Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XXXIII-a)

da511ebfe7ddf1f256482b2fca7c9633

Nădejdea mea Te așteaptă, Doamne.

A Te aștepta pe Tine este singurul conținut și înțeles al zilei mele de Mâine și a zilei de Poimâine.

Iarba așteaptă roua și nu este dezamăgită. Muntele așteaptă tunetul și nu este dezamăgit. Cârtița din pământ își așteaptă hrana și nu este înșelată. Tu împlinești dorințele și așteptările tuturor ființelor.

Eu Te aștept pe Tine și Tu vii să mă întâmpini. Cu aceeași grabă cu care eu mă apropii de Tine și Tu vii către mine.

Ce este Mâine, copii ai pământului, înafară de nădejdea voastră. Dacă voi dezrădăcinați întreaga voastră  nădejde, dorința voastră de a vedea zorile zilei de Mâine va muri.

Nu cârtiți împotriva Cerului, fiindcă El nu vă împlinește toate nădejdile voastre. Bombăniți împotriva voastră fiindcă voi nu știți cum să nădăjduiți. Cerul nu împlinește nădejdi, ci nădejdea. Cerul o împlinește pururea. Nu cârtiți împotriva Cerului fiindcă El nu se preocupă de treburile familiei voastre și nici nu se implică în intrigile țesute de unii împotriva altora. Cerul discerne și este milostiv. El discerne tot ceea ce-i bun în fiecare lucru și e milostiv față de neputința voastră, doar dacă bunăvoința o însoțește.

Nădejdea mea nu este o bănuială, ci o nădejde sigură că Tu vei veni. Tu ai făgăduit, iar eu port pecetea făgăduinței Tale în sufletul meu. Dacă Tu încă nu ai venit, nu e vina Ta, ci a mea. Tu ești bun și milostiv și nu vrei să mă rușinezi în nedestoinicia mea. De aceea, Tu Te apropii încetișor și mereu Îți anunți venirea.

Lipsa nădejdii stă fără de treabă. Dar nădejdea mea curăță și spală încontinuu; ea aerisește și tămâiază locurile unde ea Te va primi. Și ea se neliniștește zi și noapte ca nu cumva să uite ceva care să fie bineplăcut Ție. Și ea pururea îi cercetează pe îngeri și pe sfinți, pe văzătorii de taine, pentru ca aceștia să-i arate cum să-și facă Cer din peșteră.

Nădejdea mea nu are alți asociați. Am alungat de la mine orice alte nădejdi ca pe niște impostori dovediți. Și acum în locul lor încolțește doar o nădejde care Te așteaptă pe Tine.

Când Tu vei veni, îmi vei aduce cele mai bogate daruri. Cu Tine, o, Biruitorule, va veni biruința mea asupra tuturor plictiselilor și necazurilor. Cu Tine va veni lumina și sănătatea, tăria și înțelepciunea și împlinirea deplină a tuturor așteptărilor omenești de la începutul până la sfârșitul vremii.

Cu adevărat, oamenii cu multe nădejdi, care Te îndepărtează, stau pe munte și așteaptă soarele să răsară de la Apus.

Dar eu stau cu fața spre răsărit și eu știu cu siguranță că soarele se va naște în curând. Fiindcă eu văd că zorile devin trandafirii.

Alții plantează bețe uscate în pământ și nădăjduiesc la verdeață și la roade. Dar pe țarina mea eu am sădit sămânță vie, care rodește fructe și roade bogate.

Nădejdea mea în Tine nu este o poveste, ci o certitudine la fel de sigură ca faptul că soarele trebuie să răsară de la răsărit și că sămânța bună, atnci când e pusă în pământ bun, trebuie să încolțească.

Țarina este a Ta și Tu ești semănătorul și sămânța.

Vino, o, Doamne, nădejdea mea Te așteaptă! vinieta

 

 

Din mine răsari Tu – Alexandru Povarnă

1476051_658758580811012_1356766953_n

din păr îți răsar mereu stele

mâna ta ajunge din cer în plămân

zvon de mare sare din balta lucioasă

visele se trăiesc pe cai de mare supradimensionați

și muzică italienească remixată

de un dj cu urechi adânc tăiate

.

din povești răsare luna

viața mea a început cu Tine

acum demult

din cămașă neagră de dantelă în nud nocturn

să devenim statui în piazza

cu un singur bec

.

din joc răsare iubirea

pene de colibri rătăcit în noapte

să alergăm după el până cădem în groapa vie

cu perechi veșnice de Noi

pod cu îngeri peste toți

.

din mine răsari Tu…

Alexandru Povarnă

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XXXII-a)

lrg-4361-icoane_iisus_hristos_4_m_stavronikita

Credința mea Te vede, Doamne.

 Ea este lumina și vederea departe văzătoare a ochilor mei.

 Ea este simțirea omniprezenței Tale. Ea îmi trage genunchii la pământ și îmi înalță brațele spre cer.

 Credința mea este legătura sufletului meu cu Tine. Ea îmi face inima să dănțuiască și limba mea să cânte.

 Când rândunica se apropie, puii de rândunică se agită în cuib. Fiindcă încă de la distanța ei simt sosirea mamei lor.

Credința mea este bucuria mea, căci Tu vii, Maica mea.

Dacă prietenul meu se gândește la mine în timp ce scrie o scrisoare într-un oraș îndepărtat și eu alung alte gânduri și mă gândesc la prietenul meu.

Credința mea este gândirea mea la Tine care Te face, o, Atotștiutorule Doamne, să Te gândești la mine.

Când un leu e despărțit de leoaica sa, ochii leului sunt cuprinși de dor după leoaica sa.

Credința mea este dorul meu după Tine, când Tu ești departe de mine, Frumusețea mea.

Când nu e soare, cele mai grozave furtuni bântuie marea.

Credința mea este potolirea furtunii din sufletul meu, fiindcă lumina Ta se revarsă în mine și mă liniștește.

Ochii mei mi-au spus: ”Noi nu-L vedem pe El”. Dar eu i-am liniștit cu cuvintele: ”Adevărul este că voi n-ați fost creați să-L vedeți pe El, ci să vedeți ceea ce este al Său”.

Urechile mele mi-au spus: ”Noi nu-L auzim pe El”.

Dar eu le-am adus la ordine cu cuvintele: ”Adevărul este că voi n-ați fost create să-L auziți pe El, ci să auziți ceea ce este al Lui”.

Nimic din ceea ce este creat nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar ceea ce este al Lui. Ceea ce este creat vede și aude ce este creat. Doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate vedea. Și doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate auzi. O picătură nu-l poate vedea pe pictor, dar fiul pictorului îl poate vedea pe pictor. Un clopot nu-l poate auzi pe clopotar, dar fiica clopotarului îl poate auzi pe tatăl ei.

Ochiul nu-L poate vedea fiindcă el n-a fost creat cu scopul de a-L vedea. Urechea nu-L poate auzi, fiindcă ea n-a fost creată cu scopul de a-L putea auzi.

Credința mea Te vede, Doamne, întocmai precum ceea ce este născut îl aude pe cel ce l-a născut.

Dumnezeul din mine Îl vede și-L aude pe Dumnezeul din Tine. Iar Dumnezeu nu este creat, ci născut.

Credința mea este ca o cufundare în străfundurile sufletului meu și ieșirea la suprafață dimpreună cu Tine.

Credința mea este singura mea cunoaștere veritabilă. Orice altceva este asemănător copiilor, care strâng pietricele colorate pe lângă lac.

Credința mea este singurul interes veritabil al vieții mele. Cu adevărat orice altceva este o comedie a simțurilor.

Atunci când spun: ”Dă-mi mai multă credință” – mă gândesc: ”Dă-mi mai mult din Tine, o, Tatăl meu și Dumnezeul meu”.

vinieta

Sensul trezirii somnului e moartea fumului (soresciană cu aplomb) – Alexandru Ivan

inima-9

Cei ce ardeți

Și vă recunoașteți ca atare,

Atunci când vă aprindeți țigara firii,

Apropiați-v-o de urechea stângă,

Ce printr-n paradox al ordinii necesare,

Aude cu timpanul drept al cortexului vostru

Și auziți cu tresărire cordială

Trosnirea ritmică în ardere

A tutunului crescut în haos

Și a hârtiei,

Pe două tonuri diferite, dar complementare.

Și ascultați-o cordial-solar,

În ce vă spune,

Ea, țigara umilă, din pachetul de Carpați din lemn de tisă

Și stejar.

Ce subminare mai sublimă

A egoului

Decât iubirea cu îndrăgostire

A venerei ce-o sfințim

Fără să știm

În isihasm senzitiv,

Decât iubirea cu îndrăgostire

A frumuseții ce i-o vezi

În marea ce-o omoară ea

Prin durerea nașterii sale înspumate?

Că iubirea și îndrăgostirea (la om, cel puțin)

Sunt în mod necesar egoiste,

În sensul că altfel n-ar fi DELOC.

Senzația e totul în lume,

Deci ce derelativizare

Mai completă, mai concretă

Decât aceea ce o faci

Cu mușcătura ritmică, încordată, aprinsă și umedă

A inimii

Din minte…

Mintea inimii e deja Dumnezeu

Ea e simplă și neabstractă ca auzirea

Și nu mai are-ntoarcere

Din trosnirea la viață palpitândă

A ochiului de solară roșeață

Din fruntea propriei dimensiuni

Spațio-temporale.

