Cum aș vrea să fie duhovnicul meu? Inițial, când mi-a pus întrebarea părintele meu la care mă spovedesc, am șovăit, apoi, la scurt timp, când mi-a propus să scriu despre acest subiect, am protestat cu argumentul că poate nu am puterea și nici măsura necesară să fac o analiză a duhovnicului. Părintele, spre mirarea mea, fiind sigur pe sine, mi-a răspuns ”o, ba da! Eu cred că ai puterea necesară”. Și uite așa a început totul…

Înainte de toate, vreau să spun că nu mă voi apuca să descos patrafirul teologic al popii, să știu câtă teologie știe sau câtă nu, cât e de trăitor, câte doctorate are, ce parohie bună are, cât de bine predică sau cât de mult ajung sfaturile lui în inimile oamenilor. Asta ține de el, de cler, de cei care-l ascultă și de Dumnezeu. Nu pot eu să evaluez pe nimeni în mod obiectiv din exterior, la fel cum nici altcineva nu poate să facă o evaluare absolut obiectivă din afara unui domeniu. Tot ce pot face este să extrag niște observații realiste și să ilustrez câteva ipoteze de lucru, în funcție de sistemul meu valoric de referință, unde unele valori și principii pot fi universal valabile.

Luând în considerare că fiecare creștin declarat și asumat ar trebui să aibă un duhovnic, este important de amintit că întai și întai, până să avem un duhovnic, avem nevoie să ne alegem unul. Poți avea multe încercări, multe biserici și mulți preoți de trecut pe listă până îți alegi unul, este normal, suntem unici prin felul nostru de a fi încă de la naștere, iar căutările sunt binevenite, numai să nu zăbovești mult să nu te pierzi, să te amăgești în iluzia deznădejdii că nu îți vei găsi locul nicăieri, că ești singur, că Dumnezeu nu te vrea… dacă nu găsești locul potrivit din prima și nici din a doua, nici din a treia, atunci roagă-te și stăruie până Dumnezeu te va ajuta.

Alegerea unui duhovnic nu se face pe principiul de turmă (alegem inconștient, pe motiv că ”așa e bine” sau ”așa e tradiția”, ori ”dacă merge toată lumea, atunci merg și eu”) și nici pe criterii geografice, de ordin spațial, ca în trib, fiecare cu ceata lui, acolo unde te naști acolo rămâi. Duhovnicul se alege în mod conștient și responsabil, în mod privat de fiecare în  parte, căci un duhovnic face parte din intimitatea noastră, iar păstrarea intimității, fără zgomot de fariseu în cuget, dezvăluie actul de autenticitate la nivelul individual al creștinului care vrea să-și ia crucea și să-i urmeze voit Lui Hristos. Duhovnicii, slujitori de altare, sunt atât de mir, cât și de călugări, iar ei nu trebuie aleși pe criterii păguboase de către credincioși, precum ”eu mă duc la preotul cutare, că e văzător cu duhul”, ”eu mă duc la popa ăla că e celebru, scoate draci, face minuni”, ”mă duc la preotul x, e rudă cu nu știu cine și nu strică o pilă în plus”, ”mă duc la părintele ăsta, e mare în societate”, ”mă duc la popa y, e trăitor mare, e aspru”, ”eu nu mă duc la popa ăsta, are bogății mari” etc… exemplele pot continua la nesfârșit. Un preot se alege ca duhovnic, în primul rând, dacă ești convins tu pentru tine că nu te poți mântui în afara bisericii (biserica, trup al lui Hristos). Popa ți-l alegi în funcție de cât de mult te regăsești tu în ceea ce face, ceea ce spune, de modul cum vede el lumea, adică de sistemul valoric de referință al lui și al tău, care, prin analiză, pot avea multe aspecte comune și totul se poate îmbunătăți din această comuniune duhovnicească, astfel încât virtutea să fie lucrătoare în tine, dar și în el… nu te ajută prea mult la mântuire nici dacă popa face minuni, nici dacă e mare în lume, nici dacă îți spune viitorul, nici dacă popa e hoț, nici dacă popa este doctor în teologie, nici dacă popa e ultra, mega ortodox, conservator înrăit și îți dă rugăciuni și acatiste de sute de pagini… toate acestea sunt criterii păguboase, care pot înșela. Dacă îți aduce un folos, o schimbare duhovnicească spre bine, atunci te poți duce și la duhovnic făcător de minuni, mare în lume, doctor cu 3 facultăți… depinde după putința ta lăuntrică de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu.

