Doamne, ce să fac? Ce voiești Tu să fac? Orice clipă în care nu simt prezența Ta mi se pare pierdută. De atâtea ori sufăr, și în suferința mea mă comport ca și când nu aș ști că singurul lucru pe care îl am de făcut e să vin la Tine și să îți încredințez Ție povara mea. Cum pot să uit atât de des un lucru atât de bine știut? Oare conștiința lui nu a prins rădăcini destul de adânci în inima mea?
Doamne, dar cum să-Ți dau Ție suferințele mele când Tu ai suferit deja atât de mult? Cum să mai adaug poverile mele mărunte la povara Ta atât de grea? Nu pot decât să Te chem să stai un pic cu mine, să petreci un ceas, două în odaia mea, să Te privesc în ochi și să simt atingerea mâinii Tale calde. Nu trebuie nici măcar să-mi spui vreun cuvânt. Până și tăcerea Ta e un balsam pentru sufletul meu, căci în tăcerea Ta sunt adâncuri de simțământ la care cuvintele nu pot ajunge.
Stai cu mine o oră azi în tăcere. Poate nici eu n-am să spun nimic. Poate doar am să plâng, dar și plânsul meu e altfel când îl auzi Tu. Și lacrimile mele sunt mai limpezi când le privești Tu. Și suspinul meu se schimbă în cântec în prezența Ta. În ochii Tăi e o iubire infinită ce transfigurează orice suferință și o umple de Tine. Chiar de nu vrei să-mi alini setea, măcar lasă-mă să privesc spre izvorul Tău de apă vie, să sorb din ochi ceea ce buzele-mi mistuite nu pot să atingă.
Eram puștoaică, în tabără la Mamaia, cu colegii și profesorii de la școala mea, acum tare mulți ani…! Stăteam la un camping, lângă restaurantul ”Hanul piraților”, în corturi, la doi pași de plajă. Profesorii aveau grijă de noi, dar nu într-un mod invaziv, ci discret și protector! Mâncam pe la o cantină, cred, dar seara, ne cumpărau ei, profesorii, mâncarea! Nu am să uit niciodată cât de bună a fost una dintre aceste cine: un sfert de baghetă – caldă și crocantă, telemea de Medgidia – bună rău și două roșii!
Era cald, soarele apunea roșu și seara se lăsa ușor, plină de emoții, pentru că urma să mergem și noi la restaurant, de unde veneau valuri de muzică, cu vocea pasională a lui Demis Russos:
Ne spălasem strașnic la dușurile comune ale campingului, ne parfumasem, iar eu m-am îmbrăcat cu cea mai bună rochiță – una roz, cu buchețele discrete de flori, cu săndăluțe și o beretă, pusă într-o parte! Mă credeam cea mai elegantă și eram sigură că toată lumea se uită la mine 🙂 !
Era un loc magic, neobișnuit, față de localurile banale, pe care le văzusem până atunci. Pânze de corăbii, chelneri îmbrăcați în pirați, frumoși de picau, sucurile nemaivăzute, în culori absolut unice – eu mi-am luat unul verde, cu nuș’ ce în el – 7 lei! Ne simțeam mari și importanți – toți eram emoționați, de parcă am fi participat la o ceremonie inițiatică. Am dansat și noi prin colțuri, pe după pânzele acelea din materiale diafane. Eram sfioși, nu cum sunt acum tinerii – dezinvolți și adaptându-se rapid la orice mediu 🙂 ! Am mers pe plajă, îndepărtându-ne ușor și tăcând un timp, pentru a nu risipi boarea amintirii acelei seri.
Profesorii erau relaxați – ne dăduseră de mâncare, ne duseseră la restaurant, erau mulțumiți de munca lor! Dar, când pisica nu-i atentă, atunci fac nebunii șoriceii! Ete ce apăruse de nicăieri un pachet de țigări Amiral cu filtru, un chibrit, era noapte, un timp parcă magic…! Eram de la 6 ani astmatică, dar asta nu mă oprea să fiu de acord cu orice trăznaie interzisă, să nu experimentez orice ni se spunea că nu e bun! Și așa am fumat prima țigară! Nu știau profesorii ce-i cu noi de ne spălăm așa energic și fără invitație pe dinți, de ce suntem așa tăcuți, atunci când ne apropiem de ei, noi care eram atât de gălăgioși, de glumeți și guralivi! Ar fi fost uimiți!
Venită acasă, am și luat de la primul și cred singurul chioșc din minusculul meu orășel un pachet de – ghiciți – Amiral! I-am spus vânzătoarei că e pentru tatăl meu, dar să nu cumva să-i spună, că e o surpriză…! De la un timp, aveam foarte multă treabă în grădină, care se întindea printr-un deal, spre pădure!
Cum eram eu fiica lui Eminescu, fată fiind, păduri cutreieram, nu prea s-au mirat ai mei! Urcam dealul, ieșeam din grădină în imaș și mă îndreptam spre pădure! În marginea pădurii era un trunchi de copac retezat – un ciot putred, din care puteai scoate fragmente de lemn – numai bun pentru o ascunzătoare! Pusesem pachetul de țigări și o cutie de chibrituri într-o punguță de plastic, să nu le ude ploaia și apoi scosesem câteva bucățele de lemn din trunchiul retezat, le-am adăpostit acolo și, oricând voiam, veneam să pufăi ca o locomotivă cu aburi, foarte plină de importanță!
De multe ori, când proprii mei copii făceau câte-o trăsnaie, oscilam între severitate și-un râs nebun, amintindu-mi de toate năzbâtiile din propria-mi copilărie. Asta se întâmpla pe la vreo 13-14 ani! La liceu, ehei, la liceu eram mari! Aveam chiar lângă școală o cofetărie; intrasem ”pe felie” cu doamna cofetăreasă și, în pauza mare, ne beam cafeluța la ”séparé”, însoțite de o țigară, ținută cu gesturi alambicate, cică elegante – în fapt, eram caraghioase ca niște maimuțele! Folosesc pluralul, pentru că viciul solitar nu are haz , așa că ne strânsesem câteva ”nebune” și alcătuisem un fel de enclavă între ”copiii” de vârsta noastră!
Pe atunci se mergea la muncile agricole – obligatoriu! O lună întreagă răpită școlarizării, instruirii noastre, pentru a culege recoltele lui ceașcă! Ei, dar boala cronică are și avantaje; fiind astmatică, eram scutită de sport, dar și de aceste munci agricole. Și petreceam această lună, cât colegii noștri culegeau cartofi în ploaie, în noroaie, în frig, în bătaia soarelui, stând în bărăci, fără posibilitatea de a se spăla, făcând ”lucru manual”. O lună întreagă! Pentru că nu mă suporta profesoara de specialitate de la fete, m-am mutat la prietenii vieții mele – băieții, la pilă, menghină, bomfaier, tarod (făceam șuruburi, de pildă) și alte cuvinte misterioase pentru fetele obișnuite, ceea ce noi nu eram 🙂 .
Sigur că trasam și noi liniile, după care apoi colegii noștri gentili tăiau de zor metalul cu bomfaierul! Apoi, era rândul nostru să dăm de zor la pilă, să rotunjim profilul respectiv și, cu tarodul, făceam filetul șurubului – eram…meseriașe 🙂 !
După atâta muncă de concepție, de execuție, sigur că eram extenuate și mergeam și noi și luam țigări și…o sticlă cu lichior de cacao! Ne închideam în centrala termică a liceului, unde ne păzea domnul fochist, râzând amuzat de trăsnăiile pe care le făceam noi! Glumeam, râdeam, treceam sticla de la o guriță la alta – care mai de care mai nevinovate -, la fel țigara, dacă nu existau destule, pentru a ne fuma fiecare țigara proprie și ne plăcea tare mult să venim la școală.
Odată a venit profesorul nostru de ”Atelier”, dl Varduca Traian – Dumnezeu să-l ierte, am aflat că a plecat la Domnul 😦 – să ne caute la centrală…! Fochistul i-a strigat că face baie – era un robinet acolo, la care chiar puteai să faci un fel de duș tărzănesc, dar profesorul nu l-a crezut: ”Cu fetele mele acolo faci baie?”
În sfârșit, nici vorbă să-i dăm drumul, ne-am spălat cu sodă pe mâini – asta avea fochistul în dotare, rău de tot pe dinți – că eram dotați și, încercând să vorbim cu gura închisă, cu ochii cam strălucitori, plini de cumințenie, plecați, ne luam papara, bucuroși că scăpam doar cu ”teoria” și nu ne spune și părinților. Era un tip super profu’ ăsta – a făcut un cerc de radio amatori, ne-a învățat alfabetul morse; deja căpătasem dexteritate la emisie și recepționam cu destulă acuratețe mesaje la viteză mare, când s-a terminat practica agricolă și a început școala pe bune.
Acasă – că deja devenisem dependentă de tutun – fumam noaptea, la gura sobei, cu ușița sobei deschisă, pentru ca tirajul să absoarbă fumul. Îmi plăcea și jocul flăcărilor, culoarea focului, limbile de foc ce închipuiau mereu un alt desen, atmosfera de taină și pericol. Poate ar fi trebuit să mă fac pirat, așa cum visa fiica mea, când era mai mică – bună ereditate ți-ai ales, iubita mea 🙂 !
Au trecut anii, am terminat liceul și am început seria destul de multelor mele (feluri de) școli, departe de casă toate, deci, liber la hogeagul de fum, vorba Părintelui Cleopa.
Fumam ”șerpește”; trăgeam fumul din țigară cu așa o sete, încât obrajii aproape că mi se atingeau, iar fumul îl trăgeam în plămânii mei prăpădiți, torturați de boala grea din copilărie – astmul bronșic -, dar și de medicația foarte agresivă, existentă la acea vreme.
Abia târziu, când am aflat că fetița mea venise la mine, am renunțat brusc, fără nicio greutate, la fumatul dăunător pentru puiul meu! Tot la fel de simplu a fost în perioada când copiluța mea o păpa pe mami; ei, dar aceste perioade mai și trec! Cine stătea apoi la geamul deschis al bucătăriei, pufăind în aerul înghețat, cu mare grijă să nu mă prindă soțul meu, care mă amenințase că-mi vinde mașina, dacă mai fumez.
Mă rog, Doamne-Doamne a ajutat ca și un băiețel să vină la mami a lui și iar m-am făcut o fată foarte cuminte! Copiii erau încă foarte mărunței, un pic mai sus de genunchiul meu, când m-am dus într-o fugă să le iau niște ”bizincă topită”, care le plăcea și pâiniță, când, stând pe trotuar, în fața unei florării, unde o femeie tare amărâtă vindea niște pătrunjel, o mașină, venind ușor și fără zgomot din spate, m-a călcat pe picior. Oamenii strigau la el, el se blocase de spaimă, pentru că nu știa cât de mare este răul făcut și s-a dat jos într-un târziu de pe piciorul meu. Era un vietnamez și se uita și el după o fată frumoasă, nemaivăzând ce mai era prin jur. Și-a cerut iertare, m-a întrebat dacă vreau să mă ducă la medic – am refuzat, spunându-i că mă așteaptă copiii acasă, trebuie să fug, cum oi putea. Până aici, totul a fost cumva ok, până când a scos niște bani din buzunar, să-mi plătească ”daunele”. I-am aruncat banii și l-am luat la bătaie; la prima palmă, dată cu putere și revoltă, i-au sărit ochelarii cât colo prin zăpadă. Îi strigam: ”Și cam cât crezi tu că ar costa o mamă, cum te-ai gândit tu să plătești pentru o mamă ce putea să nu-și mai vadă copiii, iar ei – singuri acasă – să pățească cine știe ce?” Apoi, mi-am luat sacoșele și, șontâc-șontâc, m-am dus la copiii mei. I-am luat în brațe c-o dragoste fără margini, dar dramatismul momentului a fost întrerupt de soacra mea, care a murit de râs, când a auzit ce bătaie i-am tras ghietului vietnamez și era foarte mândră de mine! Ca să-mi treacă furia, mi-a dat o țigară…Și-așa a reînceput Mandea să fumeze.