Ș-atunci e de la sine înțeles că

El își gândește inima prin noi,

Altfel nu ni s-ar mai fi trimis

Să ne sângereze vin fierbinte, pulsatil, neînceput

În venele pocalelor

Din templele tâmplelor noastre.

Ecce homo! Ecce conscientia în sens de împărtășire!

Un noumen făcut nouă fenomen

Cardiac prin minte…

Și atunci, a nu se mai crucifica misterul

Omului ca fiu,

Prin căutarea, sau, mai rău

Așteptarea vreunei judecăți…

E simplu ca privirea frunții și ființa

Și neabstract în nesfârșirea lui

De necuprins, cuprinsă nouă încă…

Alexandru Ivan

Rugăciune puternică pentru momentele grele ale vieţii

admin-ajax (1)
O, Dumnezeule Mare, mântuieşte-mă de toate relele;

O, Dumnezeule Mare, care ai hărăzit mângâiere tuturor Sfinţilor, hărăzeşte-mi-o şi mie, care ajuţi şi sprijini toate lucrările, ajută-mă şi sprijină-mă în toate nevoile, scapă-mă de toate primejdiile, de toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi.
În numele Tatălui care a creeat lumea, în numele Fiului care a răscumparat-o, în numele Sfântului Duh care a împlinit legea în toată a ei desăvârşire.

Binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl care cu cuvântul a zidit lumea, să fie pururea cu mine ……!

Binecuvântarea Domnului Ii sus Hristos, fiul Marelui Dumnezeu, să fie pururea cu mine…..!

Binecuvântarea Sfântului Duh cu cele mai scumpe daruri ale Sale, să fie pururea cu mine … !

Doamne, norii grei ai nenorocirilor şi ai supărarilor se abat asupra capului meu şi întristările sfâşietoare mă copleşesc, dar mă mângâi că Tu mă iubeşti şi această încredinţare mă încurajează.

Plin(ă) de nadejde în dragostea şi bunătatea Ta, nu voi lăsa să mă biruiască împotrivirile soartei, ci mă voi lupta cu curaj, căci numai cu ajutorul Tău voi reuşi.

La tine, dar Preabunule Doamne, alerg şi mă rog: vino grabnic şi mă mântuie cu puterea Ta, cu mila Ta, precum ai mântuit şi pe Petru cel ce venea pe apă; întinde-mi mâna ca şi lui şi mai presus Doamne dă-mi sănătate şi……….(se spune o singură dorinţă).

Doamne, ai milă şi nu zăbovi şi primește cu bunătatea Ta rugăciunea mea ce o fac către Tine, apără-mă cu Harul Tău şi ajută-mă sa fiu statornic în angajamentul ce-l iau faţă de Tine: de a da o bucată de pâine la săraci şi de a mă ruga pentru cei aflaţi în primejdii sau suferinţă şi pentru mântuirea tuturor oamenilor.

Trimite Doamne binecuvântarea Ta peste duşmanii mei cunoscuţi….(se spune numele) şi necunoscuţi şi îndreaptă-i cu gânduri bune spre mine şi spre toţi ai casei mele.

Tu Doamne, doreşti ca omul să trăiască în unire şi dragoste pe pământ.

Fă-i şi pe cei ce mă asupresc, mă urăsc, mă chinuiesc, mă năpăstuiesc, mă descurajează, mă desconsideră, să cunoască milostivirea Ta şi luminează-le Tu, Doamne, inima lor şi fă-o primitoare de dragoste, ca să trăim în deplină unire, cu inima curată şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm celor ce ne greșesc noua. AMIN!

Sf. Nicoale Velimirovici : Cântare de lauda către Dreptul Simeon – ocrotitorul copiilor

simeon9 (1)

 Atotputernice Doamne, miluiește și mântuiește,

Ține această mică flăcăruie de viață.

Asemenea luminii unei candele

Este viața acestui copil,

Iar vânturile lumii cumplite sunt,

Chiar și pentru strălucitoarele stele.

Un foc mic se păstrează sub cenușă,

Iar sub mâna Ta, sufletul omului.

O, Doamne, mântuiește-ne, miluiește-ne și ne ușurează

Trecerea prin această viață.

Așa s-a rugat și Prorocul David, deși el era torță strălucitoare.

Păzește sufletul și cugetul copiilor

De toată întinarea cea rea a păcatului.

Sufletul lor ușor ar pieri

Dacă Tu, Doamne, nu l-ai apăra ca un Puternic.

O, Stăpâne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi și acum,

Ține această mică flăcăruie în viață!

Pentru rugăciunile Sfântului Tău, Dreptul Simeon,

Cel care în brațele sale pe Pruncul Iisus l-a primit.

Amin!

Sursa: doxologia.ro

Izvoarele bunăvoinței – Radu Părpăuță

PortraitÎn lumea Radu-Parputa-150x150operei lui Creangă există răul aşa cum în manuscrisele sale persistau greşeli. Pe acestea din urmă mereu le corecta, mereu le îndrepta. Auzind că i se vor traduce în germană Soacra cu trei nurori şi Harap Alb, autorul îl anunţă pe Titu Maiorescu, aproape cu obrăznicie, că vrea să mai facă unele „îndreptări”,și lungește nepermis de mult termenul de predare a textelor. Vizitatorii bojdeucii îl află nu o dată îmbrăcat în faimosul lui halat cu dungi albastre, cu târâiţii în picioare, corectând şi iar corectând, „cu o mulţime de hârtii, note, caiete, împrăştiate în toate părţile.” Şpalturile la Harap Alb erau umplute cu fel de fel de ştersături, adăugiri, mutări, strămutări, „încât de abia le puteam da de rost”, zice Ioan S. Ionescu, un autor de „amintiri” despre Creangă.

În lumea basmelor, a Amintirilor există fenomene neaşezate, oarbe, instinctuale, care sunt mereu dirijate, corijate, îmbunate. Un meşter bun, asemeni lui Creangă corectându-şi la infinit manuscrisele, intervine mereu să corecteze erorile lumii. Aşa este, bunăoară, fata moşneagului, o meşteriţă care îngrijeşte jivinele Sfintei Duminici: „…însă tare în credinţă şi cu nădejdea în Dumnezeu, fata nu se sparie, ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte, cât nu se poate mai bine.” Astfel, jivinele, „copiii lăuţi frumos”, ca un text trecut pe curat am zice, se îmbunează, iar Sfînta Duminică, „cititoarea” acestei isprăvi, „s-a umplut de bucurie.” Dar există şi alte lucruri neaşezate, neisprăvite, informe, „în toată lumea”, acolo unde porneşte fata. Ea le „grijeşte” pe toate: căţeluşa cea bolnavă, părul plin de omizi, fântâna mâlită şi părăsită, cuptorul risipit. Odată îndreptate, acestea o vor ajuta pe drumul de întoarcere către casă. Răsplata primită de la ele este importantă, dar nu vitală, căci fata babei nu le „grijeşte”, însă reuşeşte totuşi să se întoarcă acasă, dreptu-i, mai cu opinteli decât fata moşneagului. Mai important este că fata moşneagului a aşezat lucrurile, le-a isprăvit, le-a tocmit, le-a pus în ordinea lumii. Ca o bună creştină, ea nu caută răsplată pentru aceasta. Răsplata însă vine. Cînd vrea Domnul, desigur. Tot aşa cum şi fata babei îşi primeşte „răsplata” când vrea Domnul. Acesta o lasă să treacă pe drumul de întoarcere, dar o pedepseşte în final cu lighioanele ieşite din lada ucigaşă.

Poate că tot Domnul aduce dragostea, care „nu gândește răul”, cum spune Apostolul.   O vorbă tocită și răstocită spune că iubirea îl schimbă pe om. Și îl îmblânzește. „Farmazoanca” fată a Împăratului Roș, vicleană, gata să-i dea pieirii pe Harap Alb și pe năzdrăvanii lui, se îmblânzește în final. La început face multe necazuri eroilor noștri, mai cu seamă lui Ochilă și lui Păsări-Lăți-Lungilă. Apoi însă, pe drumul de întoarcere, cu fata, care era frumoasă de mama focului („cum s-ar mai zice la noi în țărănește”, zice mucalit Humuleșteanul, după ce mai întâi încearcă tot felul de „imagini plastice” orășenești pe seama ei: boboc de trandafir, scăldat în roua dimineții, etc), se petrece ceva: se îndrăgostește de Harap Alb.  Iar sentimentul dragostei incipiente își găsește un maestru în – cine credeți? – „țăranul necioplit” din Humulești, cel care trăia cu „țiitoarea” Tinca și pentru care femeia nu era bună decât pentru muncit în gospodărie și făcut plozi: „Și de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorba, și ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce…poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului:

Fugi de-acole, vină-ncoace!

Șezi binișor, nu-mi da pace!

sau mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? Dar știu atâta, că ei mergeau fără a simți că merg, părându-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă, ziua ceas și ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea”. Dragostea este starea naturală a omului. Prin inițiere erotică fata Împăratului Roș este subsumată culturii. „Farmazoanca” sălbatică, vicleană ajunge să fie educată, cultivată prin dragoste. Na, frate! Îmblânzirea scorpiei, vorba strămoșească! Puterile ei malefice inițiale, magia neagră, ca să spunem așa, se preschimbă în magie albă, izbutind, cu vie și apă moartă, să-l salveze de la moarte pe Harap Alb.