Când te întâlnești cu un preot și vrei să îți fie duhovnic, pune-ți prima dată întrebarea, înainte de a pune în față vreunul din criteriile păguboase, ”cât de mult sunt dispus să ascult de acest părinte?”, ”cât de mult îmi pot avea duhovnicul la inimă?”, ”cât de mult vreau să mă mântuiesc?”, „cât de mult îmi pot tăia voia și să fac ce trebuie pentru mine și să-mi îndeplinesc îndatoririle obștii?”, „cât de mult îl vreau pe Hristos cu mine, să merg după El?”, ”cât de mult îmi pot iubi aproapele, dar pe Dumnezeu?” Abia după ce vei putea să răspunzi în mod sincer la aceste întrebări poți avea duhovnic, căci duhovnicul nu e nici el nevoit să asculte, să ajute pe cei care nu vor, îl refuză pe Hristos și își prăpădesc zilele degeaba, ba mai mult, prăpădesc și zilele preotului care în acest timp putea să le folosească la zidirea lui sau a altora.

Cazurile celor care cred că preoții sunt hoți, jefuiesc oamenii și statul, iar pe fondul ăsta motivează că nu vor biserica, că au credința lor în suflet, că biserica e făcută doar pentru bani și manipulare etc… în acest caz, vorba multă sărăcia omului, am să dau numai două argumente. Pe de-o parte, biserica și clerul nu obligă pe nimeni să meargă acolo unde nu se simte bine, ești liber să mergi unde vrei tu, la orice biserică vrei, ba mai mult, poți merge liniștit la orice cult vrei, iar dacă nu ești mulțumit nici atunci, ești liber să-ți faci propriul tău cult acasă la tine (sic!), fii bun măcar și nu mai înfiera fraudulos oamenii de bună credință. care îl caută câtuși de puțin pe Hristos. Pe de altă parte, să crezi că popa se îmbogățește din acei 2 sau 3 lei pe care-i dă creștinul la biserică, este o afurisenie răutăcioasă la adresa jertfei adusă din toată inima de credincioși. Preotul care vede numai o afacere din vocația de slujitor al bisericii este direct răspunzător de faptele sale înaintea Domnului, el dă socoteală, nu tu, nu eu, nu altul… este bine să spunem direct, fiecare să-și vadă de ale lui. Poți merge să-i faci cu mai multă dreptate hoți pe politicieni și pe marii oameni de afaceri de carton, care se îmbogățesc fraudulos.

Opulența este firească atâta vreme cât nu vine să-L înlocuiască pe Hristos în inima ta, iar virtutea încă lucrează în tine. Tu ca om nu îți poți genera sănătate sufletească și nici trupească (în diferite situații), iar mântuirea nu-ți este asigurată decât prin simpla ta credință… ai nevoie de Dumnezeu și de biserică, locul unde cu ajutorul sfintelor taine, al Sf. Treimi, al sfinților și al îngerilor, împreună cu a ta conlucrare ai posibilitatea să te mântuiești.