Dar, oricât de ”îndreptățită” eram să fumez, când soțul meu m-a văzut cu țigara, mi-a vândut mașina – un Peugeot 407. Căruia-i cam trosnisem o retrovizoare, în încercarea mea expertă de a o băga în garaj, după ce fusese cât pe ce să pic examenul pentru carnetul de șofer, tot pentru marche arrière, pe care instructorul meu îl considerase prea banal să-l exerseze cu mine mai mult de o dată! Mergeam în marche arrière, cam cum se unduiește Shakira, când dansează. Noroc că i-am zis cu tupeu polițistului că ”nu are de ce să nu-mi dea carnetul, din moment ce nu l-am pus deloc în pericol, conduc bine, am prezență de spirit, iar afurisitul ăla de marche arrière o să-l exersez, căz doar n-o să bag mașina în garaj de-a latul”. Din păcate, chiar asta am încercat să fac și i-am spus mașinii ca Demis Roussos – Dumnezeu să-l ierte, chiar azi am aflat că va cânta la Îngeri – ”Goodbye, my love, goodbye!”
Apoi, chiar m-am lăsat pentru totdeauna de fumat. Am intrat cu toată ființa mea în viața Bisericii, am început să mă spovedesc regulat, să mă împărtășesc și nu puteam să-l amestec pe Dumnezeu cu concurența. Opt luni m-am chinuit groaznic, însă! Dacă primele două abandonuri au fost incredibil de ușoare, pentru că era pentru binele copiilor mei, această ultimă bătălie m-a umplut de suferință! Aveam o stare de nervozitate cumplită, i-aș fi bătut chiar și pe proprii mei copii, eram ca o grenadă, care abia așteaptă să-i tragi un pic inelul de siguranță. Dar, altfel decât total și brusc nu cred că se poate face, cel puțin nu un om pătimaș ca mine, fumător înrăit. Dacă tot reduceam, cred că lungeam boala, să se coacă poama!
Voi cum aveți de gând să vă lăsați de fumat, de ”iarba celui rău”? Că tămâie în fiecare zi, la rugăciune, nu-i oferim ca mică jertfă Domnului, dar pe stăpânul întunericului îl ”cinstim” zilnic, de zeci de ori, batjocorind tămâierea plăcută lui Dumnezeu. Cu rugăciune la bunul Dumnezeu pentru sprijin și ajutor, putem trece, fără prea mari ”damages” această dificilă perioadă.
Aşa cum, în curgerea vremurilor până la Mântuitorul, s-au arătat şapte feluri de botez încununate de al optulea, cel al Său, avem şi în lucrarea de la prima venire la eshaton şapte feluri de botez încununate pentru cei vrednici de înscrierea în cartea vieţii şi cetăţenia Ierusalimului celui nou.
Botezul după ritul văzut şi nevăzut.
Botezul obişnuit (din apă şi duh) este cel pe care îl obţinem majoritatea creştinilor şi el este plăcut Lui Dumnezeu, mai ales în aceea că nu implică jertfe sângeroase, prigoană, suferinţe, dimpotrivă, el îndepărtează de la om necazurile produse de moartea dintâi (păcatul adamic) şi deschide calea scăpării din moartea a doua (judecata finală).
Botezul sângelui este al martirilor.
Mântuitorul spune: ”Pentru cel care Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui”, precum şi ”Nu este iubire mai mare decât să îşi pună cineva viaţa pentru aproapele”. Mărturisirea cu preţul vieţii sau punerea vieţii pentru aproapele sunt echivalentul botezului şi au fost situaţii când mucenici nebotezaţi au fost sfidaţi de prigonitori, crezând aceia că, dacă îi ucid fără să fi primit ritul creştin obişnuit (botezul cu apă), vor rămâne fără roadele muceniciei, însă Dumnezeu a făcut minuni văzute că să întărească pe toţi în credinţă că mucenicia este ea însăşi botez, făcând să plouă deasupra capului unui mucenic înainte de a primi martiriul şi arătând cu aceasta botezul. Botezul mărturisirii.
Nu ştim ca Petru să fi fost botezat formal, însă Mântuitorul de fapt îl botează răspunzând mărturisirii sale – ”Tu eşti Petru” şi, când Petru face pocăinţă pentru lepădare prin întreita mărturisire a iubirii, îl restaurează în dregătorie (însă mai întâi numindu-l cu numele din legea veche şi după trup, ”Simone, fiul lui Iona”, ca să arate că fusese decăzut din botez prin propria lepădare). În acelaşi fel, Ioan Teologul, pentru patimile vedeniei Apocalipsei, Maica Domnului, pentru pătimirea vederii morţii Fiului său, şi alți drepți, mergând până la dreptul Lot (care ”chinuia sufletul sau cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite”, zice Apostolul Petru, vorbind de nelegiuirile Sodomei şi Gomorei), au dobândit prin aceasta botez din nevăzute. Acest botez, în locul unei cufundări exterioare în apă, cufundă cele lăuntrice în paharul amărăciunii băut de Însuşi Mântuitorul pentru neamul omenesc – pentru aceasta şi întreabă pe apostoli – ”paharul pe care îl beau Eu îl puteţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez Eu va puteţi boteza?” El este o mucenicie repetată, pentru care Apostolul Pavel spune ”mor în fiecare zi”. Botezul lepădării de sine.
Acesta ar putea fi numit şi botezul ascezei, dar nu orice asceză aduce botez, ci completa lepădare a tuturor semnificaţiilor veacului prezent şi asumarea interioară a chipului Lui Hristos. Un exemplu este Melchisedec, care a fost numit de Apostolul Pavel: ”rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii / Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea.”, Apostolul tâlcuind evreilor că atât de mare a fost jertfa lui lăuntrică, încât îl ridică peste cea a lui Avraam, adică peste făgăduinţa tăierii împrejur – „fără îndoială cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare”. Melchisedec este chipul preoției ascunse a Lui Hristos, care a fost lăsată pentru ca în creștinism să nu triumfe ritualismul – adică cei care au primit de la Dumnezeu să se nască într-o familie creștină să se poată mântui prin botezul obișnuit, iar ceilalți – nu. Dimpotrivă, cei care au primit naștere între creștini, botez și propovăduire creștină sunt datori să se lepede de sine la măsuri mai mari decât cei care, neprimind acestea, au lepădat totuși ceea ce ținea de lumescul și aparența lor egoistă în lumesc. Melchisedec este naturalețea ortodoxiei lăuntrice, care este, cum s-a spus ”firea adevărată a omului” și îndeamnă pe cei care au apartenență văzută la biserică să ia seama că au de purtat un dialog permanent cu apartenența nevăzută. Pe de altă parte lepădarea de sine nu este cu putință la scară universală. Nu se pot lepăda de sine copiii mici, neputincioșii, cei împovărați peste măsură de greutatea unor încercări peste puterile lor – aceștia au drept chip pe Iov, cel care, drept fiind, dar încercat de necazuri, nu înțelegea lepădarea de sine până Dumnezeu Însuși nu i-a descoperit-o. De aceea preoția lui Melchisedec rămâne excepția pentru aleși și nu trebuie să devină pretext ca vreun fel de cugete rătăcite să îndemne la încălcarea deliberată a ritului pentru ca ne socotim aleși și liberi de orice constrângeri prin propria putere. Botezul smereniei.
Acesta este diferit de lepădarea de sine în aceea că smerenia este încă mai mare decât orice jertfă. Putem spune aceasta despre fiinţe precum Maica Domnului, care nu s-a socotit pe sine vrednică în vreun fel nici cu un gând, deşi era mai presus de toţi îngerii, sau Ioan Botezătorul, care spunea că nu este vrednic să dezlege curelele de la sandalele Mântuitorului, deşi Mântuitorul îl numeşte ”cel mai mare dintre cei născuţi din femeie” şi ”prietenul Mirelui” iar evanghelia îi atribuie profeția de la Maleahi și Isaia care-l numește înger. Botezul pocăinţei.
Acesta este arătat de numeroasele ocazii când Mântuitorul primeşte pocăinţa cuiva şi îi spune că ea însăşi i-a agonisit mântuirea – exemplul cel mai clar fiind Zaheu vameşul, pentru a cărui mărturisire nu numai că iartă păcatele lui, ci dăruieşte mântuire întregii familii – ”astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” şi primeşte sufletul celui pocăit în rândurile drepţilor – ”căci şi acesta este fiu al lui Avraam”. Botezul prin alegere.
Există suflete legate de Dumnezeu prin taine adânci şi aceşti aleşi, uneori cunoscut oamenilor, alteori necunoscut, primesc Duhul Sfânt în forme îndeobște inaccesibile oamenilor aflaţi sub păcat. În general, botezul acesta pare să se refere la cei feciorelnici cu duhul, la proorocii mari, la ”aleşii între aleşi”. Ioan Botezătorul, din pântecele dreptei Elisabeta, s-a umplut de Duh Sfânt şi a arătat că Îl recunoaşte pe Mesia Mântuitorul deşi El era încă în pântecele Fecioarei.
Putem vedea că unii sfinţi s-au învrednicit nu de una ci de numeroase forme de botez, acumulând har peste har – ”merge-vor din putere în putere”. Înţelegem şi din aceasta şi din tradiţie că botezul nu este un simplu ritual care funcţionează automat, ci o stare care se actualizează şi se îmbunătăţeşte permanent în cei vrednici.
Însă aceste forme de botez sunt, toate, deschideri de drum pentru botezul final, despre care spune Ioan Botezătorul, vorbind de Iisus Hristos: Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. Iar Mântuitorul spune apostolilor: ”Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare”. Iar în Apocalipsa sunt descrise cele şapte daruri care vor fi date celor care se învrednicesc de naşterea din nou înaintea Judecăţii:
”Celui care va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii” (către îngerul bisericii din Efes);
”Cel ce biruiește nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua” (către îngerul bisericii din Smirna);
”Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricica albă şi pe pietricica scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul” (către îngerul bisericii din Pergam);
”Celui ce biruiește şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele îi voi da lui stăpânire peste neamuri / şi le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu am luat putere de la Tatăl Meu. / Şi-i voi da lui steaua cea de dimineaţă. (către îngerul bisericii din Tiatira)”;
”Cel ce biruiește va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din Cartea Vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui (către îngerul bisericii din Sardes)”;
”Pe cel ce biruiește îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, – al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou” (către îngerul bisericii din Filadelfia);
”Celui ce biruiește îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (către îngerul bisericii din Laodiceea).
Aceste fructe ale zilei a opta dăruite biruitorilor sunt într-adevăr botezul desăvârşit, al celor vrednici de Ierusalimul ceresc.
Primul botez este căderea adamică însăși – Dumnezeu este silit să numească pe Adam <țărână> pentru ca răutatea să nu devină veșnică. Este o tăiere împrejur a lui Adam de la pomul vieții.
Urmează botezul lui Noe cu apă – scăparea rămășiței drepte a neamului omenesc din potop.
După Noe, Avraam se botează și își botează partea bărbătească a casei prin tăiere împrejur.
Moise, trecând Marea Roșie, închipuie din nou botezul cu apă.