Harap Alb corijează alte rele: pe cei cinci monştri. Fiecare nămetenie în parte este la început „trăitoare în rău”, ca să ne exprimăm biblic. Din cauza lui Gerilă „vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicăreau, pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii, blestemîndu-şi ceasul în care s-au născut.” Ochilă vede văzute şi nevăzute, „copacii cu vîrful în jos, vitele cu picioarele în sus”, dar vede şi gurile căscate ale celor care îl ascultă, căci personajul e un karaghioz de iarmaroc valah. Privirea lui atotstrăbătătoare nu duce însă la nimic, rămîne o curiozitate şi atît. Ceilalţi sînt mai înspăimîntători, chiar primejduiesc lumea: Flămînzilă „mînca brazdele de pe urma a douăzeci şi patru de pluguri”; Setilă, altă arătare de om, dipsomanul absolut, „băuse apa de pe douăzeci şi patru de iazuri şi o gîrlă, pe care umblau numai cinci sute de mori”; Păsări-Lăţi-Lungilă vînează, fireşte, păsări, „le răsucea gîtul cu ciudă şi apoi le mînca aşa crude cu pene cu tot.” Ciuda aceasta inexplicabilă şi incontrolabilă a lui Păsărilă îi caracterizează, de fapt, pe toţi, vine de undeva din străfunduri (psihanalizabile, desigur, dar nu e treaba noastră) şi e lipsită de noimă. Cei cinci nu-şi află rostul în lume, acţiunile lor sînt anapoda, fără finalitate.

Aceşti ciudaţi şi înciudaţi, aceste pocitănii, bîzdîgănii, arătări, dihănii, schimonosituri, onănii, namile (invenţia lingvistică a lui Creangă în exprimarea informului pare a nu mai avea capăt) intră în slujba lui Harap Alb. Acesta îi domesticeşte, le dă un rost pe lume, punîndu-i în serviciul binelui. Cu ajutorul lor izbuteşte să treacă prin toate probele maleficului împărat Roş. Fiecare îşi găseşte locul său: unul la mîncatul cantităţii uriaşe de alimente (Flămînzilă), altul la băutul unui număr apreciabil de poloboace (Setilă), altul la reglarea căldurii în odaia încinsă, „reglare” ca la cei de la distribuția gazelor (Gerilă), ultimii doi la prinderea fetei de împărat prefăcute în păsărică (Păsărilă şi Ochilă). Cei cinci se completează reciproc, fiecare punînd la bătaie „darul” său în folosul binelui general. Ochilă îi explică lui Harap Alb: „…tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul.” „Amarul” este răul. Ochilă vrea să spună că atunci cînd darul, harul, binele este suficient, răul nu mai are nici o capacitate de a se manifesta, e înlăturat de la sine de către bine.

În fapt, Creangă ne insinuează şopîrleşte un gînd, care ajunge pînă la noi dintr-o filosofie străveche: oare nu blîndeţea celor drepţi se răsfrînge asupra celor răi pentru a-i linişti? Şi oare tulburarea celor răi nu are un efect benefic asupra celor drepţi? Nămeteniile sînt perfect conştiente de rolul răului de întăritor al binelui. La despărţirea de Harap Alb, după binele pe care i l-au făcut şi după ce ei înşişi s-au îmbunat, cei cinci spun în felul următor:

„ – Harap Alb, mergi sănătos!

De-am fost răi, tu ni-i ierta,

Căci şi răul cîteodată prinde bine la ceva!”

Împăratul Roş însă nu poate pricepe acest proces. Efortul său de a-i oprima pe ceilalţi nu reuşeşte. Împăratului „îi scînteiau ochii în cap de ciudă”. Cei cinci ciudaţi şi înciudaţi însă s-au lecuit. Acum rîd, glumesc, cum se întîmplă în marea scenă din odaia încinsă. Rîsul înseamnă şi indulgenţă. „Fericiţi cei care ştiu să rîdă, pentru că rîsul este propriu omului”, parafrazează laic marele Rabelais, acest Mesia al rîsului popular, îngăduitor şi catartic. Cel rău însă nu ştie să rîdă, el crîcneşte din măsele, iar ochii îi sticlesc de ciudă.

Dar să ne întoarcem la răul îmbunat. La Creangă răul este umbra binelui ori este refuzul binelui, cum spune undeva Eliphas Lévi. Altfel spus, răul este binele negativ, rezistenţa care întăreşte efortul binelui. Iată de ce răutăţile lui Nică sînt compensate mereu de înzecirea ostenelilor de bunătate ale Smarandei, personajul tutelar al Amintirilor. Iată de ce, la răutăţile mereu crescînde ale boierului hrisohedonic, cocoşul creşte neîncetat, parcă înglobînd în sine toate cele rele. Doar spune Smaranda: „Cele răle să se spele, cele bune să se adune.” După isprava cu pupăza, mătuşa Măriuca a lui moş Andrei, cea înciudată rău, care „scoate mahmurul din om”, este îmbunată de către Smaranda cu un cuptor de alivenci şi cu vorbe de desciudare ca dintr-un tratat de psihanaliză humuleşteană: „Doamne, cumnăţică hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luîndu-se după gurile cele răle! Ia poftim, soro, mai bine să mîncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim cîte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri (…) Căci dacă ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme să apuci cîmpii.” Cine apucă respectivii cîmpi? Cel ne-bun, fireşte. Cei buni mănîncă şi se îmbunează. Prin actul mîncatului, ne spune Mihail Bahtin, cei vechi aveau convingerea că asimilează lumea, o renasc mai bună şi mai curată. Prin actul creştinesc al împătăşaniei se petrece, în definitiv, acelaşi lucru.

Tot o înciudată este şi baba câinoasă la inimă din Punguţa cu doi bani. „Hârca de la bucătărie” îl aruncă pe cocoş în cuptor, după care acesta, „cum vede şi astă mare nedreptate”, varsă apa în cuptor şi iese, „de s-a îndrăcit de ciudă hîrca”. Boierul şi el „crăpa de ciudă”. Cu alte cuvinte, nedreptatea făcută trebuia îndreptată, chiar dacă acţiunea îndreptării provoacă o dezordine pasageră. Apa însă va curge şi cuptorul se va încinge din nou. Doi înciudaţi sînt şi „hojmalăii Nică a lui Costache şi Toader a Catincăi, care îl urmăresc pe Nică, după ce acesta fugise de la şcoală: „au trecut pe lîngă mine vorbind cu mare ciudă.” Nică este convins că motivul pentru care nu au văzut unde se ascunsese a fost ciuda lor mare, pedepsită de Dumnezeu: „se vede că i-a orbit Dumnezeu, de nu m-au putut găbui.”

Ne întrebăm dacă vechiul slav ciudo (monstru), care a dat la noi ciudat, ciudăţenie, este înrudit cu ciudă şi  înciudare, tot slave. Creangă pare să facă această filiaţie. La el monstruozitatea răului este însoţită şi de înciudare.

După acest intermezzo despre ciudă să ne întoarcem la Amintiri. Aici spălarea celor rele și abolirea voii rele, de care vorbește buna Smaranda, sunt preocupări de căpătâi. Cearta dintre tată și mamă pe tema trimiterii lui Nică la școală este soluționată de socrul lui Ștefan a Petrei pe două căi: 1. în numele necesității unei minime științe de carte („să fie cineva de tot bou, încă nu este bine”); 2. Dar mai ales în numele armoniei familiale („-Las, măi Ștefane și Smărănducă, nu vă mai îngrijiți atâta…” După fuga lui Nică de la „procitire”, acesta este îmbunat de chiar părintele Ioan să vină la școală: „s-a înțeles cu tata, m-au luat ei cu binișorul și m-au dus iar la școală.” Îmbunarea lui Nică s-a datorat și unei anume cointeresări, pe care marjează părintele (iar Nică înțelege, nefiind el, nu-i așa, „de tot bou”): „Am o singură fată ș-oi vedea eu pe cine mi-oi alege de ginere.” Așa cum Harap Alb i-a întors de la fapte rele pe cei cinci și a dat un sens pozitiv muncii lor, tot așa Smaranda corijează, de fiecare dată cu bunătate, apucăturile rele ale lui Nică, altfel spus, îl educă: când Nică vine „răbuit” de la Chiorpec ciubotariul, când smântânește hoțește oalele („Se cunoaște el strigoiul care a mâncat smântâna de pe limbă… Urât mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău, drept să-ți spun dragul mamei; și să știi de la mine, că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtișag, fie lucru de purtat, fie de a mâncării, fie orice de ce-a fi”) sau când rămâne fără haine la scăldat. Lupta aceasta de gherilă dintre mamă și fiu, cu învăluiri de bunătate din partea Smarandei pentru îndreptarea fiului nu va fi fost ușoară și se vor fi acumulat tensiuni destul de mari. Dar Smaranda, ca și tiza ei frâncească Esméralda, care îmblânzește sufletul diformului cocoșat, izbutește să îmblânzească și ea „diformitățile” de caracter ale lainicului Nică. Nu mult după isprava cu scăldatul, mama îl laudă pentru hărnicie, iar Nică se detensionează brusc, răbufnind: „Atunci eu pe loc am început a plânge și bucuria mea n-a fost proastă. Și mai multă mustrare am simțit în cugetul meu, decât oricând. Și de m-ar fi izgonit de la casă, ca pe un străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit, ca atunci când m-a luat cu binișorul.” Apoi, contrazicându-se umoristic, autorul se caracterizează ironic în celebrul pasaj, care se încheie cu „nici frumos până la douăzeci de ani….”, etc. Dincolo însă de mereu invocata sa impenitență, cu Nică se petrece un lent proces de atenuare, de rotunjire a asperităților caracterului. În partea a III-a aAmintirilor Nică devine mai mult un observator, chiar un judecător al „nebuniilor” celorlalți, decât un participant. Atunci când totuși participă și pune „poște”, are grijă să se ascundă. Se adaptează deci la organismul social. Că nu va reuși în totalitate niciodată, asta-i altă chestiune…

