Între bigot şi ateu stă credinciosul:

– preotul, care te mustră, ca orice părinte bun, când copilul o ia razna, crezând că le ştie pe toate;
– fratele întru Hristos, care nu te lasă să cazi în prăpastie: te depărtează binişor de ea, şi-apoi îţi trage un perdaf de vezi cât de greşit eşti poziţionat faţă de veşnicie;
– mama (părintele), care te zdruncină, ca să vezi cât de departe eşti de ceea ce poate fi – în potenţă – un om;
– soţia / soţul, care-ţi arată că ai rătăcit cărarea dragostei, c-ai pus o intensitate trecătoare, deasupra a ceea ce este „dragostea ce niciodată nu cade”:
Toţi aceşti oameni ce ne lovesc, ne revoltă, ne scandalizează, vor fi mereu cei cărora le va păsa de noi!

Pledez pentru:

• Sentimente Autentice, fie ca e vorba de Agape, Eros, Storge sau Philia – dragoste sa fie, că e prea frig în lumea asta;
• Prietenie, că nu există ceva mai frumos şi mai curat, mai înălţător, decât această dragoste fără interes;
• Dragostea necondiţionată a mamelor / parinţilor pentru copiii lor;
• Dragostea soţilor, ce vor fi în eternitate în această comuniune;
• Mânie, exprimată direct şi cât de cât raţional şi care să nu lovească în inimă; să existe replică, dar nu cea care duce la cel mai amar deznodământ! S-o punem în fata Lui: – Uite, Doamne, asta-i inima mea, plină de mânie şi ură; ia-o Tu şi vindecă-mi-o!
• Frica – tot emoţie de bază, care este singura anticipatorie. Este un semn de sănătate emoţională să o simţim, pentru că ne poate face să acţionăm cumva pentru a ne salva viaţa sau integritatea fizică, dar există şi o frică iraţională, iar cel mai anxios este chiar cel rău. Acest fel de frică trece cu rugăciune.

https://multumesc.mobi/2015/08/23/psalmii-pentru-izbavirea-de-frica-ps-6-66-76/

• Exprimarea Tristeţii, a acestei amărăciuni ce caută urechea şi umărul unui prieten (cel mai bun rămâne, însă Dumnezeu şi apoi părintele duhovnic): nu precupeţiţi să oferiţi acest sprijin, pentru că puteţi opri un om aflat pe buza prăpastiei şi care vă va purta, în inimă şi poate în rugăciune, toată viaţa.
• Exprimarea şi împărtăşirea Bucuriei, chiar ţipând, urlând, dar permiţându-i inimii să trăiasca!

Acestea sunt sentimente autentice.

Lângă acestea, există Credinţa adevărată, cea care aduce bucurie în suflet, după: rugăciunea personală, la Sfânta Liturghie, la comuniunea între membrii vii, trăitori ai bisericii, după Sfânta Împărtăşanie, după ce ne-am pomenit pe cei dragi adormiţi  şi a tuturor celor adormiti din veac întru nădejdea Învierii !

Aş vrea să simţiţi sau să vă amintiţi cum, la pomenirea morţilor, se cânta „Veşnica Pomenire” şi toţi oamenii îşi închină colivioarele şi vinul; cei care nu au, sprijină şi ei coliva celorlalţi, sau măcar ating mâneca celui din faţă, pentru a fi şi ei parte din această dulce tristeţe a jelirii celor plecaţi la Domnul, dar şi pentru nădejdea învierii sufletelor şi a marii întâlniri cu cei dragi.

Acestea sunt bucurii mari şi minunate!

„Gustaţi şi vedeţi că bun e Dumnezeu!”

Cristina Olaru

N-ar trebui să mă mir, doar i-am văzut pe unii dintre coreligionarii noștri jubilând atunci când cei de la Charlie Hebdo au fost uciși – pedeapsa lui Dumnezeu, s-a spus! Deși detestam arta lor, oamenii care-au fost – amprentați cu chipul lui Dumnezeu -, nu puteau să-mi stârnească decât compasiune! Și revoltă, pentru că nu se știe dacă, la fel ca destul de mulți sfinți din Biserică, nu și-ar fi îndreptat viața, poate chiar atingând într-un final, sfințenia! E de presupus că nu așa s-ar fi întâmplat lucrurile, dar această dinamică, puțin probabilă, a fost oprită samavolnic.

Apoi, ecourile violului de la Vaslui! O fetiță fusese supusă batjocoririi, siluirii, bunului plac al unor tineri fără niciun Dumnezeu, i se luase libertatea ființială, dăruită și respectată de Însuși Marele Dumnezeu, iar oamenii spuneau – ce mare lucru!

Ne-am pierdut omenia, respectul pentru ființa umană?

Iar acum, când alți tineri au murit în chinuri groaznice, când alții se zbat înfiorător între moarte și viață, cuprinși de-o suferință năprasnică, iar pronosticul lor este incert, îndrăznim să comentăm rece sau chiar defăimător?

