bucură-te, ceea ce împaci pe cei învrăjbiți;
Bucură-te, că ești în necazuri ajutătoare;
Bucură-te, că dai celor bolnavi vindecare;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 9:

Ca o ramură de finic te-ai dat Mântuitorului, împodobind Biserica cu biruințele tale cele mai presus de fire, și cu sângele tău cel feciorelnic ai spălat ocara credincioșilor; că s-au rușinat prigonitorii văzând slava minunilor tale și au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9:

Pământul s-a umplut de bună-mireasmă, primindu-ți trupul, și cerul s-a veselit, văzând duhul tău ridicându-se la dânsul de către puterile îngerești. Pentru această slăvită lucrare a tainei lui Dumnezeu toți credincioșii te laudă, cântând pentru tine așa:
Bucură-te, ajutătoare a fecioarelor înțelepte;
Bucură-te, mângâietoare a văduvelor necăjite;
Bucură-te, izbăvitoare a copiilor sărmani;
Bucură-te, ajutătoare a celor din primejdii;
Bucură-te, folositoare a celor fără de ajutor;
Bucură-te, izbăvitoare a femeilor cu grele nașteri;
Bucură-te, vindecătoare a celor bolnavi din naștere;
Bucură-te, întăritoare a pruncilor slabi;
Bucură-te, hrănitoare a orfanilor săraci;
Bucură-te, ocrotitoare a celor cu mintea tulburată;
Bucură-te, vindecătoare a celor căzuți în boală grea;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 10:

Facerilor de bine ale tale nu suntem vrednici a mulțumi, Sfântă Muceniță Ecaterina, pentru că nici o sârguință n-am împlinit care să ne apropie de dragostea lui Dumnezeu și nici un bine n-am lucrat pentru aproapele nostru, care să ne aducă îndurare, ci tu, ca bună și blândă ce ești, roagă-te lui Dumnezeu să ne ierte nesocotința și păcatele noastre, primind pocăința noastră atunci când cântăm: Aliluia!

Icos 10:

Ispitele cele fără de număr ale vicleanului diavol le cunoști, sfântă, pentru că trup purtând și ispitită fiind, ai rămas biruitoare. Iar noi, cei ce suntem învăluiți în ispite, ca niște neputincioși, rugămu-te să ne întărești cu puterea ta, ca să venim la pocăință și să dobândim iertarea greșelilor noastre, lăudându-te:
Bucură-te, smerenie înaltă;
Bucură-te, podoabă prealăudată;
Bucură-te, vistierie nedeșertată;
Bucură-te, îndurare nestrămutată;
Bucură-te, blândețe neschimbată;
Bucură-te, lumină neînserată;
Bucură-te, dragoste nevinovată;
Bucură-te, răbdare neîncetată;
Bucură-te, dărnicie neasemănată;
Bucură-te, speranță nebiruită;
Bucură-te, vindecătoare binecuvântată;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 11:

Mai presus de fire te-ai făcut, Sfântă Muceniță Ecaterina, întărindu-te în credința lui Hristos și slujind Făcătorului a toate, iar nu făpturii; de la Care, luând darul tămăduirii și cununa îngerească, de tine se cutremură duhurile necurate și le alungi de la tot sufletul creștinesc care aduce lui Dumnezeu cântarea de laudă: Aliluia!

Icos 11:

Toată suflarea dreptcredincioșilor se veselește astăzi de prăznuirea ta, muceniță, că, din neamul păgânesc și dintre închinătorii de idoli, cea mai învățată și înțeleaptă fecioară a venit la Biserica lui Hristos, suferind durerile roții și alte nespuse chinuri de la poporul cel păgânesc, pentru dragostea Mântuitorului lumii; pentru aceasta, îți cântăm:
Bucură-te, biruitoarea păgânilor;
Bucură-te, căderea obiceiurilor urâte;
Bucură-te, luptătoare pentru darurile sfinte;
Bucură-te, surpătoarea capiștilor idolești;
Bucură-te, închinătoarea icoanelor creștinești;
Bucură-te, stavila răutăților diavolești;
Bucură-te, lauda cununei mucenicești;
Bucură-te, că pe roată ai fost întinsă;
Bucură-te, căci cu piroane ai fost împunsă;
Bucură-te, pentru că de sabie ai murit;
Bucură-te, căci cu slavă te-ai preaslăvit;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 12:

Iubitorilor de mucenici, cinstind pe înțeleapta Ecaterina, pentru că aceasta înaintea oamenilor pe Hristos a predicat, pe șarpele a călcat și mintea învățaților a rușinat, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12:

Lupte pentru credință ai dus, întru chinuri, cu dragoste pentru Hristos, Mirele tău, Sfântă Muceniță Ecaterina, ceea ce, prin înțelepciunea ta, pe toți ai luminat ca o bună cuvântătoare; pentru aceasta-ți cântăm:
Bucură-te, păzitoare sfântă a canoanelor sobornicești;
Bucură-te, următoare a legilor bisericești;
Bucură-te, vrednică propovăduitoare a Evangheliei lui Hristos;
Bucură-te, prigonitoare neîmpăcată a păcatelor;
Bucură-te, aspră îndemnătoare a smereniei pustnicești;
Bucură-te, cea mai iscusită cuvântătoare a cântării cerești;
Bucură-te, neobosită rugătoare a slujitorilor cucernici;
Bucură-te, bună ajutătoare a credincioșilor cinstitori de Dumnezeu;
Bucură-te, mărgăritar de mare preț al împărăției cerești;
Bucură-te, piatră scumpă a Bisericii creștinești;
Bucură-te, grabnică izbăvire a celor cuprinși de supărări;
Bucură-te, vindecătoare tare a celor plini de răni și dureri;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 13:

Înțeleaptă și frumoasă Ecaterina, vrednică muceniță a lui Hristos, primește această puțină rugăciune a noastră și te roagă pentru noi, să ne dăruiască Bunul Dumnezeu iertare păcatelor, pace, sănătate și ajutor în toate cele bune, când cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori).

Apoi se zice iarăși Icosul întâi: Împărătesei și Maicii lui Dumnezeu… și Condacul întâi: Vrednicei de laudă muceniței Ecaterina…

Icos 1:

Împărătesei și Maicii lui Dumnezeu, Preacuratei Fecioare Maria, tu te-ai arătat vrednică de dragoste, înțeleaptă Ecaterina, căci cu Duhul Sfânt umbrindu-te, ai lepădat de la tine toată dorirea pământească și te-ai logodit cu Mirele tău cel ceresc spre a căpăta viață nemuritoare; pentru aceasta, îți cântăm:
Bucură-te, porumbiță cuvântătoare;
Bucură-te, dulce privighetoare;
Bucură-te, frumusețe netrecătoare;
Bucură-te, mielușea încântătoare;
Bucură-te, minte înaltă;
Bucură-te, tânără preaînvățată;
Bucură-te, fecioară blândă și înțeleaptă;
Bucură-te, inimă tare și neîntinată;
Bucură-te, lauda învățaților;
Bucură-te, dulceața maicilor;
Bucură-te, mângâierea săracilor;
Bucură-te, apărătoarea bătrânilor;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 1:

Vrednicei de laudă, muceniței Ecaterina, care cu darul de la Dumnezeu și cu învățătura ei cea preaînaltă a uimit știința învățaților de atunci și a întrecut limba oratorilor păgâni prin buna ei cuvântare, să-i aducem cântare de biruință, ca prin ale ei rugăciuni să ne izbăvim de ispitele vrăjmașilor și să-i cântăm: Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

 Rugăciune către Sfânta Ecaterina

Cu înţelepciunea ca şi cu razele soarelui ai luminat pe filosofii cei păgâni şi ca o lună prealuminoasă, care strălucea în noaptea necredinţei, întunericul l-ai gonit; iar pe împărăteasa ai încredinţat-o, dimpreună şi pe prigonitorul l-ai mustrat, mireasă de Dumnezeu chemată, Fericită Ecaterina!

Cu bucurie ai alergat la Cămara cea Cerească, către Hristos, Mirele Cel Preafrumos şi de la Dânsul te-ai încununat cu cunună împărătească. Înaintea Căruia împreună cu îngerii stând, roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta!

 

http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/viata-mucenicia-sfintei-mari-mucenite-ecaterina