Iosua, ajungând în pământul făgăduinței, întâi taie împrejur pe cei care rătăciseră în pustie (amănuntul <îngropării cuțitelor de piatră în Ghilgal> este o adâncă taină a botezării lui Israel). Apoi, tot Iosua trece Iordanul, proorocind botezul Mântuitorului în același loc. Iosua prefigurează în acest fel cele două naturi, dumnezeiască și omenească, ale Mântuitorului împlinite că făgăduința lui Israel, fiind singurul prooroc care săvârșește ambele feluri de botez în succesiune.
Apoi, Mântuitorul Însuși se botează prin tăierea împrejur, și apoi cu apă și cu Duh.
Deci găsim opt botezuri, patru cu apa, trei prin tăiere împrejur văzută și unul prin tăiere împrejur nevăzută. Acestea sunt cele opt zile ale creației din care a opta încă ascunsă în a șaptea.
Sunt tulburat, mă rog Ţie să mă îmbrăţişezi am nevoie de Tine, dulce Maică. Acoperă-mă de tot răul, şterge lacrima mea, nu întoarce faţa Ta de la mine. Mi-e dor de Tine foarte tare, vreau să Te simt în preajma mea mereu. Şterge Maică toată suferinţa, spală-mi faţa mea cu lumina Ta. Te rog, roagă-Te pentru mine cu un singur cuvânt Tatălui ceresc. Spune-mi, iubita mea că va trece tot răul şi va răsări lumina în noi toţi.
Cât de mult ai suferit, Maica mea; suferinţa mea nu se compară cu a Ta pentru că Tu ai simţit cum inima îţi este stăpunsă de cuie…
Iar eu, stau aici ca un om păcătos care nu gândesc de multe ori înainte să fac o faptă, şi mă pripesc, iar acum îmi curg lacrimi ca Tu să mă ajuţi. Te rog iartă-mă, iartă-ne şi vino lângă noi, iubita mea Maică!
De ce eşti atât de bună cu mine? Ce am făcut eu bun înaintea Ta? Ce am făcut de ne iubeşti atât de mult? Aceasta este dragostea adevărată, iubita mea şi eu nu ştiu? Să iubeşti fără să ceri nimic în schimb, să fii blând şi iertător?
Te rog să nu mai plângi pentru noi, pentru că lacrimile Tale sunt mult prea preţioase şi sfinte. Nu am eu cuvinte care să le descrie, şi nici creionul nu ştie să scrie despre ele…
Tu eşti pură, Tu eşti lumină şi cred cu tărie că oricine se roagă Ţie, Tu îi vei răspunde. Poate nu acum, poate nu aici pe pământ pentru că nimeni nu înţelege judecăţile din cer. Dar poate le vei răspunde mai târziu, la vreme potrivită, în lumea cealaltă sau la judecată, când toţi avem nevoie de Tine, să ne fii păzitoare.
Vreau să Te simt mai mult în preajma mea. De ce nu ştiu să mă rog Ţie mereu? Tu eşti atât de bună încât mereu Te milostiveşti spre noi, iar eu păcătosul, nu am cuvinte curate pe care să le aştern aici. Scoate-mă din suferinţa mea, ajută-mă să fiu liber şi să am mintea luminată. Nu am cuvinte de laudă pentru că nu-mi permit. Vreau să te iubesc mereu, dar vreau să te iubesc şi mai mult şi mai mult în fiecare zi, să am încredere în Tine că nu ne vei lăsa niciodată pentru că Tu eşti Maica Domului Iisus.
Maica mea, şterge cu iubirea Ta tot răul din mine şi din noi. Îmbrăţişează-mă pentru că am nevoie cu adevărat. Iubirea Ta este nemăsurată dar mi-e teamă că nu ştiu mereu s-o apreciez. Învaţă-mă să iubesc şi eu şi să fiu puternic în orice moment.
Ajută-mă să nu mă ruşinez niciodată pentru că mă închin Ţie, pentru că nu ştiu ce vremuri vor veni. Te rog, ajută-ne Maica noastă să ne salvăm sufletele! Vreau să fii lângă mine mereu şi lângă toţi cei care se roagă Ţie pentru că ştiu că ne asculţi. Am putea oare să nu mai greşim faţă de Tine?
Măicuţa mea, te rog din tot sufletul să nu întorci faţa Ta de la mine păcătosul, te rog Preasfântă Născătoare de Dumnezeu să aduci dragostea Ta în viaţa mea, să luminezi ochii mei cu soarele Tău; te rog să mă ierţi pentru că nu ştiu să mă rog Ţie cum se cuvine şi pentru că nu-ţi mulţumesc pentru iertarea şi bunătatea Ta.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-mă să ies din întunericul păcatului meu, ajută-mă sa fiu din nou eu, om. Vreau să iubesc, dar nu ştiu să am răbdare. Ce aş mai putea să spun decât că îmi doresc să fii mereu în sufletul meu.
Iartă-mă şi iubeşte-mă aşa cum sunt, iar eu îţi mulţumesc, Maica mea pentru tot!
Via https://preasfantafecioaramaria.wordpress.com/page/64/
Imagine: Icoana Maicii Domnului – artist Ioana Stoila
Întâi se citesc Rugăciunile începătoare: https://multumesc.mobi/2014/11/23/rugaciunile-incepatoare-care-se-citesc-inainte-de-orice-acatist/
Condac 1:
Veniți toți credincioșii să preaslăvim pogorârea Sfântului Duh. Cel Care din sânurile Tatalui a purces asupra Apostolilor, acoperind ca și cu niște ape pămantul de cunoștința lui Dumnezeu și învrednicind de harul cel de viață făcător al învierii și de slava cea de sus pe cei ce aleargă la El întru curățire, sfințind și îndumnezeind pe cei ce strigă: Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!
Icos 1:
Îngerii cu fețe luminoase în ceruri neîncetat slavoslovesc pe Duhul cel Sfânt, după cuviința datorată Izvorului vieții și Luminii celei Nematerialnice. Dimpreuna cu ei Te preaslăvim și noi, Duhule Necuprins cu mintea, pentru milele Tale cele ascunse, și cu smerenie ne rugăm să fim adăpostiți sub adumbrirea Ta cea fericită:
Vino, Lumină Adevărată, Duhovnicească bucurie;
Vino, Nor Purtător de rouă și Negraită Frumusețe;
Vino și primește ca pe un miros de bună mireasmă duhovnicească lauda noastră;
Vino și dă-ne nouă să ne împărtășim de bucuria purcederii Tale;
Vino și înveselește-ne cu îmbelșugarea darurilor Tale;
Vino, Veșnicule Soare neapropiat și întru noi Îti fă locaș;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluieste întru noi!
Condac 2:
În chipul limbilor de foc, întru lumină și suflare de vânt de bucurie făcătoare, pogorându-Se Duhul cel Sfânt peste Apostoli și de văpaia lui fiind cuprinși, chemat-au pescarii întreaga lume la Biserica lui Hristos; necazuri și nevoi răbdând cu bucurie pe pământ și pe ape, de morțile cele cumplite nu se spăimântau, în tot pământul ieșind vestirea cântarii lor, celei de Dumnezeu insuflate: Aliluia!
Icos 2:
Potir de ploaie dătător, izvorâtor de foc, care pe muntele Sionului ai purces asupra Apostolilor, Ție cântare îți aducem, pe Tine Te binecuvântam și Îți mulțumim Tie, Dumnezeule, Duhule Sfinte:
Vino, Cela Ce Sfânt ești și Biserica o păzești;
Vino și dă un suflet și o inimă celor ce cred în Tine;
Vino și aprinde evlavia noastră cea rece și neroditoare;
Vino și risipeste negura necredinței și a răutății, care se îndesește pe pamânt;
Vino și călăuzește pe toți pe drumul vieții celei drepte;
Vino și ne povățuiește la tot adevărul;
Vino, Ințelepciune neajunsă, și cu judecățile cele de Tine știute, mântuiește-ne;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 3:
O, Prea Adâncă Taină! Dumnezeule, Duhule necuprins cu mintea, Care împreună cu Tatăl și cu Fiul toate le-ai zidit! Tu care ai împodobit cetele îngerilor de sus, întru locasul luminii celei neapropiate. Tu ai chemat la ființă, cu strălucirea slavei, cetele de foc ale luminătorilor cerești. Unind Tu trupul și sufletul într-o minunată alcătuire, zidit-ai neamul omenesc; pentru aceasta toată suflarea Ta laudă și cântă: Aliluia!
Icos 3:
Alfa și Omega, Începutule și Sfârșitule, Tu, Veșnicule Duh, cu necuprinsa putere a purtării deasupra apelor și cu iubitoarea Ta îmbrățișare ai adus pe toți și pe toate la viață. Din suflarea Ta cea de viață făcătoare a răsărit, din genunea cea fără de chip, frumusețea lumii celei întâi zidite, pentru care îți strigăm:
Vino la noi Prea înțeleptule Ziditor al lumii;
Vino, Cela ce esti Mare în micuța floare, ca și în luminătorii cerului;
Vino, Felurime negrăită și Frumusețe veșnică;
Vino și luminează întunecata netocmire a sufletului meu;
Vino și ne arată pe noi zidire nouă în Hristos;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește în noi!
Condac 4:
O, Duhule Preabun și Neajuns, din care izvorăște sfințenia! Tu ai înveșmântat-o pe Preacurata Fecioară Maria cu strălucirea orbitoare și neapropiată a Dumnezeirii Tale, făcând-o Maică a lui Dumnezeu Cuvântul, Împarateasă a îngerilor, spre mântuirea oamenilor. Cu puterea cea mai presus de lume, Tu i-ai umbrit pe prooroci și apostoli, Tu i-ai purtat până la al treilea cer, Tu le-ai rănit inimile cu frumusețea cea de sus, punând în graiul lor îndemn înflăcărat, cu care aduc pe oameni la Dumnezeu. Tu îi preschimbi pe cei păcătoși, iar ei, plini fiind de arzătoare bucurie, îți cântă: Aliluia!
Icos 4:
Prin Duhul Sfânt totul viază, și cu puterea Lui se va ridica spre învierea cea de obște toată zidirea, în ceasul de pe urmă al veacului acesta și cel dintâi al veacului ce va sa vie. Ridică-ne atunci din groapă, Preabunule, Mângâietorule, nu spre osândă, ci spre a ne împărtăși de fericire, întru Dumnezeiasca lumină, cu Sfinții toți, cu părinții și apropiații noștri.
Vino dar, și de a sufletului moarte ne izbăvește;
Vino, și înainte de sfârșitul nostru, ne îndestulează cu Trupul și Sangele Mântuitorului Hristos;
Vino și dă-ne să adormim în pace, cu cuget neîntinat;
Vino și luminoasă fă scularea noastră din somnul morții;
Vino și ne învrednicește să privim cu bucurie la norii veșniciei;
Vino și fă-ne fii ai nestricăciunii;
Vino și luminează atunci ca un soare, trupurile noastre cele fără de moarte;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălășluiește întru noi!
Condac 5:
Auzind glasul Tău: “Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, rugămu-Te, Fiule al lui Dumnezeu, astâmpără-ne setea de viața duhovnicească și dă-ne apa vieții. Revarsă asupră-ne unda harului Duhului Sfânt, Cel ce împreună cu Tine are izvor în Tatăl, ca sa nu mai însetăm în veac, toți cei ce cântăm cu umilință: Aliluia!
