Cei ce ardeți
Și vă recunoașteți ca atare,
Atunci când vă aprindeți țigara firii,
Apropiați-v-o de urechea stângă,
Ce printr-n paradox al ordinii necesare,
Aude cu timpanul drept al cortexului vostru
Și auziți cu tresărire cordială
Trosnirea ritmică în ardere
A tutunului crescut în haos
Și a hârtiei,
Pe două tonuri diferite, dar complementare.
Și ascultați-o cordial-solar,
În ce vă spune,
Ea, țigara umilă, din pachetul de Carpați din lemn de tisă
Și stejar.
Ce subminare mai sublimă
A egoului
Decât iubirea cu îndrăgostire
A venerei ce-o sfințim
Fără să știm
În isihasm senzitiv,
Decât iubirea cu îndrăgostire
A frumuseții ce i-o vezi
În marea ce-o omoară ea
Prin durerea nașterii sale înspumate?
Că iubirea și îndrăgostirea (la om, cel puțin)
Sunt în mod necesar egoiste,
În sensul că altfel n-ar fi DELOC.
Senzația e totul în lume,
Deci ce derelativizare
Mai completă, mai concretă
Decât aceea ce o faci
Cu mușcătura ritmică, încordată, aprinsă și umedă
A inimii
Din minte…
Mintea inimii e deja Dumnezeu
Ea e simplă și neabstractă ca auzirea
Și nu mai are-ntoarcere
Din trosnirea la viață palpitândă
A ochiului de solară roșeață
Din fruntea propriei dimensiuni
Spațio-temporale.
Ș-atunci e de la sine înțeles că
El își gândește inima prin noi,
Altfel nu ni s-ar mai fi trimis
Să ne sângereze vin fierbinte, pulsatil, neînceput
În venele pocalelor
Din templele tâmplelor noastre.
Ecce homo! Ecce conscientia în sens de împărtășire!
Un noumen făcut nouă fenomen
Cardiac prin minte…
Și atunci, a nu se mai crucifica misterul
Omului ca fiu,
Prin căutarea, sau, mai rău
Așteptarea vreunei judecăți…
E simplu ca privirea frunții și ființa
Și neabstract în nesfârșirea lui
De necuprins, cuprinsă nouă încă…
Alexandru Ivan