GENEZA – CUNOAȘTERE SPIRITUALĂ AFLATĂ DEASUPRA DISPUTEI CREAȚIONISM-EVOLUȚIONI

Acest text este o teologumenă, cu alte cuvinte autorul îl consideră o părere proprie şi nu-i atribuie nici o autoritate teologală absolută. Consider însă ca argumentele ştiinţifice că Facerea reprezintă un monument de cunoaştere umană reflectând în adânc detalii ale embriologiei care au devenit cunoscute abia după cam 3500 de ani sunt peremptorii aşa cum rezultă la o minimă exegeza a textului. Desfid pe această cale pe orice materialist vulgar să producă argumente contrarii ştiinţei acceptate, exceptând desigur că pare greu de crezut geneza unui fiu din tată divin şi mama pământeană. În cursul carierei mele medicale am dezbătut această problema cu embriologi, geneticieni şi anatomisti şi chiar şi cei atei sau agnostici de bună credinţă, exceptând obiecţia naşterii suprafireşti, nu au putut identifica defecţiuni majore. Sunt conştient de faptul că textul în sine este interpretabil în numeroase sensuri. Totuşi pasajele peremptoriu absurde dacă ar fi interpretate că referindu-se la geneza universului, devin perfect coerente la nivelul ştiinţei actuale, dacă li se atribuie o descriere metaforică (cum putea ea fi altfel cu trei milenii în urmă???) a apariţiei unui embrion uman cu paternitate cerească.
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului
şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumina!” Şi a fost lumina.
Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit
Dumnezeu lumina de întuneric.
Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar întunericul l-a numit noapte.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.
Această descriere duce cu gândul la un ou fecundat în prima zi, care parcurge prima diviziune. Această prima etapă este “goală” de personalitate genetică, ştiut fiind că, dacă survine clivajul oului la etapa de două celule, este posibilă producerea unei sarcini cu doi gemeni identici.
Corpul femeii nu are control direct asupra oului fecundat, fiind posibilă oricând eliminarea lui. Embrionul bicelular însă dobândeşte ritmuri. El nu va mai fi niciodată o entitate “unică” organic. Va avea din ce în ce mai multe clivaje, diviziuni, compartimente, separări. La această etapă, dacă presupunem intervenţia divină pentru a concepe un om divin din mama pământească şi tată ceresc, controlul divinităţii trebuie să fie perfect, mai întâi pentru că biologic mama nu are nici o influenţă definită, apoi, pentru că, dacă avem intenţia producerii unui fiu unic, “noaptea” (clivajele, diviziunile…) trebuie să fie sub control, altfel apărând potenţial cu o frecvenţa destul de mare posibili gemeni.
Dumnezeu, pătrunzând în lumea materială la nivel microscopic, după epoci de trăire a umanului în izolare anatomică şi spirituală, nu şi-a însuşit “forţat” atributele omnipotenţei. Din contra, el şi-a folosit puterea ca să-şi însuşească slăbiciunile umane. A “verificat” pe cont propriu binele şi răul. Consider că trebuie interpretate aşa şi nu altfel pasajele care repetă ca un leit-motiv „şi a văzut Dumnezeu că este bine”. Dumnezeu a „verificat” nu bunătatea creaţiei la origine (care nici măcar nu este cuviincios să fie chestionată), ci soliditatea trupescului pe care El însuşi îl genera, însă în lumea căzută sub păcat, pentru Fiul Sau.
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a două.
Ziua a două a concepţiei duce la embrionul de 4 celule. Ele sunt încă echipotente genetic (fiecare poate genera un embrion independent dacă ar fi separată) dar de obicei aici intervine o polaritate. Embrionul dobândeşte un “sus” şi un “jos” în cel mai direct sens şi uneori apar diferenţe de dimensiune între poli. Această polaritate se menţine pe tot restul existenţei embrionului, deşi faţă de formă primară suferă numeroase schimbări, transformări, diferenţieri anatomice.
Şi a zis Dumnezeu: “Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa.Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mari. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţa într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţa în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa.
Pământul a dat din sine verdeaţă: iarba, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţa, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