Suntem o societate profund bolnavă, dacă mereu găsim un țap ispășitor, lăsând însă liniștiți pe adevărații vinovați – acești corupți spurcați, care nu se mai satură de bani și cărora doar pământul le va putea închide gurile lacome și rapace!

Am derulat mai multe afaceri, de care ne-am lăsat păgubași, până la urmă, pentru că trebuia să muncim mai mult pentru șpăgile pentru acei veșnici căutători de pureci în cochilia melcului, pe care-i și găseau – culmea – și te mai și amendau zdravăn pentru port ilegal de! Sau cădeau la pace, pentru o masă cu prietenii și cu tot neamul, măcar o dată pe săptămână.

E în firea normală a omului să facă o afacere, să muncească pentru sine! Dar chiar nu ai cum s-o faci total, complet legal, că dai mai mulți bani la stat decât câștigi. Și spun asta nu pentru a-i scuza pe patronii clubului – ce-o fi și-n sufletele lor -, ci pentru că știu cum e cu lanțul slăbiciunilor, ca să zic așa.

Specific, însă, găsirii țapului ispășitor – deci alt vinovat decât noi înșine și prostia noastră, care – prin vot și criminală îngăduință – i-am pus în funcții și poziții cheie pe acești nesătui, este faptul că ne simțim satisfăcuți, am rezolvat problema și ne retragem în starea noastră de joasă energie, la televizor și Facebook! Asta după ce am incriminat și condamnat strașnic VICTIMELE!

Sunt rockeriță de când mă știu – așa rezonează sufletul meu, chiar dacă iubesc și muzica clasică, dar îmi repugnă muzica sentimentală, la fel cum îmi face rău un vin, o băutură dulce. Nu-s de mine dulcegăriile și sentimentalismele, ceea ce nu mă face insensibilă sau lipsită de omenie, dar sunt îndreptată spre eficiență, nu spre dat ochii peste cap. Nu condamn însă oamenii care structural sunt astfel.

Am urmat două facultăți, cu profil foarte diferit, două Mastere, sunt mamă la zi, nu la fără frecvență, sunt gospodină și am, împreună cu prietenii mei o revistă online, am făcut tot ce mi-a sta în putință să-mi susțin soțul în afacerile derulate – partea de muncă grea, de femeie -, sunt creștină practicantă 100% și sunt rockeriță.

Vi se pare că acest profil uman este de satanist? Fiindcă la fel de superficial au fost judecați și acei tineri ce-au pierit în flăcări.

Împărțiți în mod foarte periculos societatea în două; în loc să fie acesta un timp al coeziunii și rugăciunii colective, al solidarității: creștinii (unii), cu patul lor procustian; ateii cu disprețul lor față de sfintele moaște și ”pupătorii” lor, dar care apără obiectiv memoria victimelor.

Dragi creștini asumați, să activăm omenia și să cerem luminarea minții de la bunul Dumnezeu, că nu este al nostru a judeca, noi doar trebuie să vedem cu ce putem fi de folos.

Rigiditatea mentală, judecata rece și fără sensibilitate nu e de folos nimănui, nici mântuirii personale.

Avem responsabilitatea posibilei smintiri a aproapelui nostru, dacă noi, creștinii, oamenii Bisericii, dăm cu barda în frații noștri în suferință, iar adevărații vinovați își râd în barbă, că au scăpat și de data asta!

Haideți să ne rugăm pentru iertarea păcatelor celor ce-au plecat, așa cum a făcut-o și o face Biserica în aceste zile, iar pentru cei vii vă propun această rugăciune, dorindu-vă să sporiți în cele bune, în compasiune și dragoste creștină:

https://multumesc.mobi/2015/11/03/rugaciune-pentru-cei-in-grea-suferinta-trupeasca-si-sufleteasca/

https://multumesc.mobi/2015/11/03/rugaciunea-apropiatilor-pentru-cei-aflati-in-suferinta-pentru-cei-bolnavi-2/

Să vă întoarcă bunul Dumnezeu la viață, la sănătate și la familiile voastre!

iar celor plecați la Domnul:

Dumnezeu să vă ierte și să vă odihnească, dragilor!

http://www.eva.ro/actualitate/cristi-hrubaru-a-scapat-ca-prin-urechile-acului-din-colectiv-nu-mai-pot-sa-tac-articol-88399.html?ref=yfp

Cristina Olaru

http://www.psihotrauma.ro/index.php/pentru-tine/tragedia-din-club-colectiv

http://www.psihotrauma.ro/index.php/pentru-tine/tragedia-din-club-colectiv/338-ce-pot-face-parintii-si-profesorii-pentru-copiii-expusi-evenimentului-traumatic

Cultura spirituală a poporului român este foarte bogată în ceea ce priveşte tradiţia ouălor roşii de Sfântul Paşti. Simpla constatare a faptului şi încadrarea fiecărei generaţii în practica obiceiului, erau departe de a mulţumi spiritul popular, atât de iscoditor. Ca în întreg ansamblul vieţii, şi acest obicei cerea o justificare, un răspuns asupra originii lui. Răspunsul a îmbrăcat haina LEGENDELOR, care-au fost multe în cultura noastră populară.