Icos 5:
Nestricăciosule și Neziditule, Veșnicule, Prea Înduratule Duh, Apăratorule al celor drepți, Curățitorule al păcătoșilor, slobozește-ne de orice întinăciune, ca strălucirea luminii harului Tău să nu se strice întru noi, cei care Îti cântăm:
Vino, Preabunule și dă-ne umilință și izvoare de lacrimi;
Vino și ne învață să ne închinăm Ție în Duh și în adevăr;
Vino, Preaînaltule Adevăr, și lămurește îndoielile sărăcăcioasei noastre înțelegeri;
Vino, Viață Neîmbătrânitoare, și ne primește din strâmtoarea veacului acesta pământesc;
Vino, Lumină Veșnică, și se vor risipi toate nălucirile și spaimele;
Vino, Putere veșnic nouă, împrospătându-i pe copiii tăi cei osteniți;
Vino, Nemărginită Bucurie, și uitate vor fi vremelnicele întristări;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 6:
Saltă, fiică a luminii, Sionule, Sfântă Maică! Împodobită, slăvită Mireasă, cu cerurile împreună, strălucitoare Biserică sobornicească a lui Hristos! Asupră-ți odihnește Duhul Cel Preasfânt, Care tămăduiește neputințele, împlinește lipsurile, dăruiește viață celor morți și îi aduce la viața veșnică pe toți cei ce cu cuviință și cu dreptate strigă: Aliluia!
Icos 6:
”În lume necazuri veți avea”, a zis Mântuitorul. Unde vom afla alinare și cine ne va mângâia? Tu, Duhule Mângâietor, Însuți dezleagă întristarea noastră! Mijlocește pentru noi cu suspinuri negrăite și ușurează inimile celor care te roagă:
Vino, Dulce răcoare a celor osteniți și împovărați;
Vino, Împreună Grăitorule cu cei întemnițați și Adăpostul celor prigoniți;
Vino, și miluiește pe cei slăbănogiți de sărăcie și de foamete;
Vino și tămăduiește patimile trupurilor și sufletelor noastre;
Vino și cercetează pe toți cei care însetează de lumina Ta;
Vino și alină întristarea noastră cu nădejdea veșnicei bucurii;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 7:
“Celui care hulește împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta aceasta nici în veacul acesta, nici în cel viitor”, a spus Domnul. Ascultând acest cuvânt străin ne cutremurăm, ca nu cumva să fim judecați cu cei neascultători și cu luptătorii împotriva lui Dumnezeu. Nu lăsa, Duhule Sfinte, inima noastră sa se plece spre cuvinte de vicleșug. Întoarce din schisme, eresuri și necredință pe toți cei rătăciți, iar pe întâii născuți ai Bisericii Tale învrednicește-i să cânte în vecii vecilor: Aliluia!
Icos 7:
Când S-a îndepărtat Duhul Sfânt de la Saul, atunci spaima și neliniștea l-au cuprins, iar întunericul deznădajduirii l-au coborât în cele mai de dedesubt; așa mi s-a întâmplat și mie în ziua întristării și împietririi cugetului meu, căci m-am îndepărtat de la lumina Ta; ci dă-mi a Te chema necontenit, Ocrotirea sufletului meu până ce lumina Ta mă va lumina pe mine, cel împuținat la suflet:
Vino dar, și nu mă lepăda pentru cârtirea și nerăbdarea mea;
Vino și potolește cumplita vijelie a tulburării și aprinderii;
Vino și odihnește pe cei necăjiți de strâmtorile vieții;
Vino și îmblânzește inima în ziua împietririi și a mâniei;
Vino și surpă urzelile, tulburările și spaimele duhurilor întunericului;
Vino și dă-ne cu suflarea Ta, inimă zdrobită, ca prin răbdare să mântuim sufletele noastre;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!
Condac 8:
Mântuiește-ne, Cerescule Părinte! Săraci suntem, neputincioși și orbi, și goi duhovnicește!
Dăruiește-ne aurul Tău, cel curățit în foc, cu veșmânt alb acoperă rușinea noastră, vindecă ochii noștri cu balsamul Tău. Pogoară și în vasele cele necurate ale sufletelor noastre harul Preasfântului Tău Duh, Cel de viață făcător, învrednicindu-ne bucuriei celei de a doua nașteri pe toți cei ce cântăm: Aliluia!
Icos 8:
Ca turnul Babel se prăbușește fericirea pământească. Jalnice sunt toate strădaniile omenești. Bine îmi este mie că m-ai smerit, că în păcate și în căderi mi-ai acoperit toată slăbiciunea și nimicnicia. Fără de Tine nimic nu putem face, dar nădăjduim că ne vom mântui prin harul Tau, grăind:
Vino dar, Unule Preaînteleptule Ziditor al vieții;
Vino și lămurește-ne căile Tale cele neînțelese;
Vino precum un fulger și luminează sfârșitul vieții pământești;
Vino și binecuvintează tot începutul bun pe care îl punem;
Vino și fii nouă ajutător la fapte bune;
Vino și luminează mintea noastră în ceasul descumpănirii;
Vino și dăruiește duh de pocaință, ca să se risipească prin aceasta scârbele ce stau să vină asupra lumii spre pedepsire;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 9:
Atât a iubit Dumnezeu lumea, ca și pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat , Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și Și-a întins pe Cruce mâinile Sale de Ziditor al lumii, iar prin Sângele Său răscumpărat-a din păcat și din moarte întreaga lume! Pentru aceea, toată zidirea așteptând libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu, cântă Tatălui care a iubit, Fiului care a răscumpărat și Duhului care a sfințit: Aliluia!
Icos 9:
Duhul Cel Făcător de viață, Care S-a pogorât asupra lui Hristos la Iordan, în chip de porumbel, a odihnit și asupra mea, când mă aflam la scăldătoarea Sfântului Botez; s-a întunecat însa lucrarea bunătății Sale din pricina greșelilor mele. Pentru aceea, precum așteapta zorii drumețul rătăcit noaptea în pădure, așa și eu însetez de razele Tale, Bunule, ca sa nu pier cu totul:
Vino dar, la cel pecetluit cu numele Tău cel înfricoșat;
Vino dar și ușurează cugetul chinuit și pârjolit fără cruțare;
Vino și înnoiește întru mine chipul Tău ce S-a întunecat;
Vino și risipește nălucirile cele născute din păcat;
Vino și mă învață să împărtășesc durerile cele străine;
Vino și pleacă-mă să iubesc întreaga Ta zidire;
Vino și dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 10:
Duhul Sfânt naște a doua oară pe om spre viața veșnică. Duhul Sfânt însuflețeste pe mucenici, sfințește preoții, încununează pe cei drepți, face din pâine și din vin Însuși Dumnezeiescul Trup și Sânge al lui Hristos. O, adâncul bogăției și al înțelepciunii lui Dumnezeu! Dă-ne cununa darurilor Tale: Dragostea veșnică și atotiertătoare, care se întristează pentru păcătoși și vrea ca toți să fie mântuiți prin ea, ca niște fii ai luminii, pentru care strigăm: Aliluia!
Icos 10:
Cine ne va despărți de dragostea lui Dumnezeu? Scârba, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foamea, sau goliciunea, sau nevoia, sau sabia? Daca ne vom lipsi chiar de toate cele de pe pământ, avem moștenire nepieritoare în ceruri: ci dă-ne, Doamne, să Te iubim. nu cu cuvântul sau cu limba, ci cu fapta nemincinoasă și cu nevoința întregii vieți:
Vino, Atotputernicule Duh, și ne sporește credința atotbiruitoare;
Vino și ne dă îndrăzneală în rugăciune;
Vino și încălzește inimile, ca să nu se răcească dragostea noastră din pricina prea multor fărădelegi;
Vino și dă-ne să nu cădem în vreme de prigoană și de batjocorire a credinței;
Vino și ne păzește de ispite peste puteri și de sminteli;
Vino și înviază inimile noastre prin rourarea Ta;
Vino, tămăduiește-ne, sfințește-ne și ne ridică, Bunule, cu harul Tău;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălășluiește întru noi!
Condac 11:
Acestea zice Domnul: “Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voștri vise vor visa, iar tinerii voștri vor vedea vedenii”. Duhule Preadorit, dă-ne doar o fărâmitură de la masa fiilor celor aleși ai Mângâierilor Tale, celor care cu umilință strigăm: Aliluia!
Icos 11:
Acolo unde ai răsărit, fie și doar pentru o clipă, în locul cel de taină al sufletului, strălucind ca un fulger, neuitată este frumusețea descoperirii Tale, prin care se preschimbă, cu preschimbare dumnezeiască și înfricoșată cuviință, făptura cea din tina. Învrednicește-ne Bunule Mângâietor, încă din viața pământească să Te vedem cu inimă curată, noi, cei care strigăm:
Vino, Fulger Dătător de lumina veșniciei;
Vino și luminează-ne cu strălucirea cea neînserată;
Vino, Vistiernicul smereniei și Veselia celor blânzi;
Vino, Apă Vie, răcorește-ne arșita patimilor;
Vino, că departe de Tine nu aflăm liniște și tihnă;
Vino, ca împreună cu Tine pretutindeni este Împărăția Cerurilor;
Vino și întiparește-ne în suflet chipul Tău cel ca de soare;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 12:
Râu nesecat al harului, Cela Ce ierți păcatele, Duhule Sfinte! Primește rugăciunea noastră pentru întreaga lume, pentru cei credincioși și pentru cei necredincioși și pentru fiii neascultării; întoarce-i la Tine și pe toți adună-i în Împărăția Sfintei Treimi, ca să se rușineze de Tine și cel din urmă vrajmaș – moartea – iar lumea, renăscută din focul cel curățitor, să cânte cântarea cea nouă a nemuririi: Aliluia!
Icos 12:
Văd cu duhul cetatea lui Dumnezeu – Ierusalimul Ceresc – ca pe o mireasă împodobită, cu chip de soare, în sărbătoare. Aud săltarea drepților la Cina Domnului, aud glasurile îngerilor și pe Prealuminatul nostru Domn Hristos între aleșii Sai, iar durerea, întristarea și suspinarea au pierit. Împărate Ceresc, Duhule Sfinte, învrednicește-ne prin înșeptita cunună a darurilor Tale să ne împărtășim în Domnul de bucuria veșnica, noi, cei care strigăm:
Vino, Bunule, și trezește în noi setea de viața de dincolo de mormânt;
Vino și aprinde în inimile noastre dorirea vieții veacului celui adevărat;
Vino și ne descoperă bucuria Împărăției celei ce va să vină;
Vino și dă-ne strălucirea ca zapada a curăției;
Vino și umple-ne cu strălucirea Dumnezeirii;
Vino și ia-ne la nunta Mielului;
Vino și ne învrednicește să împărățim în slava Ta cea veșnica;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 13:
O, noian purtător de lumină al iubirii celei mântuitoare, Duhule Făcător de viață! Încălzește cu suflarea venirii Tale neamul omenesc cel înghețat întru fărădelegi, grabește pieirea răului cu nepătrunsele Tale judecăți și ne descoperă cum să prăznuim în veșnicie adevărul cel Dumnezeiesc, astfel ca sa fie Dumnezeu totul întru toate, și cele cerești și cele pământești și cei izbaviți din iad, dimpreună să cânte: Aliluia!