O lecție de îmbunare a lumii celei rele o dă și bădița Vasile, dascălul, în cel mai greu moment al vieții lui: când este prins cu arcanul și trimis la oaste. Cu toate acestea, el este convins că binele precovârșește răul, iar omul bun izbândește oriunde: „Las, mamă, că lumea asta nu-i numai câte se vede cu ochii (…) și în oaste trăiește omul bine, dacă este vrednic. Oștean a fost și Sfântul Gheorghe și Sfântul Dimitrie și alți sfinți mucenici cari au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi și noi ca dânșii!” Evident, aceste „profesiuni de credință” ale Smarandei, Sfintei Duminici sau ale lui bădița Vasile, răsărite ici și colo în opera lui Creangă, sunt „mărturisiri de credință”. Chiar dacă în limbaj popular, colorat și hâtru, aceștia vorbesc în numele credinței creștine și al moralei creștine. Dacă zgâriem oleacă (sau „o leacă”, cum scrie cu bună știință Creangă) pojghița anticlericală a diaconului de la Golia, vom da peste un Creangă profund creștin. Au ne înșelăm?

Un alt exemplu de îmbunare din Povestea lui Stan Pățitul. Femeia lui Stan era cât pe ce să altereze binele unei căsnicii prin adulter, fiind ispitită în această direcție de o cotoroanță de babă din panoplia de babe absolute ale lui Creangă. Aici se străvede vechea concepție rurală, care spune clar că femeia nu prețuiește cât bărbatul. Ea este ca o avere mobilă, ca o scoarță sau ca blidarul de pe perete. Trebuie să fie utilă fenomenal, să facă prunci cât încape și să muncească până cade-n genunchi, ca boul. Țăranul tradițional mai este convins că femeia are un exces de pasiune, că poate fi „rea de muscă”. De aceea trebuie domolită, „îndreptată” cu un dos de palmă, cu bătutul în gură, precum coasa, sau cu scoaterea coastei de drac, ca în cazul nostru. Spre deosebire de cazurile de mai sus, această Evă rurală este adusă în făgașul ei îndătinat de… diavol, un diavol bun, desigur, căci și el are rostul său în lume. Chirică împlinește cele neîmplinite, scoțând coasta de drac a femeii și luând cu el la schimb tălpoiul de babă, necesar la perestroika iadului.

De altminteri, procesul cu caracter general este următorul: se pornește de la o neîmplinire și se ajunge în final la împlinire, de la anormalitate la normalitate. Normalul este cheia lumii lui Creangă. Dubitațiile spasmodice, bezmetice, anormalul care uzurpă acut normalul, crizele de tot soiul nu fac parte din lumea lui Creangă. Stan Pățitul, de pildă, apare ca orfan de tată și de mamă, apoi ca „flăcău stătut”, însingurat; deși are ceva avere o tristețe chiftește în sufletul său. Apoi bucuria i se încuibărește în suflet odată cu venirea lui Chirică, iar bucuria crește pe măsura căutării fetei cu care să se însoare. Se împlinește apoi prin căsătorie și prin scoaterea coastei cu pricina. Harap Alb se plânge că mamă-sa l-a făcut într-un ceas rău, vrea să-și curme zilele, nici taică-său nu are încredere în el. Neîmplinirea lui atinge apogeul când devine sluga Spânului. În final se împlinește prin iubirea fetei Împăratului Roș. Fata însăși, cum am văzut, se împlinește prin iubire, căci la început este „mare farmazoană” și caută să-i înșele pe năzdrăvanii eroului. Ivan Turbincă este și el un neîmplinit. După atâția ani de oaste, rămâne fără un scop în viață. Apoi, după ce pedepsește pe draci și își face toate plăcerile în iad și pe seama Morții, capătă nemurirea. Ivan nu pare a fi fericit, ajunge în situația struldbrugilor swiftieni din partea a III-a a Călătoriilor lui Gulliver. Nemurirea este, în fapt, o anormalitate, nu se încadrează în firescul lumii. De aceea Ivan suferă, sătul de guleaiuri peste putință. Dănilă Prepeleac e „nesocotit, nechitit la minte și nechibzuit în trebi” (iată trei ne-împliniri). De aceea la început pierde totul. Apoi se înțelepțește în mod firesc, natural. Nu prin supranatural îl învinge pe drac, ci prin inteligența cea mai naturală, mai normală. În Ioan Roată și Vodă Cuza scuipatul în obraz al boierului (neîmplinirea) este compensat de sărutul lui vodă (împlinirea). Iar în cazul lui Nică lucrurile sunt limpezi ca apa Ozanei: se împlinește încetul cu încetul pe parcursul Amintirilor. Tristețea înstrăinării din final nu înseamnă, de fapt, decât începerea unui nou ciclu de viață. Iar acesta se declanșează după orbecăiala inerentă începutului: „… mergând noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcăniile de pe ulițile Iașilor, am ajuns într-un târziu, noaptea, în cierul Socolei și am tras cu căruța sub un plop mare…” E noapte deci, dar va urma o dimineață. „Și a fost seară și a fost dimineață” se grăiește în Facerea. Plopul cel mare sub care trag, axis mundi, stă de strajă ca și teiul de pe dealul Humuleștilor întru împlinirea unei noi aventuri. De data aceasta, cea a scrisului.

Cele două femei, nevastă și soacră, din Poveste (Prostia omenească) sunt puțin cam… „ciudate”. Autorul le caracterizează scurt, mușcător, cu răutatea pe care și-o permit numai marii creatori: „Nevasta lui, care avea copil de țâță, era cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră.” Pus în fața unei prostii de să te crucești (întâmplarea cu drobul de sare de pe horn, care, pasămite, ar putea să fie trântit de o mâță prezumtivă în capul sugarului, pardon, bebelușului, cum se zice în „fandosita” zilelor noastre, bărbatul își ia câmpii („Mă… duc în toată lumea”), fiindcă nu are ce face. El trebuie să se îmbuneze singur. Apoi, umblând bezmetic prin lume, omul începe să contabilizeze nătărăii, unul mai mare ca celălalt. „Din ce în ce dau peste dobitoci”, se luminează omul nostru. Anormalitatea tonților întâlniți în lume are un fel de rol curativ: îl face să vadă din alt unghi, mai puțin îngust, pe toantele de acasă și să înțeleagă firescul prostiei omenești. Din elementele normalului nu crește carcinomul anormalului, ca-n literatura absurdului, de pildă. Dimpotrivă, anormalul este întors spre firesc.

Lumea lui Creangă stă sub semnul compensării răului cu binele, a anormalului cu normalul, a neîmplinirii cu împlinirea. Sfânta Duminică îi transmite acest mesaj lui Harap Alb, care e musai să îndure răutățile Spânului: „Așa a trebuit să se întâmple și n-ai cui bănui.” Adică nu ai pe cine da vina. Așadar Spânul-diavol, simbolul răului, intră în ordinea lumii. Craiul, tatăl lui Harap Alb, își previne fiul să se ferească de rău, adică de omul roș și de cel spân, dar, totodată, îl asigură de necesitatea răului și binelui în călătoria (inițierea) sa: „Numai ține minte sfatul ce-ți dau, în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni”. După cum se vede, necesitatea răului este un imperativ. De altminteri, Spânul însuși pare că își cunoaște dinainte rolul său limitat, de ne-împlinit, de ne-isprăvit: „și atâta vreme ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învia.” Într-adevăr, Harap Alb moare (ucis chiar de Spân) și învie apoi cu ajutorul fetei Împăratului Roș. Lucrurile sunt cum nu se poate mai clare. Calul năzdrăvan, care îl slujise și pe tatăl lui Harap Alb, este de asemeni clar-văzător: „Nu te teme, știu eu, năzdrăvănii de ale spânului; și să fi vrut de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. Ce gândești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” „Câteodată” zice calul, „câteodată” zic și cei cinci năzdrăvani, dar impresia generală este că răul prinde bine întotdeauna, prinde, altfel zis, fixează binele. Tot ce există, bun ori rău, face parte din această lume. „Așa e lumea asta, – zice Sfânta Duminică – și de-ai face, ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: zi-i lume și te mântuie.” Lumea n-o poți întoarce, n-o poți schimba. Nu trebuie s-o degradezi sau s-o siluiești nu nimic, gândeau cei vechi ecologistic avant la lettre. Nu ai voie să faci acestea. Nu ai voie s-o strici nici c-o furnică, așa cum era să pățească Harap Alb. El însă trece prin apă, nu peste pod, pentru a nu strica o nuntă de furnici. „Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viața atâtor gâzulițe nevinovate.” Pentru că s-a îmbunat, își va primi răsplata. Tot așa procedează și cu albinele, căpătându-și răsplata. Dăruind, vei dobândi, nu?