În cazurile speciale când există clerici care intră, din diverse motive, diverse aspirații, care le oferă o anumită oportunitate, în organizații oculte sau servicii secrete, precum Masonerie sau KGB, sau o altă organizație, este răspunderea lor, la scaunul judecății de apoi. Tu doar retrage-te frumos și civilizat, dacă simți că nu e bine, fără gălăgie mare, iartă omul și mergi mai departe. Însă  să nu fii indulgent cu fărădelegea lui, Fă-ți o poziționare clară de conștiință,

O provocare importantă în prezent pentru un duhovnic este că, dacă până în anii 1990 sau 2000, mai mergea să primești sfat generalist pentru toată lumea, acum nu mai merge așa, preotul trebuie să aibă priceperea și puterea să dea sfaturi și canoane particularizate, astfel încât să nu se abată nici de la canoanele bisericești. S-a dus vremea sfaturilor standardizate, chiar dacă unele pot fi asemănătoare, iar atunci când preotul nu găsește o soluție bună pentru cineva, trebuie pur și simplu să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea soluția potrivită.

Nu mai putem vorbi de un creștinism ideal, cu folosirea permanentă a expresiilor stereotip, gen  “credința adevărată este…”, „dacă faci așa, te ia cel rău…”, „trebuie să faci cutare, cutare…”; preoții, oricât ar încerca să mai zugrăvească un creștinism standardizat, uniform, se va ajunge la vremea în care oamenii se vor răci cât mai mult, iar tu, ca părinte, ca să-l păstrezi cât mai viu pe Hristos în lume, este nevoie să convertești cât mai mult tiparul omului care căuta un creștinism relativist, de suprafață. Facem o excursie, un pelerinaj, venim de Crăciun și de Paști la biserică, ori când mai moare câte cineva, apoi gata, credem că ne-am făcut treaba, suntem salvați… doar că nu merge așa! Du-te și în pelerinaj, și în excursie, du-te unde vrei, dar să fie un folos pentru tine, nu să umbli teleleu, ca musca fără cap. Singurul lucru care te poate salva este credința ta în interiorul casei Domnului, nu mistica, nu perfecțiunea rugăciunii, nu catastife peste catastife de rugăciuni și acatiste, unde nu ești prezent decât fizic. Este nevoie de o credință lucrătoare. Dovada vie ne este Sfânta Maria Egipteanca. Că tu spui din toată ființa ta. fără nici un scepticism ”Doamne, cred în Tine, ajută-mă, fără tine nu pot nimic”, înseamnă că abia atunci putem vorbi de o credință vie, când credința ta este nestrămutată.

Aparent, acest lucru poate fi etichetat ca fiind o slăbiciune, dar nu este așa, ci tu capeți putere, te înnoiești, te dumirești prin descoperirea dumnezeiască. Exemple concrete sunt Nicolae Tesla (inventatorul spunea că toate invențiile sale le-a realizat inspirându-se de la o voce divină, venită de la un nor luminos), Michael Faraday (om de știință, care era și pastor), Edward Jenner (medic și pastor, care spunea că în toată viața lui a fost inspirat de Dumnezeu), Isaac Newton (care era om de știință și rosicrucian), Louis Pasteur (om de știință, despre care se spune că a rămas până la sfârșitul vieții un creștin aprins)… exemplele pot continua.

Bine, bine, va apărea imediat clișeul în care se consideră că acele exemple sunt speciale, că lumea se împarte în lume normală și lume anormală, că e vorba de vechi vs nou, că trebuie să fie adaptarea la modernitate, în pas cu timpul, cu generațiile. În regulă, putem admite că fiecare generație își are frământările ei, dar să nu uităm că la Dumnezeu toate-s vechi și noi îs toate, iar biserica depășește sfera vechiului și noului (cu sensul de actualitate), mergând în sfera veșniciei. Asta nu ține neapărat de pregătirea duhovnicească a preotului și nici nu ține de vechi vs. nou, ci e un act pedagogic de cunoaștere și observare continuă la frământările generației prezente, în așa fel încât învățătura bisericii și predica să rămână vii în inima omului, în sânul societății. Evident, apare plafonarea, mulțumirea de sine… e de înțeles, preotul este tot om și este supus neputințelor. Părintele Calistrat are o vorbă foarte frumoasă în această privință: ”eu când n-am ce face, îi dau minții de lucru. Îmi place să cercetez, să caut, să am mintea ocupată cu ceva”.