Rugăciune către Dumnezeu-Duhul Sfânt
Împărate ceresc, preabunule Mângâietorule, Duhule al adevărului, Cel ce din Tatăl mai înainte de veci purcezi şi întru Fiul pururea Te odihneşti; nepărtinitorule Izvor al darurilor celor dumnezeieşti, pe care le împărţi precum voieşti; prin care şi noi nemernicii ne-am sfinţit şi ne-am uns în ziua botezului nostru. Caută spre rugăciunea robilor Tăi, vino la noi şi Te sălăşluieşte întru noi şi curăţeşte sufletele noastre, ca să putem a ne face locaş Prea Sfintei Treimi. Aşa, o Preabunule, nu Te scârbi de necurăţia noastră nici de rănile păcatelor; ci le tămăduieşte pe ele cu ungerea Ta cea atot-vindecatoare. Luminează mintea noastră, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume; înviază ştiinţa noastră, ca neîncetat să vestească nouă ceea ce se cuvine, a face şi ce se cuvine a lepăda; îndepărtează şi înnoieşte inima ca să nu izvorască mai mult ziua şi noaptea gânduri rele şi pofte necuvioase. Îmblânzeşte trupul şi stinge cu insuflarea Ta cea dătătoare de rouă văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel prea-scump al lui Dumnezeu. Iar duhul lenevirii, al mâhnirii, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, goneşte-l de la noi; şi ne dă nouă duhul dragostei şi al răbdării, duhul blândeţii şi al dreptăţii, ca îndreptând inimile cele slăbite şi genunchii, fără de lenevire să călătorim pe calea sfintelor porunci; şi aşa, ferindu-ne de tot păcatul şi împlinind toată dreptatea, să ne învrednicim a primi sfârşit creştinesc şi neruşinat şi a intra în Ierusalimul cel ceresc; iar acolo a ne închina Ţie, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, cântând în vecii vecilor: Treime Sfântă, slavă Ţie!
Tu reverși lumină în întuneric, Doamne și atunci forme și culori răsar. Tu Îți apleci chipul deasupra prăpastiei al cărei nume este Nimicnicia, iar prăpastia încearcă să înfățișeze frumusețea chipului Tău în umbre. Întreaga creație Îți arată felul în care prăpastia visează la Tine.
Lacul meu este, de asemenea, frumos în vreme ce chipul plin de pace al soarelui rămâne aplecat asupra sa. Iar toți cei care trec pe acolo laudă frumusețea lacului meu. Dar de îndată ce soarele își ascunde chipul, lacul meu devine întunecos și fără fund. Și nici un trecător nu aduce vreodată laudă lacului decât în prezența soarelui sau a tovarășilor strălucitori ai soarelui.
Chipul prăpastiei îi îmbată pe cei care nu văd soarele aplecat deasupra prăpastiei. Frumusețea lucrurilor începe atunci când un privitor își apleacă chipul asupra lor. Nu există oglindă dacă nu există chip care să se oglindească într-însa. Dar chiar și un chip aflat în fața oglinzii nu înseamnă nimic dacă nu există lumină.
În lumina chipului Tău nu dau atenție vreunei creaturi. Fără de Tine, creaturile și cu mine n-am fi oglinzi una față de alta, ci mai degrabă întuneric și prăpastie și o răceală opacă.
Creația Îți deformează frumusețea întocmai precum un vis deformează realitatea. Creația mă tulbură întocmai precum visele. Căci ce este creația înafara unor vise ale realității Tale negrăite?
Apropiații îmi spun: ”Am visat vise frumoase”. Universul îmi e martor când vă spun că voi sunteți mai frumoși decât visele voastre. Universul visează și el, și nu poate visa suficient despre propria sa frumusețe. O, universul meu somnoros: atâta vreme cât un vis visează un vis, acel vis se teme de altul, chiar dacă un vis își caută un interpret și un mângâietor într-altul. Cine cui îi prorocește: visul realității sau realitatea visului?
O, frumosul meu univers: visează la Realitate, iar Realitatea îți va spune totul. Acceptă Realitatea pentru care tu ești un vis și te vei trezi, iar atunci nu vei mai umbla după frumusețe, ci vei fi Frumusețea Însăși. Există doar o Realitate și doar o Frumusețe și ea este rațiunea visului tău.
Să nu-mi spuneți, copii, despre frumusețea stelelor. Dacă Domnul S-ar retrage pe Sine de la stele, gurile voastre ar rămâne mute. Stați în întunericul gros de pe lângă lacul meu și încercați să-i cântați. Cu adevărat veți amuți și veți tăcea până când soarele va răsări, până când soarele își va revărsa frumusețea sa peste lac și-i va reda gâtului tău lipsit de grai, glasul său.
Chipul Tău revarsă frumusețe peste întreaga creație. Universul înoată în frumusețea Ta precum un vas plutește pe mare.
Iar când Tu pleci peste cenușa rece, cenușa se transfigurează și primește un chip.
Fă ca inima mea să-și revină la simțirile ei, Domnul meu, astfel încât ea să nu poată fi atrasă de frumusețea pieritoare, ci de Tine, Frumusețea mea Nemuritoare.
O, singura mea Frumusețe!
Îngăduie-mi să-Ți văd chipul, din ce în ce mai mult – doar Chipul Tău.
(fragment adaptat dintr-o rugăciune din secolul al XV-lea)
Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Cel singur milostiv şi lesne iertător, Izvorul milei, Noianul cel neîmpuţinat al iubirii de oameni, Cel ce nu ai venit să chemi pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Primeşte-mă pe mine, Tu, Cel ce i-ai poruncit lui Petru, întâiul dintre ucenicii şi Apostolii Tăi, ca să ierte de şaptezeci de ori câte şapte păcatele, arătând nemărginirea bunătăţii şi a iubirii Tale de oameni şi deschizând cu milostivire şi îndurare uşa pocăinţei tuturor celor care au păcătuit, dăruindu-le vreme de întoarcere şi alungând deznădejdea.
Doamne Iisuse Hristoase, primeşte-mă pe mine cel ce mă întorc cu lacrimi şi cu suspine şi mă căiesc pentru cele greşite şi cer iertare. Pleacă-Te spre rugăciunile şi cererile mele. Milostiveşte-Te ca un milostiv, îndură-Te ca un îndelung-răbdător, miluieşte-mă ca un iubitor de oameni şi-mi iartă mie toate câte am păcătuit Ţie. Primeşte-mă pe mine robul Tău, care Îţi mulţumesc că nu m-ai pierdut până acum pentru fărădelegile mele, şi-Ţi cer dezlegare şi iertare pentru cele greşite de mine. Şi Te rog ca de acum înainte să mă întăreşti întru credinţa, nădejdea şi dragostea Ta şi să mă păzeşti neclintit de toate meşteşugurile şi năpădirile vicleanului, ca să nu mă răpească răutatea spre prăpastia pierzării, nici să mă fac vânat vrăjmaşului.
Doamne Iisuse Hristoase întăreşte-mă să fac voia Ta şi să împlinesc poruncile Tale. Spală-mă cu desăvârşire de spurcăciunea păcatului şi curăţeşte-mă de toată duhoarea cea pătimaşă, de necurăţia şi întinăciunea trupului şi a duhului. Şi-mi dăruieşte linişte statornică şi pace adâncă a gândurilor, ca prin toate acestea îndulcindu-mă de binefacerea Ta, de îndelunga-răbdare şi de bunătatea Ta cea nemăsurată şi dobândind din destul mila Ta cea dumnezeiască, să mulţumesc, să laud şi să slăvesc Numele Tău cel Preasfânt şi al Celui fără de început al Tău Părinte şi al Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Te plângi că Dumnezeu nu îţi ascultă rugăciunile. În multe restrişti te-ai rugat lui Dumnezeu şi niciodată nu te-a izbăvit! Cum nu te-a izbăvit, mă mir, când, iată, tu ai supravieţuit restriştilor, nu ele ţie? Îngăduie-mi însă o întrebare: tu îl asculţi pe Dumnezeu? În amândouă Testamentele, atât în cel Vechi cât şi în cel Nou, Cel Preaînalt a făgăduit să-i asculte pe oameni cu condiţia ca oamenii să asculte de El. Îl asculţi tu pe Dumnezeu atunci când cauţi ca Dumnezeu să te asculte pe tine? Împlineşti tu legile lui Dumnezeu şi ţii tu rânduielile Lui? De nu faci asta, e de mirare cererea ta ca Dumnezeu să te audă şi să te asculte.
Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi a spălat picioarele celor ce îl iubesc. Mult se bucură Ziditorul nostru să-i asculte pe copiii Săi cei ascultători. Pe Moise, pe Avraam şi pe Iacov, Ziditorul i-a ascultat în toate câte L-au rugat. Şi prin lucrări fireşti şi mai presus de fire El Şi-a revărsat mila asupra celor care împlineau legea Lui.
Dacă nu a vrut să asculte rugăciunile mele şi ale tale, asta se întâmplă ori fiindcă nu am vrut să ascultăm poruncile din legea Lui, ori rugăciunile noastre nu au fost aşa cum trebuie. Domnul a grăit prin Isaia poporului neascultător: De veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi asculta, şi puţin mai încolo: De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca (Isaia l, 15,19).
Aşadar, Dumnezeu ne ascultă când suntem ascultători, şi nu ne ascultă când suntem neascultători. Nu ascultă nici când cerem ceva păgubitor şi lipsit de noimă. Apostolii Iacov şi Ioan L-au rugat odată pe Domnul să pogoare foc din cer asupra satului unde nu voiseră să le dea găzduire. Iar El, întorcându-Se, i-a certat (Luca 9,55). Nu numai că nu le-a ascultat rugăciunea, ci i-a şi certat. Gândeşte-te şi tu dacă rugăciunile tale au fost vrednice de un om şi vrednice de Dumnezeu.
Încă ceva. De ce te rogi lui Dumnezeu numai în restrişte? Prin aceasta pe tine te înjoseşti, iar pe Dumnezeu Îl jigneşti. Ziditorul nostru cere de la noi să simţim neîncetat că suntem în faţa Lui şi să avem neîncetat împărtăşire cu El prin rugăciune. Neîncetat rugaţi-vă! Rugându-te lui Dumnezeu numai atunci când dă peste tine nenorocirea, faci din tine un cerşetor oarecare, iar pe Dumnezeu Îl ruşinezi, fiindcă Îl chemi, ca pe un pompier, numai atunci când îţi arde casa.
Hristos ne-a dat dreptul să Îl numim pe Tatăl Lui, Tată al nostru. Ce e mai dulce decât asta? Şi ce este mai dulce pentru copii decât a fi în faţa părinţilor? Să ne străduim neîncetat şi noi, deci, să fim în faţa Tatălui nostru Ceresc cu inima şi gândurile şi rugăciunile. Rugăciunea noastră în vreme de propăşire şi bucurie e ca un capital duhovnicesc, care ne foloseşte la vreme de nevoie şi suferinţă mai mult ca rugăciunea de o clipă făcută când vin zilele de restrişte.
(Cauze şi context. Ce ar putea face mass-media şi ȋn ce condiţii.)