Gândurile urzite până aici ne conduc la ideea că răul absolut, răul ca rău, nu există la Creangă. Importantă nu este penetrarea răului, ci îmbunarea acestuia. Binele și răul îngemănate nu reprezintă altceva decât armonia lumii, acel ordoal strămoșilor latini. De aici o necurmată îngăduință între oameni, o bunăvoință și o bunăvoie infinite. Când pedeapsa sau moartea totuși vin, acestea sunt întrețesute în pânza largă a conciliabilului, a vieții și a morții îngemănate. Să aruncăm aici doar o nadă pentru cititor: Oare moartea soacrei, de pildă, așa cruntă cum e, nu înseamnă o repunere a normalului în toate drepturile sale, un triumf al echilibrului vieții prin abolirea vetusteței și dezechilibrului reprezentate de soacră?

Să rămânem la bunăvoie, care are rol esențial la Creangă. De aici și voia bună, de care face zicere Vladimir Streinu, un profund exeget al operei lui Creangă: „Ne-am obișnuit de prin școli să-i zicem „umor”, dar pentru Creangă e mai potrivită vorba lui însuși, aceea pe care o întrebuințează: „voie bună”(p. 111). Într-o lume normală, împlinită, îmbunată, nu putea să nu apară și râsul liber, „sănătos” (de parcă ar exista și râs bolnav; în lumea lui Creangă în nici un caz). Creangă vine să propovăduiască bunătatea, îngăduința și râsul lumii lui. Sfântul Pavel scria apostolilor săi: Semper gaudite! Fiți mereu veseli! Creangă ar fi putut îndemna și el la fel sau, mai bine, vorbește prin gura popii Buligă Ciucălău: „Din partea mea, tot chef și voie bună să vă dea Domnul, cât a fi și-ți trăi!” Bineînțeles, popa Ciucălău propagă o altă veselie, una cam antipaulinică. Același Vladimir Streinu a intuit perfect esența acestui râs izvorât dintr-o adâncă înțelegere umană: „Rîsul în opera lui Creangă nu pedepsește, nu denunță vicii sau defecte omenești, o anumită profesiune, o manie individuală; rîsul lui e o petrecere pe seama limitelor naturii omenești, care sînt în primul rînd limite proprii ale celui care rîde, și numai în al doilea rînd sînt și ale altora” (118). Ne putem închipui că mai există astăzi un astfel de râs plesnind de sănătate, teafăr, naiv și prostesc de normal?

Radu Părpăuță 

Bibliografie:

Bahtin, M., François Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și în Renaștere, În românește de S. Recevshi, Editura Univers, București, 1974.

Dan Grădinaru, Creangă. Monografie, Editura Allfa, 2002.

Vladimir Streinu, Ion Creangă, București, Editura Albatros, 1971.

Acatistul Întâmpinării Domnului – 2 Februarie

 PrezentareaLaTempluiD2

După începutul obișnuit:

https://multumesc.mobi/2014/11/23/rugaciunile-incepatoare-care-se-citesc-inainte-de-orice-acatist/

Condacul 1

Astăzi aleasa Maică merge de la Betleem la Ierusalim, iar dumnezeiescul Prunc Iisus în brațele ei ca un nor ușor este purtat. Iar noi, nevrednicii, întâmpinând pe Împăratul Slavei și pe Maica Fecioară Preasfântă, împreună cu bătrânul Simeon cântăm celei binecuvântate: Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi!

Icosul 1

16472943_640716166136031_4138152477203850346_n

Cetele cerești, plecate spre pământ, văd pe Cel Unul Născut, pe Făcătorul lor și Stăpânul a toată făptura, în brațele feciorești ale Maicii celei neispitite de bărbat, mergând la Ierusalim, purtat ca un Prunc, și bucurându-se, cântă Lui și Împărătesei Fecioare laudă de sărbătoare:
Vino, Împăratul cerului și al pământului, în cetatea Marelui Împărat, Sionul cel sfânt;
Vino, Dumnezeule Preaînalt, din înălțimile cerești în biserica pământească și făcută de mâini;
Vino, Fiule Unule Născut, și Te sălășluiește cu oamenii pe pământ;
Vino, Mielul Cel nevinovat și dumnezeiesc, să Te aduci Domnului, Cel din ceruri;
Vino, Preacurată Porumbiță, Mireasă fără de bărbat, a Sfântului Duh;
Vino, Mielușea neîntinată, Maica neprihănită a Mielului Hristos;
Vino, Pruncă de Dumnezeu aleasă, Fiica cea preadorită a lui Dumnezeu Tatăl;
Vino, Împărăteasa Cerului, Stăpâna cea bună a întregii lumi;
Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi!

Condacul al 2-lea

Preasfânta Fecioară pe sine s-a văzut fiind curată după Nașterea lui Iisus și nu i-a trebuit curățire, pentru că Hristos a trecut precum o rază de soare printr-un diamant, nestricând curăția feciorească a Preacuratei Maicii Sale. Totuși, fiind smerită și nemândrindu-se de neprihănirea curăției Sale, atunci când s-au împlinit zilele legiuite de curățire, a plecat de la Betleem, împreună cu Sfântul Iosif, logodnicul, și au adus pe dumnezeiescul Prunc, la Ierusalim, înaintea Domnului și împreună I-au cântat cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Văzându-te pe tine, printre veacuri, Fecioară, că porți în mâinile tale pe Dumnezeu întrupat, Isaia proorocul a glăsuit: „Domnul va ședea pe nor ușor”. Iar tu, o, Maică a lui Dumnezeu, mergând la Ierusalim și purtând dumnezeiescul Prunc în brațele tale, cugetai: „Cum, fiind mamă, am rămas fecioară?”. Totuși, văzând că această naștere a fost mai presus de fire, cu cutremur ai grăit întru sine: „Cum să Te numesc pe Tine, Fiul meu? Dacă Te numesc om, văd că ești mai presus decât omul, fecioria mea păstrând-o nestricată, pentru că zămislirea Ta a fost dumnezeiască. Dacă Te numesc Dumnezeu, văd că întru toate ești asemenea omului, afară de păcat. Pentru aceasta Te propovăduiesc pe Tine Dumnezeu adevărat și om adevărat”. Noi însă, întâmpinând venirea Ta, Hristoase, pe cea Curată o cinstim cântând așa:
Vino, Curată Fecioară, că ai născut curat pe Curatul Dumnezeu;
Vino, maică fără bărbat a lui Emanuel, care nu a cunoscut nunta;
Vino, ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii, că de a ta curăție s-a minunat Gavriil;
Vino, ceea ce ești mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, că ție ți s-a închinat firea îngerilor;
Vino, țarină nesemănată, că ne-ai răsărit nouă Spicul Vieții;
Vino, rug nears, că întru Naștere nu te-a ars focul dumnezeirii;
Vino, încăpere neîncăpută la care nu pot să privească cei cu câte șase aripi și cei cu ochi mulți;
Vino, masă cu chip de foc, pe care pământenii nu se pricep să te laude după cuviință;
Vino. Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 3-lea

Fiind purtată de putere dumnezeiască ai venit la Sfânta cetate, Ierusalim, Preasfântă Fecioară, ca o zi luminoasă, arătându-L întregii lumi pe Hristos, Soarele Dreptății. Pentru aceasta în chip vădit te-ai arătat prestol de Heruvimi, înălțat prin fecioreasca slavă, căci în mâna ta porți pe Împăratul Slavei, în fața Căruia stau în chip nevăzut Serafimii cei cu câte șase aripi, împreună cu toate puterile cerești cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având Fecioara pântece primitor de Dumnezeu, a venit la biserică, ținând în mâna sa pe dumnezeiescul Prunc Hristos, și, plecând genunchii înaintea Domnului, cu bucurie și cu bună-cuviință a grăit: ,,O, Părinte Preaveșnic, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis să Se întrupeze dintru mine pentru mântuirea oamenilor. Acesta este Rodul pântecelui meu, zămislit întru mine prin Duhul Tău cel Sfânt. Acesta este întâiul meu Născut. Primește Cuvântul Tău cel Întrupat dintru mine, primește de la mine pe Fiul Tău, pe Care Ți-L aduc, ca prin Trupul și Sângele Lui, primit de la mine, să răscumpere neamul omenesc”. Iar noi pricepând această tainică rugăciune, Preacurată, cântăm Fiului Tău și Dumnezeului nostru așa:
Vino, Preadulce Iisuse, pogorând pe pământ blând și smerit precum ploaia pe pământ curat;
Vino, Viață Preadulce, precum picătura ce picură pe pământ, arătându-Te nevăzut în Întruparea Ta;
Vino, Mântuitorule atotmilostiv, să cauți și să mântuiești pe cei pierduți;
Vino, Păstorule preabun, Cel ce ai voit să porți pe umerii Tăi oile rătăcite;
Vino, Doctorul celor fără de nădejde, Cel ce ai binevoit să porți bolile și neputințele noastre;
Vino, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ai voit să iei asupră-Ți toate păcatele lumii;
Vino, Domnul Slavei, purtat pe nor ușor, că ai gonit ademenirile întunericului;
Vino, Împăratul păcii, Cel ce șezi pe tronul lui David, a Cărui împărăție nu este din lumea aceasta;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 4-lea