Dacă până la acest pasaj nu era clar că Biblia NU se referă la apariţia universului ci la un eveniment uman cu “inserţii” din istoria universului, aici lucrurile sunt clare cu minim efort hermeneutic şi cunoştinţe ştiinţifice neprejudiciate de concepţii “aliniate” doctrinar. Este şi acum şi era şi pe vremea lui Moise de un absurd perfect că plantele să apară pe uscat înaintea luminii solare. Biblia nu vorbeşte de aşa ceva ci de ULTIMA ETAPĂ EMBRIONARĂ LA CARE EMBRIONUL SE MAI ASEAMĂNĂ LUMII VEGETALE. Embrionul de 8-12 celule corespunzător zilei a 3-a a concepţiei este ultima etapă la care o celulă izolată de embrion mai este totipotenta (are toate competenţele genetice) şi nu se produc specializări. Genetică umană străbate ultima etapă la care semănăm unei plante (ţesuturile plantelor pot fi altoite, sau un fragment de ţesut embrionar poate reproduce pe cont propriu plantă întreagă). Forţele genetice asemănătoare lumii vegetale sunt responsabile de tot ceea ce în organism va produce formă vie. Nici la această etapă mama nu are control asupra embrionului şi între mama şi embrion există o soluţie de continuitate (sunt separabili).
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, că să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne că să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,
Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, că să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminatorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminatorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.
Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, că să lumineze pământul,
Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
Etapă premergătoare specializărilor celulare este cea mai importantă pentru orice embrion de mamifere şi în general pentru orice embrion animal. La acest moment embrionul se “pregăteşte” pentru un proces încă foarte puţin înţeles: selectarea competenţelor genetice şi instalarea unei cronologii proprii CARE POATE FI PERCEPUTĂ. De aici încolo, nici o parte a întregului embrionar nu va mai putea reproduce întregul. Dacă o celulă este îndepărtată din embrion, ea va muri, iar restul embrionului va fi grav malformat şi posibil incapabil de supravieţuire. Embrionul cunoaşte o perioada de maximă vulnerabilitate, până când celulele “cap de serie” pentru diverse competenţe se replică în mod suficient pentru a permite pierderea unora fără a fi afectat întregul. Unele ţesuturi vor păstra caracteristici simple, de menţinere a formei vii, fără atribute specializate de funcţii complexe. Altele vor deveni sursă (stem) pentru ţesuturi complexe, apte de mişcare, de funcţii sofisticate, de transmitere de informaţie proprie numai lumii animale. Embrionul îşi separă din ce în ce mai clar funcţii animale faţă de lumea vegetală şi devine marcat diferit prin competenţe complicate şi aservite pe sectoare faţă de ordine de viaţă mai simple.
Acest lucru este comparabil apariţiei unor “sectoare de ritmuri”. Aşa cum astrele produc ritmuri diurne şi nocturne, sectoare din ce în ce mai vaste, mai complicate şi mai interconectate ale embrionului produc ritmuri de creştere şi dezvoltare proprii. La această etapă, putem consideră embrionul, deşi încă separat de mama, că având conexiuni în formare cu tot ceea ce este universul vizibil. Fără aceste specializări, nici o fiinţă vie nu ar percepe nimic, ar fi insensibilă la ritmuri temporale exceptând cel sezonier şi circadian, la propria trecere prin timp, iar cantitatea de informaţie conexă cu mediul ar fi de nivelul unei vegetale.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: “Prăsiţi-va şi va înmulţiţi şi umpleţi apele marilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
Paragrafe dovedind încă odată, cu prisosinţă, că Biblia se referă la concepţia unui om. CU O ŞTIINŢă APROAPE EGALÂND DE PE ATUNCI PE A SAVANŢILOR EVOLUŢIONIŞTI DE AZI, Biblia remarcă un fapt de o acurateţe ştiinţifică imposibil de atins în acele vremuri: embrionul uman parcurge întâi etape de dezvoltare care-l omologhează animalelor cu sânge rece (peşti, reptile inferioare) şi apoi parţial păsărilor, animale cu sânge cald dar cu înmulţire prin ouă. Această etapă este scurtă şi strict legată de nevoile embrionului de mamifere de a se dezvoltă puţin timp fără o placentă. Specializările embrionului din această perioada duc la formarea de puţine ţesuturi din care o parte amintesc de oul păsărilor, dar duc imediat la formarea de conexiuni cu ţesuturile materne şi la direcţionarea spre formarea placentei. Este cu neputinţă de ştiut pe cai obişnuite în ce fel a primit Moise informaţii despre fenomene atât de subtile, care urmau să fie cunoscute abia pe vremea microscoapelor perfecţionate şi erau străine observaţiilor coerente la începutul carerei lui Darwin, fiind cunoscute numai fragmentar întrucât coloranţii pentru microscopie şi examenele de ţesuturi în secţiuni subţiri abia urmau să fie descoperite.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, că să stăpânească peştii marii, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Sau; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii marii, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”
Apoi a zis Dumnezeu: “Iată, va dau toată iarbă ce face sămânţa de pe toată faţă pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţa în el. Acestea vor fi hrană voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarbă verde spre hrană. Şi a fost aşa.