De fapt, de ce nu ne plac manelele? Sau, mai bine zis, de ce sunt ele atât de hulite pe de o parte şi pentru ce au atâţia adepţi de cealaltă? Sunt hulite din motive rasiale? Pentru că nu sunt agreaţi cei care le cântă? Pentru că ei sunt în mare parte ţigani? Adică , din cauza rasei lor se consideră că maneliştii nu pot fi decât inculţi şi lipsiţi de orice fel de fineţe şi că expresia care-i caracterizeză nu are cum să depăşească acest nivel? Un studiu sociologic ar arăta această perspectivă drept reală într-o anumită măsură, însă acelaşi procedeu ar confirma situaţia paradoxală că o mare parte a ascultătorilor de manele sunt oricum, dar nu oacheşi (unii sunt chiar blonzi cu ten aferent şi cu ochi albaştri! ) şi că, paradoxal, fac parte din aceeaşi Românie rasistă, care, dincolo de faţada umanitară de la nivel oficial-politic, îi priveşte pe ţigani cu dezgust. Oricum, originea manelelor nu are nici o legătură cu ţiganii, ( “ romi” sau “rromi” fiind denumiri fictive în ultimă instanţă, care încearcă să înlăture accepţiunea peiorativă alăturată acestor oameni, fapt recunoscut de către cei mai instruiţi dintre ei ). Manelele au apărut pe teritoriul ţării noastre odată cu domnitorii fanarioţi, care, neplăcându-le muzica populară autohtonă, şi-au adus lăutari de-acasă, din Constantinopol, atunci fostul, spre a redeveni peste aproape două secole, Istambul. Să fie atunci hulitorii manelelor stăpâniţi de o puternică ură patriotic-antiotomană, pe care, datorită sutelor de ani de opresiune din trecutul istoric, o extind astăzi asupra oricăror elemente turcice? Categoric nu. O asemenea afirmaţie, fără a fi imposibilă în plan sociologic, este inexistentă ca dovadă pentru situaţia în cauză. Însă George Enescu spunea că există doar două tipuri de muzică: bună sau proastă Se izolează astfel sigura explicaţie pentru care manelele pot să nu placă: sunt urâte, pur şi simplu. Adică, nu conţin absolut nici un fel de valoare estetică, ceea ce presupune simultan nulitate intelectuală. Dacă marea frumuseţe a unui element, fie el creaţie artistică, sau fiinţa animată ori obiect, adică nereprezentată de om, poate fi sufocată prin conceptualizare excesivă în raport cu alcătuirea ei, manelele nu se află în pericol din acest punct de vedere ( şi din păcate, nici din altul!), deoarece alcătuirea lor nu conţine nici o variantă de frumos, nici gândire sau capacitatea de a o suscita. Ritmul manelelor se leagă monoton, grosier şi intruziv pentru un om cu gusturi câtuşi de puţin rafinate, melodia este încarnarea sărăciei expresive ( în mod ciudat, chiar şi când este copiată după Celine Dion, vezi ultima găselniţă a unui autohton ), iar versurile sugereaza complexitatea lirică de care sunt în stare triburile aborigene ( doar cântate de aborigeni manelele ar putea dobândi vreo valoare , căci ar indica în mod obiectiv un stadiu de evoluţie şi nu unul de involuţie!). Nici textul, nici ritmul, nici linia melodică a manelelor nu sunt capabile de a trezi vreun proces superior de recreare sau înţelegere, ci pot asigura doar ţopăiala tremurată oriental pe la diferite bairamuri. Oare acesta să fie în prezent, nivelul milioanelor de cetăţeni români, mai ales tineri, care ascultă manele? Acelaşi nivel de derută culturală de după ’89, pe care manelele să-l fi putut specula prin totala lor lipsă de conceptualizare? Din păcate da. Iar vina principală pentru această stare de lucruri o are cenzura comunistă, care a sufocat adevăratul intelectualism, determinând un blocaj masiv în evoluţia cultural-spirituală a poporului român. E adevărat, aceeaşi cenzură comunistă a împiedicat întâmplător emergenţa manelelor prin dimensiunea ei rasistă (se pare, totuşi, că majoritatea membrilor acestei etnii au o puternică înclinaţie pentru elementul oriental, ceea ce se explică prin originea lor vest-indică, dar nu-i face nici pe departe vinovaţi de starea de incultură a naţiunii, cu atât mai mult cu cât sunt minoritari şi le-ar fi fost imposibil să ia la pumni o societate întregă ca ea să le agreeze muzica), dar cu ce preţ şi, de fapt, pregătindu-le terenul propice pe care s-au îngrăşat mai târziu. Pentru că, manelele s-au ivit după revoluţie, când tulbureala post-decembristă de pe toate planurile a funcţionat ca un focar de infecţie care a îmbolnăvit masele cu efectele speculei. În acest climat, manelele au avut mai întâi forma unor cântece de petrecere hibride (cum sunt cele din filmul “Balanţa”, regizat de Lucian Pintilie, asemenea cântece existând de fapt de prin ani ’80, când se relaxaseră multe lucruri); apoi, manelele au trecut la o existenţă latentă în cadrul unei scurte perioade de popularitate a muzicii ţigăneşti ( cea cu “aoleli”, care la vremea respectivă putea fi auzită prin toate pieţele ); şi în final, cu numai câţiva ani în urmă, manelele au luat forma actuală total aspiritualizată, dar care i-a transformat în adevărate persoane publice pe “interpreţii” lor. Fie că sunt prea bogaţi, fie că se luptă cu sărăcia, majoritatea românilor nu vad sensul gândirii şi al autenticităţii. Într-una din două variante posibile, ei reprezintă numărul enorm al celor care, terminând şcoala în comunism, nu puteau şti ce înseamnă cultura datorită trecerii prin studiu precum câinele prin apă, căci, ca orice minciună, dincolo de ce ascundea, sistemul avea nevoie de o faţadă lustruită. Într-o a doua variantă, românii sunt scoliti în golul de după revoluţie, cand au fost victimele indiferenţei salariate, înotul prin educaţie, dar nu numai, făcându-se deja cu ajutorul şpăgii. Moştenind blocajul spiritual din comunism gusturile românilor s-au format în concordanţă cu starea de confuzie post-decembristă iar societatea nu ştie şi, pe de altă parte nici nu vrea să gândească ori să simtă autentic, fiind plafonată la nivelul banilor, adică de cele mai multe ori, al subzistenţei. Cei mai mulţi, în special cei mai săraci, gândesc de fapt ca ţăranul Ştefan a Petrei din “Amintirile din copilărie” ale lui Creangă, care neştiind ce este învăţătura, se limitează la ce se vede cu ochiul liber şi îi ironizează pe intelectuali, zicând: ”logofete, brânză-n cuiu, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin buzunări!”, care vrea să-şi ţină băiatul acasă pentru a-l folosi la munca “adevărată”, cea care aduce direct mâncarea pe masă, care se teme, în sfârşit, că, instruindu-se, copilul va dobândi cine ştie ce năravuri rele (mentalitate încă întâlnită prin satele româneşti). Şi atunci, dacă aceasta este situaţia oamenilor maturi, atunci majoritatea tinerilor de astăzi au în faţă o cale nebătătorită întocmai ca şcolarii lui Creangă, şi întocmai ca ei, au o singură alternativă, aceea de a nu gândi, pentru că rostul celeilalte nu-l înţeleg. Însă, în ciuda majorităţii ei alarmante, situaţia nu se întinde la nivelul întregii societăţi. Există anumite segmente, unde setea de cultură este uriaşă, mai ales printre tineri, ceea ce constituie un adevărat antipod pentru situaţia generală. Aceşti tineri au avut norocul să trăiască în medii în care s-a preţuit cultura, fie că părinţii lor au fost intelectuali şi i-au putut îndruma să-şi găsească şi să-şi valorifice înclinaţiile, fie că au fost oameni simpli, dar au avut puternica intuiţie că tot învăţătura e mai bună. Prin urmare, inducerea respectului pentru învăţătură constituie calea de a înlătura refuzul de gândire al celorlalţi. Şi aici intervine, de fapt, eterna problemă a sărăciei. Dacă suferă de foame, sau trăieşte în iminenţa mizeriei, omul nu are cum să-şi îndrepte copilul spre o carieră intelectuală, care nu-i poate garanta traiul. Este vorba despre un cerc vicios : cultura nu e respectată pentru că nu aduce bani, iar lipsa de respect o sărăceşte . Şi atunci tânărul, pentru că a gândi nu i se pare prea util, îşi găseşte rostul în a fi “şmecher”, în specula care domneşte de mulți ani în ţară, precum şi în a asculta manele, ce reprezintă doar unul dintre vârfurile unui aisberg uriaş. Soluţia acestei mari probleme de conştiinţă se află dincolo de efortul singular al mass-media, din cauză că existenţa lor este condiţionată de interesul receptorului. În momentul în care mass-media ar fi inundate cu materiale culturale, ele ar deveni elitiste şi nu numai că s-ar rata educarea publicului ascultător de manele, dar acesta ar fi pierdut ca sursă de venit pentru instituţiile de presă, iată de ce o asemenea idee este cu adevărat inaplicabilă. Soluţia constă în retezarea răului de la rădăcină adică în alocarea de fonduri masive pentru cultură. Abia atunci când cultura ar produce bani, ar fi rândul mass-media să o popularizeze intens, mai ales prin marea accesibilitate a televiziunii. Cultura ar “prinde”, ştiindu-se că poate asigura bunăstare materială, adică o rasplată înţeleasă de majoritatea societăţii şi în final ar ajunge să fie perceputa în scopul şi esenţa ei reale de către din ce în ce mai mulţi oameni. Iar in locul dezinteresului s-ar instala o lege nescrisă a discernământului fata de cei dotaţi realmente şi cei lipsiţi de înclinaţie, întocmai după tipicul vestic. Atunci românul ar începe să gândească şi primul său gând, după o mirare mai mare sau mai mică, ar fi cel de înţelegere al Smarandei Creangă, care auzise la biserica din Parimei că : “omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea”
Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile – înafară de una. Căci amintirile mă îmbătrânesc și mă slăbesc. Amintirile distrug ziua de azi. Ele apasă asupra zilei de azi cu trecutul și îmi slăbesc nădejdea mea în viitor, fiindcă toate îmi șoptesc la ureche: ”Va fi doar ceea ce a fost deja”.
Dar eu nu doresc să fie doar ceea ce a fost. Eu nu doresc și nici Tu nu dorești, o, Doamne, ca viitorul să fie trecutul repetat. Soarele n-ar mai avea valoare dacă el ar urmări doar repetările de lucruri.
Cărările bătute îl induc în eroare pe călător. Țărâna a umblat peste țărână vreme îndelungată. Cărările pământești au devenit plictisitoare, fiindcă ele au fost bătute iară și iară din generație în generație de-a lungul vremii. Șterge-mi, o, Doamne toate amintirile mele înafară de una.
Doar o singură amintire te rog să nu o ștergi, ci s-o întărești în mine. Să nu ștergi, ci să întărești în conștiința mea amintirea slavei pe care am avut-o când mă aflam întru totul cu Tine și în Tine, înainte de timp și de iluziile vremelnice.
Când și eu eram o treime armonioasă în sfântă unitate, întocmai întocmai precum Tu ești din veșnicie în veșnicie.
Când sufletul din mine era, de asemenea, în armonie și prietenie cu conștiința și viața.
Când sufletul meu era de asemenea un pântece fecioresc, iar conștiința mea era înțelepciunea în feciorie, iar viața mea era putere și sfințenie duhovnicească.
Când și eu eram întru totul lumină și când nu era nici un întuneric în mine.
Când și eu eram extaz și pace și când nu erau chinurile dezechilibrului în mine.
Când și eu Te cunoșteam, întocmai precum Tu mă cunoști pe mine și când eu nu eram amestecat cu întunericul.
Când și eu nu aveam hotare, nici vecini, nici pereți despărțitori între ”mine” și ”tine”.
Să nu-mi ștergi această amintire, Părintele meu, ci să mi-o întărești.
Chiar dacă ea îmi descoperă prăpastia de-a lungul căreia călătoresc întru smerenie și nimicnicie.
Chiar dacă ea mă desparte de prieteni și de plăceri și distruge toate barierele dintre Ieri, Azi și Mâine (1).
Chiar dacă ea mă scoate din mine însumi și mă face să par ieșit din minți în ochii tovarășilor mei de drum.
Cu adevărat, nici o tovărășie nu-mi face plăcere, înafară de a Ta și nici o amintire nu mă bucură înafară de amintirea Ta.
O, milostivul meu Părinte, șterge-mi toate amintirile mele înafară de una singură.
