Eram puștoaică, în tabără la Mamaia, cu colegii și profesorii de la școala mea, acum tare mulți ani…! Stăteam la un camping, lângă restaurantul ”Hanul piraților”, în corturi, la doi pași de plajă. Profesorii aveau grijă de noi, dar nu într-un mod invaziv, ci discret și protector! Mâncam pe la o cantină, cred, dar seara, ne cumpărau ei, profesorii, mâncarea! Nu am să uit niciodată cât de bună a fost una dintre aceste cine: un sfert de baghetă – caldă și crocantă, telemea de Medgidia – bună rău și două roșii! Era cald, soarele apunea roșu și seara se lăsa ușor, plină de emoții, pentru că urma să mergem și noi la restaurant, de unde veneau valuri de muzică, cu vocea pasională a lui Demis Russos:

Ne spălasem strașnic la dușurile comune ale campingului, ne parfumasem, iar eu m-am îmbrăcat cu cea mai bună rochiță – una roz, cu buchețele discrete de flori, cu săndăluțe și o beretă, pusă într-o parte! Mă credeam cea mai elegantă și eram sigură că toată lumea se uită la mine :)! Era un loc magic, neobișnuit, față de localurile banale, pe care le văzusem până atunci. Pânze de corăbii, chelneri îmbrăcați în pirați, frumoși de picau, sucurile nemaivăzute, în culori absolut unice – eu mi-am luat unul verde, cu nuș’ ce în el – 7 lei! Ne simțeam mari și importanți – toți eram emoționați, de parcă am fi participat la o ceremonie inițiatică. Am dansat și noi prin colțuri, pe după pânzele acelea din materiale diafane. Eram sfioși, nu cum sunt acum tinerii – dezinvolți și adaptându-se rapid la orice mediu :)! Am mers pe plajă, îndepărtându-ne ușor și tăcând un timp, pentru a nu risipi boarea amintirii acelei seri. Profesorii erau relaxați – ne dăduseră de mâncare, ne duseseră la restaurant, erau mulțumiți de munca lor! Dar, când pisica nu-i atentă, atunci fac nebunii șoriceii! Ete ce apăruse de nicăieri un pachet de țigări Amiral cu filtru, un chibrit, era noapte, un timp parcă magic…! Eram de la 6 ani astmatică, dar asta nu mă oprea să fiu de acord cu orice trăznaie interzisă, să nu experimentez orice ni se spunea că nu e bun! Și așa am fumat prima țigară! Nu știau profesorii ce-i cu noi de ne spălăm așa energic și fără invitație pe dinți, de ce suntem așa tăcuți, atunci când ne apropiem de ei, noi care eram atât de gălăgioși, de glumeți și guralivi! Ar fi fost uimiți! Venită acasă, am și luat de la primul și cred singurul chioșc din minusculul meu orășel un pachet de – ghiciți – Amiral! I-am spus vânzătoarei că e pentru tatăl meu, dar să nu cumva să-i spună, că e o surpriză…! De la un timp, aveam foarte multă treabă în grădină, care se întindea printr-un deal, spre pădure! Cum eram eu fiica lui Eminescu, fată fiind, păduri cutreieram, nu prea s-au mirat ai mei! Urcam dealul, ieșeam din grădină în imaș și mă îndreptam spre pădure! În marginea pădurii era un trunchi de copac retezat – un ciot putred, din care puteai scoate fragmente de lemn – numai bun pentru o ascunzătoare! Pusesem pachetul de țigări și o cutie de chibrituri într-o punguță de plastic, să nu le ude ploaia și apoi scosesem câteva bucățele de lemn din trunchiul retezat, le-am adăpostit acolo și, oricând voiam, veneam să pufăi ca o locomotivă cu aburi, foarte plină de importanță! De multe ori, când proprii mei copii făceau câte-o trăsnaie, oscilam între severitate și-un râs nebun, amintindu-mi de toate năzbâtiile din propria-mi copilărie. Asta se întâmpla pe la vreo 13-14 ani! La liceu, ehei, la liceu eram mari! Aveam chiar lângă școală o cofetărie; intrasem ”pe felie” cu doamna cofetăreasă și, în pauza mare, ne beam cafeluța la ”séparé”, însoțite de o țigară, ținută cu gesturi alambicate, cică elegante – în fapt, eram caraghioase ca niște maimuțele! Folosesc