Embrionul cunoaşte primordiile genetice ale dezvoltării de mamifer. El dobândeşte funcţii celulare şi tisulare care-l fac să străbată în uter în formă abreviată toată istoria mamiferelor. În acest sens, embrionul uman devine un suveran al lumii animale, stăpânind şi perfectionand până la o culme toată istoria animalelor cu sânge cald şi care nasc pui crescuţi prin placentă.
El manifestă primordiile funcţiilor sexuale trupeşti, care curând vor deveni manifeste prin ţesuturi specializate, deşi la această etapă diferenţele sunt minime, nerecognoscibile altfel decât la nivel biochimic şi microscopic. Funcţiile umane superioare precum şi atribute sofisticate ale organismului uman se pot hrăni suficient cu resurse vegetale. Există însă rudimente ale stăpânirii omului asupra lumii animale care au nevoie de resurse sofisticate, accesabile numai în lumea animală. Paradox, dar organe precum creierul pot să subziste numai cu glucoză (deci cu hrană vegetală simplă) tocmai pentru că funcţiile superioare să fie relativ protejate de perioade de acces dificil la hrană complexă. Fundamentele animale ale trupescului uman au însă nevoie de hrană complexă. Fiarele pământului nu sunt aici animale terestre, ci funcţii omologabile animalului cu sânge cald de care trupul uman este încă legat intrinsec. Puterile conştiinţei au suveranitate asupra animalului, deşi una limitată, de unde referirea la animale domestice, deşi ele evident nu ar fi putut există înaintea omului. Paragraf care completează pe precedentul, şi dovedeşte încă odată că Biblia se referă EXPLICIT LA GENEZA UNUI ORGANISM UMAN CARE ÎN ETAPĂ EMBRIONARĂ “RECAPITULEAZĂ” DATELE ESENŢIALE ALE ÎNTREGII LUMI VII. Fapt remarcabil, vorbim încă de un embrion cu un număr mic de celule. Cu toate acestea SPECIALIZĂRILE GENETICE corespunzătoare familiilor mari de ţesuturi sunt trasate exact de la această etapă. Cutare mic fragment din embrion va deveni sursă cutărui sector a cărui genetică reprezintă cutare etapă din evoluţia animală. Pentru a discerne că aceste specializări se produc încă din această etapă a oului ne-nidat, un savant ar trebui să dispună de cunoştinţe perfecţionate şi asimilate la sfârşitul secolului 20.
Rafinament maxim al Genezei: deşi reptilele terestre (târâtoarele de pe pământ) sunt inferioare că organizare mamiferelor, şi ar reprezenta o etapă embriologic inferioară, ţinând de “ziua” precedentă, este posibil, sugerează evoluţionismul modern (de după Darwin!) că mamiferele să nu fi avut de-a face cu evoluţia din reptile primitive, ci să fie un “trunchi” de evoluţie desprins ÎNAINTE că reptilele mari să fi cucerit Pământul. Că urmare, deşi în istoria terestră reptilele mari au apărut înaintea păsărilor şi a mamiferelor, în “repetiţia” filogenetică în utero, embrionul nu parcurge decât puţine etape “reptiliene”, concentrate în puţine secţiuni de dezvoltare (printre altele formă cea mai rudimentară a creierului de exemplu). Că să ştie aşa ceva, autorul Genezei ar fi trebuit să posede cunoştinţe de paleontologie şi embriologie sofisticată, consolidate în sec. 20.
Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Să, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însă S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduiala.
Începând cu ziua a şaptea embrionul se implantează în peretele uterin. El devine legat direct şi dependent absolut de corpul mamei. De aici înainte, dacă privim din perspectiva unui Tată ceresc la nevoile vieţii copilului, intervenţia protectoare paternă nu mai este utilă la scară şi eficientă absolută, pentru că trupul matern va oferi pruncului tot ceea ce este necesar pentru dezvoltarea pământească normală şi desăvârşită. Tatăl ceresc şi-a încetat lucrarea suprafirească şi îşi lasă Fiul să fie încorporat într-o făptură. Iată deci odihnă Tatălui divin de intervenţia care, până aici, era neapărat necesară, pentru a evita accidente care puteau compromite chiar şi prin minime defecţiuni concepţia Fiului Unul-născut.
Aceste 7 zile (etape), care descriu specializări genetice din celulele oului-embrion înainte de nidare, duc la consolidarea a tot ceea ce este ulterior ciclu de dezvoltare. Embrionul este perfect că aparat genetic, deşi formele vii corespunzătoare specializărilor genetice pot apare numai cu luni de zile mai târziu, încât ciclii de “recapitulare” a specializărilor lumii vii se reiau de numeroase ori pe numeroase sectoare, în forme din ce în ce mai perfecţionate. De la etapă nidarii însă, embrionul dezvoltă forme de cooperare cu mama din ce în ce mai complexe şi este din ce în ce mai puţin susceptibil unor defecţiuni de dezvoltare. Mama pământească a luat asupra să cea mai mare parte a efortului de hrănire, dezvoltare şi ocrotire a copilului.
Dr. Alexandru Theodor Amarfei