(1) – ”Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13,8)
Imaginea: Icoana Mântuitorului – Sf. Andrei Rubliov
Pentru toate păcatele oamenilor eu mă căiesc înaintea Ta, Prea Milostive Doamne. Cu adevărat, sămânța tuturor păcatelor curge prin sângele meu! Cu eforturile mele și cu mila Ta eu înăbuș acest mănunchi viclean de buruieni zi și noapte, așa încât nici o neghină să nu poată răsări în țarina Domnului, ci numai grâu curat (1).
Mă căiesc pentru toți cei ce sunt necăjiți, care se clatină sub povara grijilor și nu știu că trebuie să-Ți încredințeze Ție toate grijile și necazurile lor. Pentru cel slab chiar și cea mai neînsemnată grijă este insuportabilă, dar pentru Tine un munte de griji este ca un bulgăre de zăpadă aruncat într-un cuptor încins.
Mă pocăiesc pentru toți bolnavii, fiindcă boala este rodul păcatului. Când sufletul este curățit prin pocăință, boala dispare odată cu păcatul, iar Tu, Veșnica mea sănătate, fă-Ți sălaș în sufletul meu.
Mă pocăiesc pentru necredincioși, care prin necredința lor adună necazuri și boli atât asupra lor, cât și asupra prietenilor lor.
Mă pocăiesc pentru toți cei ce-L hulesc pe Dumnezeu, care hulesc împotriva Ta, fără să știe că ei hulesc împotriva Stăpânului Care-i îmbracă și-i hrănește.
Mă pocăiesc pentru toți ucigașii de oameni care iau viața altora spre a și-o păstra pe-a lor. Iartă-i, Mult Milostive Doamne, fiindcă nu știu ce fac (2). Fiindcă ei nu știu că nu există două vieți la fel în univers, ci una, și că nu există doi oameni la fel în univers, ci unul.
Mă pocăiesc pentru toți cei ce depun mărturie mincinoasă, fiindcă în realitate ei sunt ucigași de oameni și sinucigași.
Pentru toți frații mei care sunt hoți și care sunt lacomi după avuții inutile eu plâng și suspin, fiindcă aceștia și-au îngropat sufletul lor și n-au nimic cu care să vină înaintea Ta.
Pentru cei trufași și lăudăroși plâng și suspin, fiindcă dinaintea Ta ei sunt precum cerșetorii cu buzunarele goale.
Pentru toți bețivii și mâncăii plâng și suspin, fiindcă ei au devenit robi ai robilor lor.
Pentru toți adulterinii mă pocăiesc fiindcă ei au trădat încrederea Duhului Sfânt, care i-a ales pentru a forma o nouă viață printr-înșii. În schimb, ei au preschimbat viața de slujire într-o viață de distrugere.
Pentru toți clevetitorii mă pocăiesc, fiindcă ei au transformat prea prețiosul Tău dar, cel al vorbirii, în nisip ieftin.
Pentru toți cei ce distrug căminul și casa aproapelui și pacea acestuia eu mă căiesc și suspin, fiincă ei își agonisesc blestem asupra lor și a poporului lor.
Pentru toate limbile mincinoase, pentru toți ochii plini de suspiciune, pentru toate inimile furioase, pentru toate stomacurile nesătule, pentru toate mințile întunecate, pentru toată reaua voință, pentru toate cugetele necurate, pentru toate simțămintele ucigașe, mă pocăiesc, plâng și suspin.
Pentru întreaga istorie a omenirii de la Adam și până la mine, păcătosul, mă pocăiesc; fiindcă toată istoria este în sângele meu. Fiindcă eu sunt în Adam și el este în mine.
Pentru toate lumile, mari și mici, care nu se cutremură dinaintea înfricoșatei Tale prezențe, eu plâng și strig: O, Stăpâne Multmilostive, ai milă de mine și mă mântuiește.
(1) – Pentru Parabola grâului și-a neghinelor, vezi Matei 13, 24-30
De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.
Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.
Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.
Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.
Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.
Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.
Mă simt mut și fără grai, Domnul meu Cel Preafrumos, atunci când vreau să-Ți exprim neclintirea și toată plinătatea Ta. De aceea, implor întregul univers să îngenuncheze alături de mine și să grăiască în locul meu, fiindcă sunt neputincios și fără grai. Eu zidesc altare de piatră pentru Tine, o, Temelie de piatră a nădejdii mele. Iar fii cei trufași ai lumii, care se pretind a fi mai apropiați de Tine decât sfinții Tăi, mă batjocoresc: ”Priviți-l pe păgân, care mai degrabă s-ar închina la pietre decât la Domnul!” Cu adevărat, eu nu mă închin la pietre,ci mai degrabă eu, dimpreună cu pietrele mă închin la Domnul Cel viu. Căci piatra este și ea departe de Domnul și are trebuință de mântuire. Păcatul m-a făcut mai necurat decât piatra înaintea feței Cerului. Fie ca piatra să fie mântuită laolaltă cu cu mine și fie ca ea, ca simbol al trăiniciei să-mi ajute slabele mele cuvinte să exprime trăinicia dreptății lui Dumnezeu. De aceea eu îmbrățișez piatra ca pe un tovarăș de cădere* și ca pe un tovarăș de rugăciune și mântuire. Eu aprind candela și lumânarea pe altarul de piatră, o, Lumină inepuizabilă. Iar cei trufași gâfâie și exclamă: ”Priviți la omul cel superstițios, care nu știe că Dumnezeu este duh!” Robul Tău, o, Doamne, știe că Tu ești duh, dar el cunoaște și milostivirea Ta față de tot trupul. Și așa văzând undelemnul strălucitor și ceara înmiresmată, îmi spun: ”Oare ești tu mai bun decât uleiul sau ceara? Undelemnul sau ceara la miez de noapte, ca soarele la amiază, înfățișează slava Domnului mai limpede decât limba ta. Îngăduie-le să-ți fie ajutor la rugăciune. Îngăduie-le să-ți fie tovarăși de rugăciune și mântuire”. Îți împodobesc altarul cu icoane de lemn, cruci de aur, serafimi de argint, acoperăminte de mătase și cu cărți de mântuire legate în piele. Iar eu mă închin până la pământ dinaintea altarelor Tale împodobite și înfrumusețate. Dar cei trufași râd de mine și spun: ”Priviți la închinătorul la idoli, care nu-L preamărește pe Domnul, ci obiecte mute!”. Totuși, Tu știi, singurul Idol, că eu Te venerez doar pe Tine. Dar întrucât trufia nu-mi poate cuprinde inima și nici întârzia mântuirea, mă adresez copacilor și plantelor, pietrelor și animalelor să-Ți strige Ție dimpreună cu mine, fiecare ]n propria sa limbă. Cu adevărat, toate creaturile și întreaga creație au trebuință de izbăvire și de aceea, toate au nevoie să se unească în rugăciune cu omul, care a dus creația în păcat și o conduce acum spre izbăvire. Sfințesc pâinea și vinul pe altarul Tău, și îmi hrănesc sufletul cu ele. Să-i lăsăm pe cei trufași să mă batjocorească până la capăt, iar eu mă voi rușina de dorința mea de a Te avea pe Tine drept hrana și băutura mea, o, Hrana mea de Viață dătătoare. Eu mă închin dinaintea unui altar de piatră, ca astfel să pot învăța a socoti întreg universul drept altarul Celui Preaînalt. Eu mă hrănesc cu pâine și vin sfințit la altarul tău, așa încât să pot învăța a socoti tot ceea ce mănânc drept Sfântul Tău Trup, iar tot ceea ce beau drept Sfântul Tău Sânge. Eu mă rog cu toată zidirea și pentru întreaga zidire, spre a putea învăța smerenia înaintea Ta și spre a-mi putea exprima întreaga taină a iubirii mele față de Tine, o, Atotcuprinzătoare Dragoste.
Despre Poet nu trebuie să vorbim
decât ca despre o iarbă cerească
cu cele mai frumoase
și mai luminoase cuvinte,
lumea fără poezia lui ar fi fost
ca o casă fără ușă.
Despre Poet să ne aducem aminte
ca de-o fântână
în care ne-am stins setea,
despre Poet să gândim
ca despre o țară
unde greierii fac de santielă
la hotarul dintre anotimpuri.
Pentru el dacă ne cheltuim
toate bucuriile, și tot rămânem datori
munți de iubire,
despre Poet să vorbim
ca despre un zeu întârziat
prin altarele sufletelor noastre.
Fără cântecul lui primăvara
s-ar fi destrămat pe margini
Girel Barbu
Imaginea: Pirogravură realizată de artistul plastic Mihai Cătruna.
Păsările voastre mă trezesc dimineața și freamătul lacului mă îndeamnă la somn seara. Dar nu păsările sunt cele ce mă trezesc, nici lacul cel care mă îndeamnă la somn, ci Tu, o, Doamne, Stăpânul glasului. Tu Îți împrumuți glasul păsărilor și freamătul nopții lacului. Tu ai împrumutat un glas fiecărui gât și ai pus o poveste în fiecare creatură. Sunt înconjurat de vestitorii Tăi, ca un elev de mulți dascăli și ascult neobosit din zori până în amurg. O, Doamne, Stăpâne al glasului, grăiește mai limpede prin vestitorii Tăi! Soarele îmi grăiește despre strălucirea chipului Tău, iar stele despre armonia ființei Tale. Soarele vorbește într-o limbă, iar stele vorbesc într-o limbă diferită, dar toate limbile provin din aceleași corzi vocale. Corzile vocale Îți aparțin Ție, iar Tu ai rostit cel dintâi sunet care a început să vibreze în surzenia și lipsa de formă a nimicniciei și care apoi s-a răspândit în nenumărate alte sunete și crainici, tot astfel precum un nor întunecat irumpe în picături de ploaie. O, Doamne, Stăpâne al glasului, grăiește mai limpede prin vestitorii Tăi! O exclamație a ieșit din pieptul Miresei lui Dumnezeu când Ea L-a văzut pe Fiul Tău – un glas plin de o dragoste ce nu putea fi cuprinsă în tăcere. Iar exclamația aceea a răsunat în inima Fiului Ei și acest ecou – acest răspuns la dragostea Maicii Sale – Duhul Sfânt L-a răspândit cu preaputernicele Sale brațe prin întregul univers. De aceea, întreg universul este plin de vestitorii Tăi, o, Cântul meu și Dragostea mea. O, Doamne, Stăpâne al glasului, grăiește mai limpede prin vestitorii Tăi! Din această pricină, Tu ai grăit, de asemenea, în parabole, o, Fiule al lui Dumnezeu și Tu explicai lucruri și evenimente ca povestiri despre Prea Înaltul Dumnezeu. Tu ai tămăduit bolnavii cu cuvintele și ai înviat morții cu cuvintele, fiindcă Tu ai revelat taina iubirii. Iar taina iubirii este o taină a cuvintelor. Prin toate creaturile, ca prin trompeți pătrunzătoare, s-au revărsat cuvintele, iar prin cuvinte, dragostea Cerului. O, Doamne, Stăpâne al glasului, învață-mă dragostea Ta prin toți vestitorii Tăi!
O, Preasfântă Stăpână, Fecioară, de Dumnezeu Născatoare, mântuieşte şi ocroteşte pe fiii mei (numele), pe toţi pruncii, pruncele, tinerii, pe cei botezaţi şi pe cei fără de nume şi pe cei ce se află în pântecele mamei lor. Ocroteşte-i pe ei cu acoperământul tău de Maică, păzeşte-i pe ei întru frica de Dumnezeu şi întru ascultarea de părinţi şi roagă-te Domnului nostru şi Fiului tău să le dăruiască lor ceea ce le este de folos pentru mântuirea lor. Îi încredinţăm pe ei purtării tale de grijă, Maică, că tu eşti Acoperământ dumnezeiesc al robilor tăi. Amin.