pluralul pentru că viciul solitar nu are haz , așa că ne strânsesem câteva ”nebune” și alcătuisem un fel de enclavă între ”copiii” de vârsta noastră! Pe atunci se mergea la muncile agricole – obligatoriu! O lună întreagă răpită școlarizării, instruirii noastre, pentru a culege recoltele lui ceașcă! Ei, dar boala cronică are și avantaje; fiind astmatică, eram scutită de sport, dar și de aceste munci agricole. Și petreceam această lună, cât colegii noștri culegeau cartofi în ploaie, în noroaie, în frig, în bătaia soarelui, stând în bărăci, fără posibilitatea de a se spăla, făcând ”lucru manual”. O lună întreagă! Pentru că nu mă suporta profesoara de specialitate de la fete, m-am mutat la prietenii vieții mele – băieții, la pilă, menghină,  bomfaier, tarod (făceam șuruburi, de pildă) și alte cuvinte misterioase pentru fetele obișnuite, ceea ce noi nu eram :). Sigur că trasam și noi liniile, după care apoi colegii noștri gentili tăiau de zor metalul cu bomfaierul! Apoi, era rândul nostru să dăm de zor la pilă, să rotunjim profilul respectiv și, cu tarodul, făceam filetul șurubului – eram…meseriașe :)! După atâta muncă de concepție, de execuție, sigur că eram extenuate și mergeam și noi și luam țigări și…o sticlă cu lichior de cacao! Ne închideam în centrala termică a liceului, unde ne păzea domnul fochist, râzând amuzat de trăsnăiile pe care le făceam noi! Glumeam, râdeam, treceam sticla de la o guriță la alta – care mai de care mai nevinovate -, la fel țigara, dacă nu existau destule, pentru a ne fuma fiecare țigara proprie și ne plăcea tare mult să venim la școală. Odată a venit profesorul nostru de ”Atelier”, dl Varduca Traian – Dumnezeu să-l ierte, am aflat că a plecat la Domnul 😦 – să ne caute la centrală…! Fochistul i-a strigat că face baie – era un robinet acolo, la care chiar puteai să faci un fel de duș tărzănesc, dar profesorul nu l-a crezut: ”Cu fetele mele acolo faci baie?” În sfârșit, nici vorbă să-i dăm drumul, ne-am spălat cu sodă pe mâini – asta avea fochistul în dotare, rău de tot pe dinți – că eram dotați și, încercând să vorbim cu gura închisă, cu ochii cam strălucitori, plini de cumințenie, plecați, ne luam papara, bucuroși că scăpam doar cu ”teoria” și nu ne spune și părinților. Era un tip super profu’ ăsta – a făcut un cerc de radio amatori, ne-a învățat alfabetul morse; deja căpătasem dexteritate la emisie și recepționam cu destulă acuratețe mesaje la viteză mare, când s-a terminat practica agricolă și a început școala pe bune. Acasă – că deja devenisem dependentă de tutun – fumam noaptea, la gura sobei, cu ușița sobei deschisă, pentru ca tirajul să absoarbă fumul. Îmi plăcea și jocul flăcărilor, culoarea focului, limbile de foc ce închipuiau mereu un alt desen, atmosfera de taină și pericol. Poate ar fi trebuit să mă fac pirat, așa cum visa fiica mea, când era mai mică – bună ereditate ți-ai ales, iubita mea :)! Au trecut anii, am terminat liceul și am început seria destul de multelor mele (feluri de) școli, departe de casă toate, deci, liber la hogeagul de fum, vorba Părintelui Cleopa. Fumam ”șerpește”; trăgeam fumul din țigară cu așa o sete, încât obrajii aproape că mi se atingeau, iar fumul îl trăgeam în plămânii mei prăpădiți, torturați de boala grea din copilărie – astmul bronșic -, dar și de medicația foarte agresivă, existentă la acea vreme. Abia târziu, când am aflat că fetița mea venise la mine, am renunțat brusc, fără nicio greutate, la fumatul dăunător pentru puiul meu! Tot la fel de simplu a fost în perioada când copiluța mea o păpa pe mami; ei, dar aceste perioade mai și trec! Cine stătea apoi la geamul deschis al bucătăriei, pufăind în aerul înghețat, cu mare grijă să