Există o uriașă lipsă de firesc între oameni derivată, printre multe altele, din viciul principal al culturii raționaliste: rațiunea e percepută, formulată și utilizată drept ”ce poate înțelege subiectul x acum”. Drept imediată consecință, întrucât subiecții nu pot înțelege nici sincron, nici la fel, nici cu aceeași putere, apar falsele înțelegeri.
Grecii vechi considerau trăsnetul puterea lui Zeus. Asta nu face pe cineva de azi idolatru al lui Zeus daca folosește electricitatea. Pare de bun simț în acest caz și e greu de imaginat cum cineva ar putea greși. Totuși avem clerici cu pretenție de educație teologică riscând să spună că acupunctura e vrăjitorie. Există dispozitive electrice inventate – maximă ironie – de medici atei chinezi la injoncțiunea ateului Mao (iritat că știința medicală folosea ceva care purta etichetă mistică) cu care putem măsura rezistența cutanată a punctelor și putem detecta meridianele injectând în ele radioizotopi. Le explici asta (scuzați-mi duritatea) popilor care-și bat joc de propria hirotonie după ce că-și bat joc de propria inteligență și adaugi că nu degeaba a spus Maxim Mărturisitorul că o credință greșită asupra sensibilelor nu se transmite sensibilelor, altfel grecul care credea (pe lângă povestea cu trăsnetul) că magneții sunt puterea lui Hermes ar fi transformat în idolatră până și biata gospodină care folosește un ornament cu magnet pentru frigider, ca să nu mai amintesc în câte locuri avem electromotoare.
Urmează frazele care denotă blocarea minții și prostie crasă: da, dar a zis Paisie Aghioritul că e așa. Una la mână – există o gașcă de bigoți vizibil rău intenționați care a umblat peste tot unde e vreun călugăr cu har să pună în gura respectivului tâmpenii și false profeții deci e foarte probabil o apocrifă. Dacă totuși nu e o apocrifă, apoi să luați notă că Petru a avut nevoie de îndreptarea lui Pavel după coborârea Duhului Sfânt și nu oricum ci cu oarecare asprime. Cât de grotesc arată să gesticulezi bogat contra catolicilor în același timp în care proclami că un sfânt nu poate greși într-o problemă lumească? Știți, povestea aia cu infailibilitatea.
Oamenii care spun, fac și răspândesc prostiile astea au o totală detașare de lumea experimentului științific. Am trăit să aud pe unul spunând senin că el nu poate atribui unei rachete autoritatea Bibliei, deci trebuie că pământul e fix și soarele se învârte în jurul lui, mai mult, trebuie că pământul e creat înaintea soarelui. L-am rugat să nu atribuie nici medicinei autoritate peste Biblie la următoarea infecție, mai pe românește, adio antibiotice, că infecțiile sunt pedepse de sus, sper, cetățene, că nu ai vreo îndrăzneală să te opui la așa ceva cu chestii omenești precum cefalosporinele.
Aici se naște întrebarea cu adevărat grea. De ce ajunge un om, altfel cu studii sofisticate și bisericos, să își schilodească
înțelegerea în felul ăsta, ca să nu mai spun de ierarhi ai bisericii, care ar trebui să știe ce e aia că nu proclami sataniști mii de medici fără să cercetezi și ce spune medicina, nu numai cu care citat (eventual apocrif) de la Athos îi poți proclama combustibil veșnic în devenire? Răspunsul nu stă nici în prostie, nici în mândrie, deși stă și acolo. Dar răspunsuri mai neașteptate se găsesc dacă examinăm când a apărut ideea că a te pricepe la scriptură te face priceput și la știință laică, și mai ales cum funcționează această idee.