Rugăciunea părinţilor pentru binecuvântarea copiilor
Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, binecuvântează, sfinţeşte, ocroteşte pe acest copil al meu cu puterea făcătoare de viaţă a Crucii Tale. Amin.
Rugăciune pentru copii
Dumnezeule, Părinte Ceresc Multîndurat, miluieşte pe copiii noştri (numele) pentru care Te rugăm cu smerenie şi pe care îi lăsăm într-adins ocrotirii Tale. Aşează întru ei credinţă tare, învaţă-i pe ei cucernicia înaintea Ta şi învredniceşte-i pe ei să Te iubească cu putere pe Tine, Ziditorul şi Mântuitorul nostru. Îndreaptă-i pe ei, Doamne, pe calea adevărului şi a binelui, ca să săvârşească toate spre slava numelui Tău. Învaţă-i pe ei evlavia şi viaţă cea virtuoasă, ca să fie buni creştini şi folositori oamenilor. Da-le lor sănătate sufletească şi trupească şi spor în lucrările lor. Izbăveşte-i pe ei de vicleniile diavolului celui întunecat, de mulţimea smintelilor, de patimile cele scârnave, de toate necurăţiile şi de oamenii cei fără de rânduiala. Pentru numele cel sfânt al Fiului Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, cu rugăciunile Preacinstitei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor, îndrumă-i pe ei către limanul liniştit al veşnicei Tale împărăţii, ca ei împreună cu toţi drepţii pururea să-Ţi mulţumească Ţie, împreună cu Fiul Tău cel Unul-Născut şi cu Duhul Sfânt, Domnul de Viaţă făcătorul. Amin.
Rugăciune mai înainte de a începe să-i învăţăm pe copii
Doamne Dumnezeule şi Ziditorule al nostru, al Cărui Chip suntem noi, oamenii, pe care ne-ai înfrumusețat şi ne-ai ales şi pe care ne-ai învăţat Legea Ta cea mântuitoare; Cel ce ai descoperit tainele Tale pruncilor, lui Solomon şi tuturor celor care Te caută pe Tine, Dătătorule – deschide inima, mintea şi gura robilor tăi aceștia, ca să se înţelepţească prin puterea legii Tale şi să cunoască învațătura care le este lor de folos pentru slavă sfântului Tău nume, pentru folosul şi zidirea Sfintei Tale Biserici, pentru înțelegerea binelui şi săvârşirea voii Tale. Izbăveşte-i pe ei de toate răutăţile vrăjmaşilor, ocroteşte-i pe ei în credința cea creştină şi în curăţie, în toată vremea vieţii lor – că să se întărească cu înţelepciunea şi să împlinească poruncile Tale, şi astfel înţelepţiţi să preaslăvească preasfânt numele Tău şi să se facă moştenitori ai împăraţiei Tale, căci Tu eşti Dumnezeu întru tot milostiv şi întru tot bun, şi Ţie se cuvin toată slavă, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Alte rugăciuni folositoare ale părinţilor pentru copii
I
Doamne, Dumnezeule! Fiii pe care îi am sunt un dar al bunătăţii Tale. Tu ai făcut a se naşte în mine simţământul care îi face scumpi inimii mele, simţământul dragostei părintesti. Ţie Îţi închin copiii mei, Doamne! Binevoieşte a le fi lor Părinte, căci eu sunt un neputincios muritor şi fără de ajutorul Tău nu pot face nimic. Tu, Cel ce dai hrană păsărilor cerului, Cel ce păzeşti floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, Părinte a toată lumea, binevoieşte a îngriji şi de copiii mei, ca să poată fi fericiţi şi în viaţă această, şi în cea viitoare. Ajută-mi să cultiv în ei bunătatea şi printr-o bună creştere să îi fac folositori semenilor. Dă-le lor, Doamne, înţelepciune, ca să cunoască şi să voiască binele. Dă-le lor comorile cele cereşti ale virtuţii, că acestea sunt bogăţii nepieritoare. Nu cer pentru ei, Dumnezeul meu, bogăţii pământeşti care sunt supuse stricăciunii, ci Te rog să le dai trupuri sănătoase şi iubitoare de osteneală, ca să poată birui relele vieţii. Păzeşte inimile lor de orice alunecare păcătoasă şi apară nevinovăţia lor. Rânduieşte, Preabunule Stăpâne, ca ei să ajungă prin harul Tău fii credincioşi ai Sfintei noastre Biserici şi să binecuvânteze numele Tău în veci.
Doamne, Dumnezeule, iartă-mă că nu ştiu să cresc cum se cuvine aceşti copii pe care mi i-ai dăruit! Iartă-mă, Dumnezeule, iartă-mă! În loc să înveţe de la mine numai cele bune, copiii învaţă şi cele rele şi fără să vreau devin prilej de sminteală pentru ei. Degeaba îi sfătuiesc să facă binele şi să ţină poruncile, dacă ei văd că eu nu le păzesc. Degeaba îi îndemn cu vorbele, dacă faptele mele nu sunt pe măsură. O, cât sunt de vinovat în faţă Ta şi a lor! În loc să Te mărturisesc prin faptele mele, am făcut împotriva. Greu cu adevărat este pentru mine, păcătosul, să cresc copiii cum trebuie. Cum va creşte un copil care nu a văzut în părinţii săi pildă de fapte bune? Iartă-mă, Doamne, iartă-mă! Iartă-i şi pe părinţii, pe moşii şi strămoşii mei, pentru toate păcatele pe care le-au săvârşit, fiind prin ele pietre de poticnire pentru urmaşii lor. Îndreptează-mă pe mine, păcătosul, Doamne, să duc o viaţă curată, ca să-mi pot îndrepta copiii pe calea poruncilor Tale. Să vină pacea Ta peste casă noastră, să vină peste noi milă Ta, ca să sporim în fapte bune şi în tot ce e bineplăcut Ţie. Ca să petrecem cealaltă vreme a vieţii noastre în pocăinţă şi să dobândim în această viaţă darul Tău, iar în cealaltă, bucuria cea veşnică. Pentru rugăciunile Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Amin.
II
Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce cu înţelepciunea Ta ai zidit pe om şi ai suflat în faţa lui suflarea de viaţă şi, binecuvântându-l, ai zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, iar la Cană Galileei, prin Unul-Născut Fiul Tău, ai binecuvântat nunta şi deci naşterea de fii, cu multă umilință rog marea Ta bunătate ca neîncetat să reverşi harul Tău şi să Te milostiveşti asupra copiilor mei, pe care Tu ai binevoit să mi-i dăruieşti. Umple-i pe ei de înţelepciune şi pricepere. Îndreaptă paşii lor pe căile omeniei, ale dreptăţii, ale dragostei de oameni şi ale bunei-cuviinţe. Ajută-mi a cultivă în ei bunătatea şi a-i face folositori lorusi şi obştii în mijlocul căreia trăiesc. Dă-le lor comorile cereşti ale virtuţii, care nu pier niciodată.
Nu cer pentru ei, Doamne, bogaăţii pământeşti, ci Te rog: dă-le un trup sănătos şi iubitor de osteneală, precum şi suflet luminat şi râvnitor spre tot binele, ca să ajungă buni fii ai Sfintei noastre Biserici şi vrednici cetăţeni ai Patriei, ca de-a pururi să binecuvânteze numele Tău. Amin!
III
Atotputernice Stăpâne, Ziditorul şi Părintele nostru cel Ceresc, care din bunătatea şi prin binecuvântarea Ta mi-ai dăruit copii: Însuţi primeşte mulţumita şi lauda inimii mele pentru acest dar; şi mă învredniceşte de harul şi ajutorul Tău, ca să-mi pot îndruma copiii pe căile credinţei, ale evlaviei şi dragostei Tale, ca odată cu vârstă să crească şi în har şi înțelepciune, şi să se învrednicească de moştenirea vieţii veşnice. Amin.
IV
Dumnezeule, Care eşti înțelepciunea şi bunătatea nesfârşită, trimite-L pe Duhul adevărului asupra copilului/copiilor nostru/noştri ca să îi (le) lumineze mintea şi inima cu lumina Sa. Te rugăm ca învăţătura să nu-l (-i) îndepărteze de Tine, ci să fie mereu pentru el (ei) o căutare a adevărului şi o dobândire a cunoştinţelor necesare spre a-şi împlini rolul în societate, pentru a-şi câştig cinstit existența şi pentru a-şi ajuta mai bine semenii. Amin.
V
[Pentru fiul plecat departe]
Doamne, fiul nostru se află departe de noi. Ne gândim deseori la el; fără el casă pare pustie, lipsa lui ne face să suferim. Dar Tu îl iubesti fără margini şi eşti aproape de el. Îndepărtează de la el orice primejdie trupească şi sufletească, fereşte-l de tovărăşiile cele rele. Dă-ne să-l putem revedea printre noi cât mai curând. Amin.
VI
[Pentru copilul bolnav]
Doamne Iisuse, în timpul vieţii Tale pământeşti Ţi-ai arătat iubirea, ai fost mişcat în faţa suferinţelor şi de multe ori ai vindecat pe cei bolnavi, revărsând bucuria asupra familiilor lor. Copilul nostru e bolnav: noi încercăm să-l ajutăm cu tot ceea ce e omeneşte cu putiinţă. Dar ne simţim neputincioşi: viaţa nu e în mâinile noastre. Îţi oferim suferinţele noastre şi ale lui şi le unim cu suferinţele pătimirii Tale. Fă ca această boală să ne ajute să înţelegem mai bine sensul vieţii şi dăruieşte fiului nostru sănătatea, ca împreună să-Ţi putem mulţumi şi să Te putem slăvi întotdeauna. Facă-se voia Ta! Amin.
VII
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează minţile copiilor noştri cu harul Tău cel datător de viaţă. Tu, Care dai celor întelepți înţelepciunea şi celor pricepuţi priceperea, trimite peste ei Duhul Tău cel Sfânt, dătătorul înţelepciunii, al cunoştinţei şi al înţelegerii. Tu i-ai luminat pe aleşii Tăi în toată vremea. Tu i-ai insuflat pe cei trei mari dascăli ai lumii şi Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur, şi s-au arătat vase alese ale sfinţeniei, răspândind în lume dreapta credinţă. Tu ai luminat-o pe Sfânta Mare Muceniță Ecaterina şi ea a ruşinat mulţimea ritorilor păgâni. Tu, Doamne, luminează-i şi pe copiii noştri (numele), ca să învețe cele bineplăcute Ţie şi să se umple de cunoştinţa adevărului. Dă-le lor ştiinţă, pricepere, răbdare şi chibzuință. Să nu primească ei cunoștințe pierzătoare de suflet, nici să înveţe ce e urât de Dumnezeu. Fă-i ascultători faţă de dascălii care îi învaţă cele bune şi sârguincioşi în îndeplinirea celor ce li s-au rânduit. Iar la vremea potrivită, Doamne, ajută-i să găsească locul în care să folosească cele pe care le-au învăţat şi să muncească spre binele lor şi spre folosul aproapelui. Tu îi osândeşti pe cei ce îşi îngroapă talanţii şi îi binecuvântezi pe cei care îi înmulţesc cu pricepere. Rânduieşte-le Tu, Doamne, Cel ce rânduieşti toate spre mântuire, unde să muncească, ce să muncească şi cum să muncească. Dă-le lor, Doamne, spor în toată lucrarea cea bună şi îi întăreşte în credință, ca să Te mărturisească printr-o vieţuire curată până în ultima zi a vieţii lor. Amin.
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.