Cei ce ardeți

Și vă recunoașteți ca atare,

Atunci când vă aprindeți țigara firii,

Apropiați-v-o de urechea stângă,

Ce printr-n paradox al ordinii necesare,

Aude cu timpanul drept al cortexului vostru

Și auziți cu tresărire cordială

Trosnirea ritmică în ardere

A tutunului crescut în haos

Și a hârtiei,

Pe două tonuri diferite, dar complementare.

Și ascultați-o cordial-solar,

În ce vă spune,

Ea, țigara umilă, din pachetul de Carpați din lemn de tisă

Și stejar.

Ce subminare mai sublimă

A egoului

Decât iubirea cu îndrăgostire

A venerei ce-o sfințim

Fără să știm

În isihasm senzitiv,

Decât iubirea cu îndrăgostire

A frumuseții ce i-o vezi

În marea ce-o omoară ea

Prin durerea nașterii sale înspumate?

Că iubirea și îndrăgostirea (la om, cel puțin)

Sunt în mod necesar egoiste,

În sensul că altfel n-ar fi DELOC.

Senzația e totul în lume,

Deci ce derelativizare

Mai completă, mai concretă

Decât aceea ce o faci

Cu mușcătura ritmică, încordată, aprinsă și umedă

A inimii

Din minte…

Mintea inimii e deja Dumnezeu

Ea e simplă și neabstractă ca auzirea

Și nu mai are-ntoarcere

Din trosnirea la viață palpitândă

A ochiului de solară roșeață

Din fruntea propriei dimensiuni

Spațio-temporale.

Ș-atunci e de la sine înțeles că

El își gândește inima prin noi,

Altfel nu ni s-ar mai fi trimis

Să ne sângereze vin fierbinte, pulsatil, neînceput

În venele pocalelor

Din templele tâmplelor noastre.

Ecce homo! Ecce conscientia în sens de împărtășire!

Un noumen făcut nouă fenomen

Cardiac prin minte…

Și atunci, a nu se mai crucifica misterul

Omului ca fiu,

Prin căutarea, sau, mai rău

Așteptarea vreunei judecăți…

E simplu ca privirea frunții și ființa

Și neabstract în nesfârșirea lui

De necuprins, cuprinsă nouă încă…

Alexandru Ivan