Referitor la împărțirea lumii, oamenii niciodată n-au fost normali, dacă ne uităm la modelul absolut, anume Hristos. Fiecare avem cel puțin o goangă la cap, unele fiind sesizabile cu ușurință, altele nu. Că unuia îi plac femeile, că unuia îi plac banii, că unuia îi place puterea, că unul urăște că nu are parte de lucruri pe care alții le au, că unul are paranoia cu pretenții de realism, că unul e alcolic, că unul se vede cel mai tare din parcare, că unul e numai frustrări (lista poate dura la nesfârșit)… toate acestea sunt defecte omenești izvorâte din afectele noastre corupte din tata-n fiu, moștenite de la protopărinți. Nu trebuie să le negăm, nici nu trebuie să le ascundem sub preș, ci, dacă avem puterea ca măcar să ni le recunoaștem deschis, chiar dacă nu ne putem opri din ele, să conștientizăm că aduc rău, să ne asumăm tot și să încercăm să abamdonăm aceste neputințe (nu de frică, nu de constrângere, nu de gura altuia… ci din voința noastră, din trezirea noastră dacă mai e cu putință, iar dacă nu, măcar să rămânem umani, cât mai umani). Cel mai important gest pe care l-am putea face, cu riscul de a mă repeta, este să ne poziționăm clar conștiința față de fărădelege și să nu facem din aceasta o normă, o lege la nivel macro. Această idee o pot întări prin citarea prietenului meu drag, doc Alex Amarfei, care a spus într-o postare (pe care nu o pot uita nicicum) pe Facenook un principiu de necontestat, și anume: ”nu se evaluează consțiinta pe poziționarea față de bine-adevăr- frumos înainte să se evalueze pe minciună-eroare-hazard”.

Un aspect important pe care trebuie să-l ilustrez este relația duhovnic-enoriaș (fii și fiice duhovnicești). Această relație trebuie să se bazeze pe porunca de temelie a creștinismului, adică pe iubire. Dacă există iubire, există și jertfă, și voință, și nădejde, și putere… prin ascultarea cât mai multă față de duhovnic, putem dobândi virtuți nemăsurate. Cu cât zidirea este mai intimă, mai aproapde de inima noastră, cu atât este mai înaltă lucrarea. În același timp, preotul nu trebuie să taie aripile enoriașilor, ci trebuie să fie într-un permanent consult a stări duhovnicești, a stării de lucru, să vadă nivelul fiecăruia și apoi să prescrie o rețetă individuală. Tot așa și enoriașul, trebuie să-și cunoască duhovnicul, să fie într-o permanentă comuniune, o conversație neîntreruptă (nu neapărat fizică). Noi creștinii trebuie să înțelegem ceva crucial, ne putem salva în comunitate sau în pustie… nu oricine poate în pustie, iar atunci, ca să ne salvăm în comunitate, trebuie să fim bătaia de inimă din cordul celuilalt. Asta e valabil și în relația duhovnic-enoriaș, duhovnic-ucenic, și în relația preot-preot, și în relația mirean-mirean… relația trebuie să decurgă firesc, să nu fie o forțare din partea nimănui. Popa, la fel ca profesorul sau medicul, nu-i nici bau-bau pentru copii, nu-i nici psihologul de serviciu și nici polițaiul cu normă, cu atât mai mult nu-i nici popă cu telecomandă.

În definitiv, personal, prefer un preot simplu, umil și smerit din rândurile noastre, care să știe și de glumă, să știe să fie și serios atunci când trebuie, să știe să fie și îngăduitor și înțelegător la nevoie, să nu fie din acela care taie și spânzură la modul brutal, să nu fie rigid. Preotul este și duhovnic (păstor de suflete), este și părinte, este și prieten, este și pedagog, fiind locul unde poți să vorbești deschis și fără teamă despre problemele, neputințele, greșelile, bucuriile, împlinirile tale.

Alexandru Enache

 Rugăciune pentru căutarea unui duhovnic