nu mă prindă soțul meu, care mă amenințase că-mi vinde mașina, dacă mai fumez. Mă rog, Doamne-Doamne a ajutat ca și un băiețel să vină la mami a lui și iar m-am făcut o fată foarte cuminte! Copiii erau încă foarte mărunței, un pic mai sus de genunchiul meu, când m-am dus într-o fugă să le iau niște ”bizincă topită”, care le plăcea și pâiniță, când, stând pe trotuar, în fața unei florării, unde o femeie tare amărâtă vindea niște pătrunjel, o mașină, venind ușor și fără zgomot din spate, m-a călcat pe picior. Oamenii strigau la el, el se blocase de spaimă, pentru că nu știa cât de mare este răul făcut și s-a dat jos într-un târziu de pe piciorul meu. Era un vietnamez și se uita și el după o fată frumoasă, nemaivăzând ce mai era prin jur. Și-a cerut iertare, m-a întrebat dacă vreau să mă ducă la medic – am refuzat, spunându-i că mă așteaptă copiii  acasă, trebuie să fug, cum oi putea. Până aici, totul a fost cumva ok, până când a scos niște bani din buzunar, să-mi plătească ”daunele”. I-am aruncat banii și l-am luat la bătaie; la prima palmă, dată cu putere și revoltă, i-au sărit ochelarii cât colo prin zăpadă. Îi strigam: ”Și cam cât crezi tu că ar costa o mamă, cum te-ai gândit tu să plătești pentru o mamă ce putea să nu-și mai vadă copiii, iar ei – singuri acasă – să pățească cine știe ce?” Apoi, mi-am luat sacoșele și, șontâc-șontâc, m-am dus la copiii mei. I-am luat în brațe c-o dragoste fără margini, dar dramatismul momentului a fost întrerupt de soacra mea, care a murit de râs, când a auzit ce bătaie i-am tras ghietului vietnamez și era foarte mândră de mine! Ca să-mi treacă furia, mi-a dat o țigară…Și-așa a reînceput Mandea să fumeze. Dar, oricât de ”îndreptățită” eram să fumez, când soțul meu m-a văzut cu țigara, mi-a vândut mașina – un Peugeot 407. Căruia-i cam trosnisem o retrovizoare, în încercarea mea expertă de a o băga în garaj, după ce fusese cât pe ce să pic examenul pentru carnetul de șofer, tot pentru marche arrière, pe care instructorul meu îl considerase prea banal să-l exerseze cu mine mai mult de o dată! Mergeam în marche arrière, cam cum se unduiește Shakira, când dansează. Noroc că i-am zis cu tupeu polițistului că ”nu are de ce să nu-mi dea carnetul, din moment ce nu l-am pus deloc în pericol, conduc bine, am prezență de spirit, iar afurisitul ăla de marche arrière o să-l exersez, căz doar n-o să bag mașina în garaj de-a latul”. Din păcate, chiar asta am încercat să fac și i-am spus mașinii ca Demis Roussos – Dumnezeu să-l ierte, chiar azi am aflat că va cânta la Îngeri – ”Goodbye, my love, goodbye!” Apoi, chiar m-am lăsat pentru totdeauna de fumat. Am intrat cu toată ființa mea în viața Bisericii, am început să mă spovedesc regulat, să mă împărtășesc și nu puteam să-l amestec pe Dumnezeu cu concurența. Opt luni m-am chinuit groaznic, însă! Dacă primele două abandonuri au fost incredibil de ușoare, pentru că era pentru binele copiilor mei, această ultimă bătălie m-a umplut de suferință! Aveam o stare de nervozitate cumplită, i-aș fi bătut chiar și pe proprii mei copii, eram ca o grenadă, care abia așteaptă să-i tragi un pic inelul de siguranță. Dar, altfel decât total și brusc nu cred că se poate face, cel puțin nu un om pătimaș ca mine, fumător înrăit. Dacă tot reduceam, cred că lungeam boala, să se coacă poama! Voi cum aveți de gând să vă lăsați de fumat, de ”iarba celui rău”? Că tămâie în fiecare zi, la rugăciune, nu-i oferim ca mică jertfă Domnului, dar pe stăpânul întunericului îl ”cinstim” zilnic, de zeci de ori, batjocorind tămâierea plăcută lui Dumnezeu. Cu rugăciune la bunul Dumnezeu pentru sprijin și ajutor, putem trece, fără prea mari ”damages” această dificilă perioadă.