mâna care pregetă – alexandru amarfei

degetul mare: cheie-nţelesului;
degetul arătător: stâlp uneori;
mijlociul: binecuvântarea
inelarul: împerechere,
cel mic: priveghere,
şi, nevăzute, înconjurând apucarea,
înalte, din repede, văzduh răsturnat, treptele
sfântă mână-n degete
sfântă cale-n pregete
silind cărămida spre rostiri minunate
eu, excelenţă, ales-am iubirea către lucruri mici
aici
nu atât coada sângerândă a inimii de câine
nevoind să fie pentru sfinte adieri
steag de mătase, cât, mai ales, pe ales
trecerea: rost înotând izvor de lemn
îndemn, aşteaptă un sărut
să-şi soarbă, la miez de nopţi
ciripitul.

Alexandru Amarfei

Reclame

Iarna regnului – Mihai Nistor

abstract-wolf_00275098

Urlam lupilor privire

Stinsă cu lacăte și chei de boltă

Complet nepotrivite și pe jumătate oarbe

Aval aduse, pradă timpurie a minelor mai noi și neumblate

Odisee de sare îmi șoptea povețe despre ascultare

De-ar potoli urletul ăla!

Hiena naște hiat între viscere și plumbul ochilor

Tulburând neliniștea leului flămând de ape

Adăpost cărui arbore?

Mihai Nistor

Frica – Cristina Olaru (Ghenof)

302281_279581148739785_1522433088_n1-e1418505934269Noaptea de sânziene…! Aș putea să scriu despre lucruri frumoase – au fost câteva, dar ceea ce reverberează în mintea mea e o amintire mai pregnantă decât toate. A fost odată ca niciodată o fetiță foarte mică. Avea doar 6 ani și era foarte bolnavă: un astm bronșic agresiv o făcea să nu poată dormi nopțile; putea doar să citească sau să se roage, respirînd cu neînchipuit de mare dificultate. Totuși într-o noapte a adormit. Pentru că ai ei o ungeau cu tot felul de unturi, doar-doar i-or ușura suferința, avea în loc de pijama un cearșaf vopsit bleumarin, cu o gaură la mijloc, prin care scotea un căpușor ciufulit, dar cu niște ochișori foarte vii și veseli. Somnul i-a fost întrerupt de țipetele disperate ale unei femei, pe care cineva o bătea cu sălbăticie. Așa micuță cum era, s-a aruncat la picioarele bărbatului, rugându-l să nu omoare acea femeie. Poate întrucâtva rușinat, bărbatul a lăsat-o. Dar pentru fetiță viața nu a mai fost la fel. Siguranța, pacea și dulceața copilăriei au dispărut pentru totdeauna. Tot timpul era trează, atentă, se supraveghea în tot ce spunea, tot ce făcea. A crescut cu frica pentru viața oamenilor din jurul ei. Boala devenise insuportabilă. Fără a-și dori moartea, ajunsese atât de des în proximitatea ei, încât nici nu se mai temea de ea. Iubea, însă spitalele, cu pereții lor albi, cu perfuziile salvatoare; ba chiar ar fi amânat un pic senzația de ușurare, ca să-i savureze mai profund dulceața. Citea enorm; simțirea și înțelegerea i se armonizau și deveneau din ce în ce mai delicate și mai profunde. Suferința o înnobila, n-o înrăise. O  înțelegere, plină de omenie, o făcea să-și privească semenii cu multă compasiune. Dar fără iluzii – îi văzuse de ce sunt în stare. Ca măsură instinctivă de protecție, ajunsese să radiografieze dintr-o privire fiecare persoană, pentru a-i sesiza potențialul de agresivitate. Apoi, își rafinase cercetarea oamenilor, până la a le sesiza trăsături esențiale de personalitate. Devenise empatică și se conecta uneori atât de mult cu suferința oamenilor, încât își revenea cu greu, ca dintr-o boală. Prelua curajoasă și nechibzuită suferința lor, până când aceasta era s-o doboare. Căuta înțelegere,  comuniune cu oamenii, dar mulți trăiau fără prea multe gânduri și cu greu găsea puntea de comunicare, bogată în semnificații și trăiri, așa cum și-o dorea. Obosită de căutare și într-o descurajare de moment, acceptă să se căsătorească. Măștile cădeau una după alta, dar când acel om, aproape necunoscut, a lovit-o prima oară, se dădea cu capul de pereții băii, în care plângea și urla, deznădăjdută și revoltată că se băgase în cursa căsniciei, într-o relație abuzivă, de care se ferise ca de moarte. Șantaje sentimentale, încercări – mimate – de sinucidere, au făcut-o să mai continue căsnicia aceea, care era clar un fiasco. Ceea ce nu înseamnă că nu a durut, ca atunci când smulgi un plasture de pe rană, când s-a terminat. Să experiezi împărțirea prietenilor a fost unul dintre șocuri. Apoi, distanțarea colegelor, ca nu cumva să fie soțul lor atras de femeia tristă, ce-și căuta locul în Univers; amabilitatea bărbaților, ce se ofereau, consolator. La toate fricile trăite până atunci, s-a adăugat o alta: va avea vreodată o familie normală, un soț iubitor, copii, o casă, pe care s-o iubească, s-o îngrijească? Detesta ochiul critic și aspru cercetător al lumii, care-o judeca, fără a ști nimic din cele întâmplate. Acea familie a primit-o în dar de la Doamne-Doamne, care i-a trimis în cale un om la fel de harnic, de gospodar, de puternic și hotărât. Personalitățile lor aprige s-au armonizat cu greu, iar ea, chiar dacă uneori forța lui fizică îi dădea fiori, nu dădea nici moartă înapoi. Știa că, dacă nu depășește teama de foc din chiar mijlocul lui, nu va scăpa niciodată de ea. Plină de arsuri, dar din ce în ce mai puternică, fata aceea curajoasă s-a ridicat din sclavia fricii și nu a pierdut nici dragostea de oameni, nici privirea tandră și amuzată asupra căutărilor lor. Acea fată sunt eu.

Cristina Olaru (Ghenof)