Având întru sine furtună de gânduri îndoite marele arhiereu al lui Dumnezeu, Zaharia, s-a tulburat văzând pe Sfânta Fecioară cu Pruncul la un loc cu femeile necurate, înaintea ușilor bisericii, cerând curățirea cea după lege; a dus-o în Sfânta Sfintelor și a înțeles cu duhul că această Maică și după naștere este Fecioară Curată. Pentru aceasta a așezat-o în locul fecioarelor, unde femeilor având bărbat nu li se cuvine să stea, și, întâmpinând-o, cu frică și cu bucurie a cântat lui Dumnezeu Cel ce S-a arătat: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Zaharia minunatele tale cuvinte în fața lui Dumnezeu, Preacurată, și văzând că așezi copilul tău preaiubit în brațele lui de arhiereu al lui Dumnezeu, precum în înseși mâinile lui Dumnezeu, și împreună cu acesta aduci jertfă, după cum spune legea, doi pui de porumbel, s-a umilit cu inima și cu credință și cu frică a primit pe dumnezeiescul Prunc, zicând așa:
Vino, Cel vechi de zile, Care de demult ai dat lui Moise legea în Sinai;
Vino, Prunc Tânăr, că ai intrat acum în biserică, vrând să împlinești legea;
Vino, că, sălășluire având cerul, ai vrut să umpli biserica pământească de slavă cerească;
Vino, că, întrupându-Te din Fecioară, ai dorit să îndumnezeiești firea omenească;
Vino, că Te-ai coborât până la chipul de rob, ca pe noi, robii păcatului, să ne faci robii Adevărului dumnezeiesc;
Vino, că ești strălucirea Ipostasului Părintesc, ca pe noi să ne arăți fiii Tatălui Ceresc;
Vino, Împlinitorul legii, Care ai adus lui Dumnezeu pui de porumbel, ca noi să zburăm la ceruri mai curați decât aceștia;
Vino, Dătătorule de milostivire, Care milă voiești, iar nu jertfă, ca și noi să Te ungem cu untdelemnul milei;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 5-lea

Steaua cea de Dumnezeu luminată a strălucit, când a venit la biserică Simeon, purtat de Duhul Sfânt. Acestuia, tânăr cu Duhul, dar îmbătrânit cu trupul, fiind drept și credincios trăind în credință și așteptând mângâierea lui Israel, i s-a făgăduit prin Duhul Sfânt să nu vadă moartea, până când nu va vedea pe Hristos Domnul venind în trup. Acesta, privind pe Preacurata Fecioară și pe Pruncul ținut de dânsa în brațe, a văzut harul lui Dumnezeu și, cunoscând cu Duhul că Acesta este Mesia Cel așteptat, în grabă s-a apropiat de Dânsul și, dând mulțumire lui Dumnezeu, cu frică și cu bucurie I-a cântat din inimă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând bătrânul Simeon în mâinile Fecioarei pe Cel ce a zidit pe om, purtat în chip de Prunc, s-a umplut de nespusă bucurie și, uitându-se pe sine, a grăit cu bucurie: Te doresc pe Tine, Dumnezeul părinților și Doamne al milei, la Tine privesc, Cel ce cuprinzi toate cu Cuvântul Tău, pe Tine Te întâmpin, Cel ce stăpânești viața și moartea, pe Tine Te aștept, Cel ce unești cerul și pământul. După Tine flămânzesc morții ce așteaptă învierea. După Tine însetează cei ce pătimesc și așteaptă mângâiere și Ție Îți cântă așa:
Vino, Cel așteptat de toți proorocii, să ne cercetezi cu mântuirea Ta;
Vino, Cel dorit de toate neamurile, să ne luminezi cu învățătura Ta;
Vino, Mântuitorul nostru, ca să izbăvești pe Adam și pe Eva de păcat, de vechiul blestem;
Vino, Cel ce Te-ai arătat pe pământ Mântuitorul nostru, ca să viețuiești cu oamenii și să-i scoți din întuneric și din umbra morții;
Vino, Luminătorul nostru, ca să binevestești anul plăcut Domnului;
Vino, Izbăvitorul nostru, ca să-i și slobozești pe cei zdrobiți cu inima;
Vino, Păstorule și Învățătorule, ca să propovăduiești robilor dezrobirea și celor orbi vederea;
Vino, Ziditorule și Stăpâne, să vestești celor umiliți mântuire și tuturor oamenilor iertare;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 6-lea

Propovăduitor minunat al venirii lui Hristos s-a arătat purtătorul de Dumnezeu Simeon, când mai ales umplându-se de Duhul Sfânt, primul dintre oameni L-a cunoscut pe Ziditorul său, venit cu trup, și primul a mărturisit dumnezeirea Lui, cântându-I în numele tuturor celor ce trăim pe pământ: „Ție ne închinăm, pentru că Tu ești Dumnezeul nostru; Ție ne rugăm, pentru că Tu ești biserica noastră, Ție Îți slujim, că Tu ești Făcătorul legii. Tu ești Unul Dumnezeu și nu este alt Dumnezeu afară de Tine și alt Fiu deoființă cu Tatăl. Prin Tine noi trăim și ne mișcăm și ființăm; Tu ești mai frumos decât toți fiii oamenilor, pentru că Tu ești Dumnezeu și om”. Pentru aceasta se bucură acum cerul, pentru că a miluit Domnul pe poporul său și saltă temeliile pământului și cei ce se află în iad, că s-a arătat celor morți învierea văzând acum pe Mântuitorul lumii și cântându-I: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Astăzi a strălucit la toată lumea lumina adevărului, că Preasfânta Fecioară a dat cu preacuratele sale mâini, bătrânului Simeon, pe dumnezeiescul Prunc, ca pe un cărbune făcător de viață, de la jertfelnicul Domnului, zicând: „Primește, cinstite bătrâne, pe Domnul tău, primește vistieria nesecată și puterea cea neajunsă. Spală necurăția și te înnoiește și te luminează de la Soarele Dreptății. Să nu ardă deci focul harului pe domnul meu, ci mai mult să-l lumineze, căci Acesta curăță păcatele și toată fărădelegea ta, ca să fii început al curățirii întregii lumi, și astfel te vei dezbrăca de toate cele vechi, ca să te îmbraci în toate cele noi”. Iar noi, pricepând această vestire milostivă, să-i cântăm Preacuratei unele ca acestea:
Vino, Fecioară, că strălucind de curăție cerească, ne-ai răsărit lumina cea neînserată;
Vino, Împărăteasă a preaminunatei lumi cerești, care ne-ai ridicat pe noi în locașurile cele de sus;
Vino, tainic rug, prin care, din înălțimile cerești, s-a aprins focul Dumnezeirii la toată lumea;
Vino, nor purtător de lumină, prin care dumnezeiescul Prunc Hristos S-a adus spre mântuirea tuturor;
Vino, masă de foc a Nevăzutului Împărat;
Vino, chivot ceresc, care ai încăput pe Hristos;
Vino, palat al Duhului Sfânt;
Vino, mireasă neprihănită a Împăratului cel fără de moarte;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 7-lea

Vrând Sfântul bătrân Simeon să primească o nouă curățire, precum Isaia cel de demult, s-a închinat Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și, atingându-se de dumnezeieștile ei picioare, a zis: „Foc duci, Curată, mă tem să iau în brațe Pruncul Cel ce stăpânește lumea. Tu însă, cu mâinile Tale, precum cu niște aripi îngerești luminează-mă, dându-mi pe Cel ce Heruvimii cei înaripați se înfricoșează să-L poarte”. Astfel Simeon, întinzându-și mâna, L-a primit în cinstitele sale brațe și cu bucurie a cântat: Aliluia!

Icosul al 7-lea

O nouă și preaslăvită minune s-a săvârșit astăzi: bătrânul Simeon primește în mâini stricăcioase pe Ziditorul omului, pentru ca Dumnezeu să trăiască cu oamenii, iar omul să devină ceresc. Primind pe Cel dorit și văzând împlinirea făgăduințelor Simeon, precum grâul cel copt, a cerut slobozirea de trup și la apusul viețuirii sale a cântat cu bucurie: „Au văzut ochii mei mântuirea Ta, ca pe o taină ascunsă din veac. Acum însă, slobozește, Stăpâne, pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, de această trupească legătură către viața cea neîntinată și neîmbătrânitoare, ca, plecând de aici, să duc veste de bucurie despre venirea Ta în lume”. Pentru aceasta Îți cântăm:
Vino, Iisuse, Dătătorul vieții, că ai dăruit viață și înviere tuturor credincioșilor Tăi;
Vino, Stăpâne, Biruitorul morții, că ai slobozit din veșnica moarte poporul Tău;
Vino, Împăratul cel fără de moarte, că din întunericul și din umbra morții ai slobozit pe cei legați din veac;
Vino, Preadulce Viață, că porțile raiului iarăși le-ai deschis lui Adam, spre viață veșnică;
Vino, Mire Preadorit, că sufletul meu tânjește și dorește curțile Domnului;
Vino, Lumină Sfântă, că Te-a aflat sufletul meu plângându-și păcatele;
Vino, Dumnezeule Preaveșnic, că aproape este mântuirea Ta pentru cei ce se tem de Tine;
Vino, Mântuitorule Preabun, căci cuvântul Tău a adus pacea mult dorită;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 8-lea

