Câmpul

Trecuseră 50 de ani de când murise. Nimeni nu înțelegea încă în ce fel ziua aceea fatidică coborâse norii, izbind din plin întreagă comunitate. Tot ce își mai aminteau bătrânii satului era apusul de soare, liniștea mormântală a ierbii și gingășia păsărilor care nu îndrăzneau să arunce un falfait de aripa, retrăgându-se în pustiu spre așteptarea nopții. Nici măcar el nu își mai amintea nimic din propria moarte. A încercat cu hipnoză, au adus serul adevărului, ba chiar cineva inventase un dispozitiv de desfacere și reasamblare a creierului. În zadar toate acestea. Astrologii nu puteau defel să potrivească meridianele, țigăncile se certau între ele cu cărțile de tarot pe masă, iar Nostradamus nu scrisese un rând.

Îl găsiseră abia respirând în mijlocul câmpului, lângă un splendid roșcov sălbatic despre care legendele locului spuneau că primul care va mânca din fructele sale va suferi o moarte vie. I-au făcut numeroase examinări, analize toxicologice, ba chiar și câteva autopsii, însă nu au descoperit urmă de fructele acelui arbore îmbietor.

De multă vreme, nimeni nu îl mai întreba nimic, vremurile trecuseră și totul rămăsese învăluit într-o ceață la fel de apăsătoare ca evenimentul însuși. Încercaseră să taie copacul, fără succes; toți cei ce se apropiau de el innebuneau pe loc, așa încât autoritățile au izolat zona cu garduri electrice, declarând publicului că în zona se află deșeuri radioactive. Cu fiecare an care trecea, copacul devenea din ce în ce mai mare și amenința să își întindă crengile până în sat. Plutea o disperare resemnată, satul urmă să fie evacuate cât de curând și izolat cu garduri electrice.

Când toți își făceau bagajele, plângându-se pe sine, unul din bătrânii care fusese de față în acea zi învăluită în ceață veni la el și, fără să îi spună vreun cuvânt, îi puse în față o oglindă, care însă se sparse pe loc și el începu se țipe de durere. Curgeau cioburi din ochii săi, care mai apoi se transformau în pietre din care izvorau șuvoaie de lacrimi. Se adunaseră toți sătenii, anticipând poate o durere ce va izbăvi comunitatea. Atunci le spuse tuturor: “Nu am mâncat…  a fost suficient să îmi doresc și îndată am murit”.

O luna mai târziu, după ce copacul plesnise în auzul tuturor chiar când el intrase în prima biserica deschisă în sat, își aminti brusc că are un nume, ba chiar și oamenii începuseră să înțeleagă că, deși de necrezut, și ei au un nume. Din când în când se auzea preotul trecând pe ulițe și strigând: “Nu-l faceți să crească din nou”. Nu mai zăreau copacul (care se transformase într-un puiet), însă toți au hotărât să păstreze gardurile electrice și oglinzile au apărut în fiecare casă.

Mihai Nistor