Alexandru Amarfei
Noaptea de sânziene…! Aș putea să scriu despre lucruri frumoase – au fost câteva, dar ceea ce reverberează în mintea mea e o amintire mai pregnantă decât toate. A fost odată ca niciodată o fetiță foarte mică. Avea doar 6 ani și era foarte bolnavă: un astm bronșic agresiv o făcea să nu poată dormi nopțile; putea doar să citească sau să se roage, respirînd cu neînchipuit de mare dificultate. Totuși într-o noapte a adormit. Pentru că ai ei o ungeau cu tot felul de unturi, doar-doar i-or ușura suferința, avea în loc de pijama un cearșaf vopsit bleumarin, cu o gaură la mijloc, prin care scotea un căpușor ciufulit, dar cu niște ochișori foarte vii și veseli. Somnul i-a fost întrerupt de țipetele disperate ale unei femei, pe care cineva o bătea cu sălbăticie. Așa micuță cum era, s-a aruncat la picioarele bărbatului, rugându-l să nu omoare acea femeie. Poate întrucâtva rușinat, bărbatul a lăsat-o. Dar pentru fetiță viața nu a mai fost la fel. Siguranța, pacea și dulceața copilăriei au dispărut pentru totdeauna. Tot timpul era trează, atentă, se supraveghea în tot ce spunea, tot ce făcea. A crescut cu frica pentru viața oamenilor din jurul ei. Boala devenise insuportabilă. Fără a-și dori moartea, ajunsese atât de des în proximitatea ei, încât nici nu se mai temea de ea. Iubea, însă spitalele, cu pereții lor albi, cu perfuziile salvatoare; ba chiar ar fi amânat un pic senzația de ușurare, ca să-i savureze mai profund dulceața. Citea enorm; simțirea și înțelegerea i se armonizau și deveneau din ce în ce mai delicate și mai profunde. Suferința o înnobila, n-o înrăise. O înțelegere, plină de omenie, o făcea să-și privească semenii cu multă compasiune. Dar fără iluzii – îi văzuse de ce sunt în stare. Ca măsură instinctivă de protecție, ajunsese să radiografieze dintr-o privire fiecare persoană, pentru a-i sesiza potențialul de agresivitate. Apoi, își rafinase cercetarea oamenilor, până la a le sesiza trăsături esențiale de personalitate. Devenise empatică și se conecta uneori atât de mult cu suferința oamenilor, încât își revenea cu greu, ca dintr-o boală. Prelua curajoasă și nechibzuită suferința lor, până când aceasta era s-o doboare. Căuta înțelegere, comuniune cu oamenii, dar mulți trăiau fără prea multe gânduri și cu greu găsea puntea de comunicare, bogată în semnificații și trăiri, așa cum și-o dorea. Obosită de căutare și într-o descurajare de moment, acceptă să se căsătorească. Măștile cădeau una după alta, dar când acel om, aproape necunoscut, a lovit-o prima oară, se dădea cu capul de pereții băii, în care plângea și urla, deznădăjdută și revoltată că se băgase în cursa căsniciei, într-o relație abuzivă, de care se ferise ca de moarte. Șantaje sentimentale, încercări – mimate – de sinucidere, au făcut-o să mai continue căsnicia aceea, care era clar un fiasco. Ceea ce nu înseamnă că nu a durut, ca atunci când smulgi un plasture de pe rană, când s-a terminat. Să experiezi împărțirea prietenilor a fost unul dintre șocuri. Apoi, distanțarea colegelor, ca nu cumva să fie soțul lor atras de femeia tristă, ce-și căuta locul în Univers; amabilitatea bărbaților, ce se ofereau, consolator. La toate fricile trăite până atunci, s-a adăugat o alta: va avea vreodată o familie normală, un soț iubitor, copii, o casă, pe care s-o iubească, s-o îngrijească? Detesta ochiul critic și aspru cercetător al lumii, care-o judeca, fără a ști nimic din cele întâmplate. Acea familie a primit-o în dar de la Doamne-Doamne, care i-a trimis în cale un om la fel de harnic, de gospodar, de puternic și hotărât. Personalitățile lor aprige s-au armonizat cu greu, iar ea, chiar dacă uneori forța lui fizică îi dădea fiori, nu dădea nici moartă înapoi. Știa că, dacă nu depășește teama de foc din chiar mijlocul lui, nu va scăpa niciodată de ea. Plină de arsuri, dar din ce în ce mai puternică, fata aceea curajoasă s-a ridicat din sclavia fricii și nu a pierdut nici dragostea de oameni, nici privirea tandră și amuzată asupra căutărilor lor. Acea fată sunt eu.
te, consolările gratuite și asigurările mincinoase. Realismul fără menajamente traversează de la un capăt la celălalt scrierile asceților. Primul care avertizează în această direcție este avva Antonie, care zice avvei Pimen: „Cea mai mare lucrare a omului este să-și asume păcatele în fața lui Dumnezeu și să aștepte încercările până la ultima suflare”. Tot el spune cu un alt prilej că „nici un neispitit nu va putea intra în Împărăția cerurilor”. Pe aceeași linie se găsește și avva Teodor de la Ferme, la care a venit un frate „tulburat de traiul în singurătate”. Acestuia bătrânul i-a zis: „Mergi, smerește-ți gândul, supune-te și trăiește laolaltă cu alții”. Fratele a încercat să pună în aplicare acest cuvânt, dar liniștea pe care o căuta nu a găsit-o. S-a întors la bătrân și următorul dialog a avut loc: „Nu-mi găsesc liniștea nici împreună cu alții“. Bătrânul îi zice: „Dacă nici singur, nici împreună cu alții nu-ți găsești liniștea, de ce te-ai făcut călugăr? Oare nu ca să înduri necazuri? Spune, de câți ani porți schima?“ „De opt ani“, a răspuns el. Atunci bătrânul i-a zis: „Eu port schima de șaptezeci de ani și nici o singură zi n-am fost liniștit. Și tu în opt ani vrei să dobândești liniștea?” Finalul vine ca un fulger care dărâmă orice așteptare zadarnică, orice speranță deșartă. Tocmai această viziune duhovnicească se va decanta peste secole în atât de puternicele (și cunoscutele astăzi) cuvinte pe care le primește, după perioadă îndelungă de încordare, Sfântul Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.