Străine cuvinte auzind de la bătrân, minunatul Iosif și Preacurata Fecioară s-au mirat de cele spuse, l-au văzut pe Simeon proorocind despre Prunc, dar nu ca despre un prunc, ci ca despre Cel vechi de zile, și rugându-se la Dumnezeu, ca la Cel ce are putere asupra vieții și asupra morții și Care poate să-l sloboadă la o altă viață, și punând toate acestea în inima lor, au cântat cu mulțumire lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul fiind întru Dumnezeu, Sfântul bătrân Simeon s-a umplut de duh proorocesc și a vorbit despre dumnezeiescul Prunc că va ajunge chiar și la iad să dea tuturor celor legați iertare, orbilor vedere și nu va vorbi ca alții. Și, întorcându-se la Maria, Mama lui Iisus, a proorocit: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va ridica împotriviri. Și prin sufletul tău, o, Maică, fără de moarte, va trece sabie, când vei vedea pe Fiul tău bătut în cuie pe cruce, ca să se descopere gândurile din multe inimi, întru iertarea păcatelor lor”. Iar noi, înțelegând această proorocie, îi cântăm Preacuratei:
Vino, Maică și Fecioară, care, întru nașterea ta feciorească, nu ai simțit durerile nașterii;
Vino, Maica Mielului și a Păstorului, care vei suferi dureri înfricoșătoare lângă Crucea Fiului tău;
Vino, bucuria noastră, care, împreună cu Fiul tău pătimind, cu toată lumea te vei bucura de arătarea Slavei Sale;
Vino, mângâiere în necazuri, care fiind încercată precum aurul în foc, ești grabnic ajutătoare celor ce sunt ispitiți;
Vino, cea preaveselă, care ai vrut să o bucuri pe Eva, cea care a adus femeilor mâhnire;
Vino, preaslăvită, care ai dorit ca prin durerile tale să eliberezi lumea de toate durerile;
Vino, Fecioară, mai cinstită decât toată făptura, care prin nașterea ta ai înnoit toată zidirea cea văzută;
Vino, Maică mai sfântă decât toți sfinții, care prin întâmpinarea ta ai unit pe îngeri cu oamenii;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 9-lea

Toată firea îngerilor s-a minunat de marea coborâre a lui Dumnezeu față de om zicând: minune preaslăvită, neînțeleasă și nespusă vedem astăzi, că Cel ce l-a făcut pe Adam încape în brațele bătrânului. Pline sunt marginile lumii de mila Lui, plină este făptura de lauda Lui, plină este omenirea de îngăduința Lui. Cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt sunt pline de bunătatea Lui, sunt pline de darurile și binefacerile Lui. Plin este cerul și pământul de slava Lui! Pentru aceasta, toate neamurile, bateți din palme cântându-I: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Grăitorul și văzătorul de Dumnezeu Simeon, deși a spus multe și a lăudat pe Preanevinovata Maică a lui Dumnezeu, care a născut lumii pe Dumnezeu Omul, Mântuitorul sufletelor noastre, totuși nu a putut să o laude cu vrednicie pe aceea pe care mințile cele mai presus de lume nu se pricep să o cânte. Totuși, cuprins de iubire a slăvit-o zicând: Preasfântă și minunată cămară a lui Dumnezeu, tu ești începutul și sfârșitul prăznuirii noastre. Tu ne-ai răsărit Lumina Soarelui ne-ai deschis izvorul iubirii de oameni a Fiului tău. Pomenirea ta este mai presus de orice cuvânt și mărirea ta întrece neputința noastră. Te rugăm, pomenește-ne neîncetat pe noi, cei ce te lăudăm și îți cântăm:
Vino, bucuria noastră nesfârșită, care ai arătat lumii întregi bucuria lui Hristos;
Vino, dulceața noastră cea pururea fericită, care ții în mâinile tale focul dumnezeirii;
Vino, lumină pururea strălucitoare, care ai luminat biserica lumii vechi cu lumina harului;
Vino, făclie nestinsă, care întru întâmpinarea ta ai luminat sufletele credincioșilor cu lumina lui Hristos;
Vino, că porți cu mâinile Focul Ceresc, ca prin tine să se aprindă în locul cel sfânt frumusețea și sfințenia;
Vino, lumină neînserată, că ai născut în chip nestricat, fiind pururea Fecioară, ca prin tine să se vestească mântuirea până la marginile pământului;
Vino, chivot însuflețit și dumnezeiesc, că prin tine se arată întregii lumi harul cel mare și mântuitor;
Vino, cortul lui Dumnezeu și al oamenilor, că prin tine Dumnezeul dumnezeilor împărățește în Sion peste toți oamenii;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 10-lea

Propovăduitoare a mântuirii s-a arătat Ana, cea insuflată de Dumnezeu, că nu se depărta de biserica Domnului, slujind ziua și noaptea în post și în rugăciuni. Aceasta ieșind cu Dreptul Simeon în întâmpinarea Pruncului Iisus, a mărturisit că acesta este Ziditorul cerului și al pământului. Și îmbrățișând pe Hristos, L-a sărutat și Duhul S-a sălășluit întru ea și a grăit: „Tu ești Dumnezeu și Fiul Omului, Fiul împărăției și al umilinței. Tu auzi și taci, vezi și ești nevăzut, ești pretutindeni și ascuns”. Și a grăit și alte proorocii despre Pruncul adus, pentru cei ce așteptau izbăvirea în Ierusalim cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveșnic și Cuvântul lui Dumnezeu, Tu acum în trup Te-ai arătat lumii întregi, ca un Prunc în biserică, purtat în brațe de Fecioara Maria, Maica Ta, ca să petreci cu oamenii și celor ce sunt din Adam să le vestești mântuirea. Adevărul Tău S-a pogorât din cer, mila Ta ne-ai trimis-o nouă și harul Tău împărățește pe pământ pentru că ai venit să cauți și să-i mântuiești pe cei pierduți. Pentru aceasta pe nimeni nu îndepărtezi, de la nimeni nu Te întorci, precum s-a întâmplat cu Uza, de demult, când s-a atins de chivotul Legământului Tău și a fost lovit de moarte. Acum însă desfrânata Îți cade la picioare și devine neprihănită, cea cu scurgerea de sânge se atinge de Tine și se vindecă, vameșii și păcătoșii stau împreună cu Tine și se fac prietenii Tăi, căci ai chemat la Tine pe toți cei trudiți și împovărați. Pentru aceasta cu bucurie și noi Te întâmpinăm și Îți cântăm așa:
Vino, o, Hristoase, împăratul tuturor, și scoală-Te întru întâmpinarea, noastră;
Vino, Iisuse, Doctorul inimilor noastre, și ieși întru ajutorul și mântuirea noastră;
Vino, Păstorul nostru Cel bun, Care Te-ai întrupat să cauți oile pierdute, și caută-ne și pe noi cei rătăciți;
Vino, Mângâietorule bun, Care ai căutat și ai găsit drahma cea pierdută, și află și sufletele oamenilor pierduți;
Vino, Atotbunule și Iubitorule de oameni, și ne primește și pe noi în brațele Tale părintești;
Vino, Atotmilostive și Îndurate, și ne sălășluiește și pe noi în cămările Tale cerești;
Vino, Mângâietorul celor întristați, ca să ne aperi și să ne cârmuiești pe noi, cei ce plutim pe marea acestei vieți deșarte;
Vino, Mântuitorul celor rătăciți, mântuiește-ne și ne scoate pe noi, cei ce ne înecăm în viforul păcatului;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 11-lea

Cântare de umilință au adus arătării Tale, Hristoase, purtătorul de Dumnezeu Simeon și dreapta Ana, arzând cu duhul și propovăduind cu buze de bucurie venirea Ta în lume tuturor celor ce așteptau izbăvirea. Iar cărturarii și fariseii, auzind astfel de mărturisiri despre Prunc, s-au mâniat și mai mult, l-au învinuit pe Zaharia, ca pe un vădit călcător de lege, că pe Maria a așezat-o în locul unde ședeau fecioarele, pentru care îndată l-au și ucis cu pietre. Iar Pruncul Iisus a fost dus în Egipt, din pricina lui Irod, ca și acolo, spre mărturie veșnică, Domnul să fie cunoscut egiptenilor și să I se aducă jertfă, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Lumină spre descoperirea neamurilor ai fost, Hristoase, Soarele dreptății, pe nor purtat, precum Simeon astăzi a proorocit că vei fi începătură de nou har, din Egipt și până la marginile lumii, că Tu ești Izvorul Vieții și Lumina oamenilor, pentru că lumina luminează întru întuneric și întunericul nu o cuprinde. Cu această lumină a dumnezeirii Tale luminează și întunericul sufletelor noastre, pentru ca toți să aprindem în inimă lumina virtuților și împreună cu Simeon și cu Ana să-Ți cântăm Ție și Preasfintei Maicii Tale unele ca acestea:
Vino, Iisuse, Lumina lumii, pentru ca în lumina Sfinților Tăi să ne luminezi pe noi;
Vino, Hristoase Mântuitorule, Care locuiești întru Lumina cea nepătrunsă, pentru ca în lumina Feței Tale să ne îndumnezeim;
Vino, Soarele Dreptății, pentru ca în zilele Tale să strălucească adevărul și pacea pe pământ;
Vino, Lumină Sfântă, pentru ca să ajungă în inimile noastre focul credinței și iubirii Tale;
Vino, Împărate ceresc, pentru ca binecuvântată și prealuminată să fie venirea Ta;
Vino, Ziditorule și Stăpâne, pentru ca având aprinsă făclia curăției să ieșim întru întâmpinarea Ta;
Vino, Lumină lină și neînserată, pentru ca în liniște și în pace să trăim toate zilele vieții noastre;
Vino, Fiule Unule Născut al lui Dumnezeu și Cuvinte, pentru ca întru bucurie și frică să lucrăm a noastră mântuire;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 12-lea

Vechea biserică a legii cu nou har s-a umplut, când ai intrat într-însa, Hristoase, ca un Prunc purtat în brațe, ca să se plinească proorocia lui Agheu: „Va veni Cel dorit de toate neamurile și voi umple de slavă templul acesta și slava acestui templu de pe urmă va fi mai mare decât a celui dintâi și în locul acesta voi împărți pacea”. Pentru aceasta să se înfrumusețeze cu lumina Ta Dumnezeiască și Biserica noastră ce se gătește să Te primească luminat ca pe un Mire, iar pe noi ne învrednicește în curăție să ieșim întru întâmpinarea Ta și cu veselie să-Ți cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând, o, Maica lui Dumnezeu, venirea întru întâmpinarea ta a întregii lumi în Biserica Domnului, lăudăm nespusa ta curăție feciorească, ne închinăm Soarelui Dreptății, Hristos, Ce a răsărit dintru tine, Îl privim împreună cu Simeon și Îl primim în brațele noastre. Împreună cu Ana mărturisim dumnezeirea Lui, cu Iosif Îi aducem în dar doi pui de porumbel, adică sufletul și trupul nostru, și precum fecioarele înțelepte, luminat înfrumusețăm candelele sufletelor noastre și făclii aprinse de fapte bune lui Hristos, Lumina cea Adevărată, Ce S-a arătat lumii, Îi dăruim, iar astăzi, împletind precum florile coroană de cântări, îți aducem aceste laude:
Vino, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca sub acoperământul Fecioriei Tale să ne păzești pe noi întru curăție și feciorie;
Vino, palat purtător de Lumină al Stăpânului, ca prin darul tău să ne faci pe noi locaș al Duhului Sfânt;
Vino, Fecioară mai luminoasă decât dimineața, ca să fim și noi fii ai zilei până la sfârșitul vieții;
Vino, soare care porți pe Tatăl Luminii, ca și pe noi să ne luminezi cu darul tău;
Vino, sfântă slujitoare a măreței taine, ca să ne înveți a sluji cu sfințenie pe Fiul tău și Dumnezeu;
Vino, bună ajutătoare a toată lumea, ca să ne păzești nevătămați de lume, de trup și de diavol;
Vino, o, Fecioară Marie, ca să luminezi sufletele noastre întunecate de patimi;
Vino, o, pruncă minunată, ca să călăuzești spre mântuire această lume orbită de păcate;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 13-lea

O, întru tot cântată Maică și Fecioară, care ai adus în locul cel sfânt al sfinților pe Cuvântul cel mai presus decât toți sfinții, întru întâmpinarea noastră și pentru mântuirea lumii; primește această rugăciune a noastră, acoperă-ne și ne păzește pe noi de tot necazul și întristarea și ne izbăvește de toate cursele vrăjmașului. Tu, cea fără de prihană, ceea ce ești ușă dumnezeiască, deschide-ne nouă, celor ce dorim mântuirea, ușile cerești, ca, izbăvindu-ne prin tine de veșnica muncă, să cântăm întru Întâmpinarea Domnului în văzduh: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul 1: Cetele cerești, plecate spre pământ…, Condacul 1: Astăzi aleasa Maică merge acum de la Betleem la Ierusalim…, și aceste rugăciuni:

Rugăciunea întâi, către Domnul nostru Iisus Hristos

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule Unule Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Care mai înainte ai fost văzut de prooroci, ca prin oglindă, în ghicitură și mai pe urmă, în aceste zile, Te-ai născut nestricat cu trupul din Preasfânta Fecioară Maria și în a patruzecea zi, în locul cel sfânt, întru întâmpinarea întregii lumi, Te-ai arătat ca Prunc, purtat în brațele Dreptului Simeon pentru mântuirea tuturor celor din Adam! Cât de proslăvită și de prealuminată este aducerea Ta în brațele Născătoarei de Dumnezeu în biserica Domnului și Întâmpinarea Ta de către bătrânul Simeon. Astăzi cerurile se veselesc și pământul se bucură de venirea Ta, Dumnezeule, de venirea Dumnezeului și Împăratului nostru. De demult Moise s-a urcat în munte ca să vadă slava Ta, dar nu a putut să-Ți vadă fața Ta, pentru că i-ai arătat doar spatele. În această zi prealuminoasă a întâmpinării Tale, Tu Te-ai arătat pe Tine Om, strălucind de nespusă dumnezeiască Lumină, ca împreună cu Simeon să Te vedem față către față, să Te pipăim cu mâinile și să Te primim în brațele noastre ca să Te cunoaștem pe Tine ca Dumnezeu venit în trup. Pentru aceasta proslăvim nespusă coborârea Ta și marea Ta iubire de oameni, că prin venirea Ta ai dăruit acum bucurie cerească neamului omenesc căzut de demult în păcat. Că Tu prin dreapta Ta judecată ai izgonit pe strămoșii noștri din raiul desfătării în lumea aceasta, iar acum ne-ai miluit și iarăși ne-ai deschis locașurile cerești și ai prefăcut plânsul nostru întru bucurie, iar Adam nu se mai rușinează pentru neascultare și nici nu se va mai ascunde de la fața Ta, fiind chemat de Tine, pentru că Tu ai venit acum ca să iei asupră-Ți păcatele lui, să-l speli cu sângele Tău și să-l îmbraci pe el, gol fiind, în haina mântuirii, în podoaba veseliei și să-l înfrumusețezi pe el, ca pe un mire. Iar pe noi, pe toți, care prăznuim dumnezeiasca Ta întâmpinare, învrednicește-ne ca împreună cu fecioarele înțelepte să Te întâmpinăm pe Tine, Mirele nostru Ceresc, cu candelele credinței și curăției aprinse să privim cu ochii credinței dumnezeiasca Ta față, să Te purtăm în inimi, în toate zilele vieții noastre, ca să ne fii nouă Dumnezeu și noi să fim poporul Tău. Iar în slăvita și înfricoșătoarea zi a venirii Tale, când toți sfinții vor ieși în văzduh pentru marea Ta întâmpinare, învrednicește-ne și pe noi să Te vedem, și astfel pururea cu Domnul vom fi. Slavă milosârdiei Tale, slavă Împărăției Tale, slavă purtării Tale de grijă, Unule iubitorule de oameni, că a Ta este împărăția și puterea și slava, împreună cu Cel fără de Început al Tău Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a doua, către Preasfânta Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu

O, Preasfântă Fecioară, care strălucești prin curăție cerească, porumbiță preablândă, mielușea neprihănită, ajutătoare bună a lumii, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru, tu ești începutul și mijlocul și sfârșitul bucuriei noastre de acum, că dintru tine a strălucit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, pe Care L-ai adus în sfintele tale brațe în a patruzecea zi, în locul cel sfânt, întru întâmpinarea noastră și spre bucuria și mântuirea întregii lumi. Pentru aceasta te fericim și te proslăvim, pentru că tu ești cortul lui Dumnezeu și prin tine S-a sălășluit între noi, pentru ca să fim poporul Lui. Tu ești ușa cerească vestită de Iezechiel, prin care iarăși ni s-a deschis intrarea în locașurile raiului. Tu ești scara cea înaltă văzută de Iacob, prin care Dumnezeu S-a pogorât pe pământ. Tu ești pod care duce de pe pământ la cer. Pentru aceasta te rugăm să privești spre noi, ca ceea ce ai intrat în locul cel sfânt purtând pe mâini Focul Dumnezeiesc, binecuvântată. Cu focul rugăciunii tale să arzi focul patimilor noastre, ca să ne izbăvim de focul cel veșnic al gheenei. În locul cel sfânt ai venit pentru curățirea cea după lege, ție netrebuindu-ți curățire, Fecioară Curată, și prin aceasta învață-ne cumse cuvine a ne păzi în neprihănire și curăție și cum să purtăm nevoința fecioriei, că tu, fiind mai presus decât Heruvimii, ai venit la biserică, laolaltă cu  femeile necurate. Tu, o, Maică Preasfântă, însăți fiind biserica lui Dumnezeu care ai adus la biserica legii pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, învrednicește-ne și pe noi să iubim mai mult în lumea aceasta bisericile Fiului tău, să le cercetăm în toate zilele vieții noastre, acolo să vedem frumusețea Domnului, pentru că mai bine este să petrecem o zi în curțile Domnului, decât să locuim în locașurile păcătoșilor. Dăruiește-ne și nouă, Preacurată, precum lui Simeon, să purtăm neosândiți, în brațele inimii noastre, pe Fiul tău și Dumnezeul nostru, ca să fim părtași pururea Preacuratului Său Trup și Sânge, și ajută-ne să ne păzim în frica lui Dumnezeu și să nu întinăm biserica trupului nostru. Și așa întâmpinând totdeauna, o, Maica lui Dumnezeu, pe Fiul tău în inimile și în sufletele noastre, să ne învrednicim prin rugăciunile tale să dobândim și acea întâmpinare în văzduh a Domnului și așa vom slăvi și vom cânta împreună cu toți sfinții pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi se face otpustul.