Acestea au circulat în variante diferite de la o zonă la alta. Ele ar putea fi concentrate în trei categorii:

• cele din timpul vieţii MÂNTUITORULUI
• cele de după răstignirea, îngroparea şi Învierea Sa
• cele în legătură cu MAICA DOMNULUI

Din prima categorie sunt demne de remarcat două tipuri, fiecare cu câteva variante:

Unul dintre ele plasează desfăşurarea evenimentelor la templu şi-n prejma lui. Iisus dezvăluia în acest templu cuvântul lui Dumnezeu unei mulţimi, care nu se mai sătura să-L asculte. În acest timp, câţiva cărturari şi farisei, şuşoteau într-un colţ. Iisus s-a întors spre ei şi-n cuvinte aspre, le-a condamnat ipocrizia, făţărnicia. Furioşi, aceştia s-au înţeles să-L prindă chiar atunci, dar Mântuitorul le-a intuit gândurile şi pentru că nu sosise încă timpul patimilor Sale, a părăsit templul în grabă. Cărturarii şi fariseii L-au urmat, dar pentru că nu-L mai puteau prinde, au început să arunce cu pietre. Atunci Iisus s-a oprit, a făcut un semn, şi toate pietrele s-au făcut ouă roşii.Văzând minunea, urmăritorii s-au înfricoşat şi-au început să fugă în toate părţile. Iar Iisus şi Apostolii Săi şi-au continuat liniştiţi drumul.

Al doilea tip e în legătură cu drumul Mântuitorului, sub povara crucii, spre Golgota.

Variantele acestei legende nu ţin seama de adevărul spuselor evangheliştilor, astfel:

“Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon, pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui” (Matei-27,32)

“Şi au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi-a lui Ruf, ca să ducă crucea Lui.” (Marcu-15,21)

“Şi pe când ÎL duceau,oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, I-au pus crucea,ca s-o ducă, în urma lui Iisus.” (Luca-23,26)

Ele vorbesc despre un Simon Cirineul, înduioşat şi plin de milă pentru suferinţa lui Iisus,

I-a luat crucea, din proprie iniţiativă şi purtând-o până la locul răstignirii. S-a dus apoi la ţarina lui şi după ce a lucrat câteva ore, s-a aşezat  să mănânce. Avea în traistă ouă fierte şi pâine. Când a desfăcut-o însă, ouăle erau roşii, iar pâinea se transformase în pască.

Legendele dintr-a doua categorie, se pot grupa în două tipuri, cu mai multe variante – de după  răstignire şi din timpul pazei momântului.

În primul tip se imaginează o plauzibilă masă comună a fariseilor cu cărturarii, mulţumiţi că Îndreptătorul unei legi care le asigura lor supremaţia şi exploaterea poporului, era răstignit pe cruce. În timpul mesei, unul dintre ei şi-a adus aminte că Iisus a anticipat prinderea, judecarea, răstignirea şi moartea Lui, dar şi Învierea Sa, a treia zi.

Cel din capul mesei I-a răspuns râzând – “Va învia când ouăle astea albe se vor face roşii”.

Nici n-a terminat de vorbit şi toate ouăle s-au înroşit.

Eroii celui de-al doilea tip sunt paznicii mormântului. Fiind avertizaţi că Apostolii ar putea încerca să fure trupul Mântuitorului, în afară de arme, ei au adunat o mulţime de pietre.

Nu le-au putut folosi decât în noaptea Învierii. Văzînd lumina în care se apropia Îngerul Domnului, înveşmântat în alb, au pus mâinile pe pietre, ca să-L alunge. Dar, minune! Pietrele deveniseră ouă roşii, iar ei au împietrit şi aşa au rămas, pentru totdeauna acolo.

În sfârşit, o a treia categorie de legende. Sunt în legătură cu MAICA DOMNULUI.

După naşterea lui Iisus, aflând că se urmăreşte uciderea pruncului, a căutat să-L salveze, fugind. A fost urmărită, aruncându-se asupra ei cu pietre, dar toate s-au transformat în ouă roşii. Urmăritorii şi-au simţit picioarele tăiate de frică şi au renunţat.

Alte variante – Maica Prea sfântă a fost alungată cu pietre, acestea transformându-se în ouă roşii – dăruia ouă de sufletul Fiului Ei, toate înroşindu-se în mâna primitorului.

În ziua crucificării Fiului Său, Maica Domnului ar fi luat un coş cu ouă, apoi a urcat pe Golgota. Ajungând sub cruce, ar fi încercat să le spună oştenilor să nu-I mai chinuie Fiul.

Aceştia, fără milă, au continuat să-L batjocorească, L-au împuns cu suliţa şi I-au dat să bea oţet. Preacurata a îngenunchiat lângă cruce, şi-a lăsat capul în palme şi a început să plângă.

Când a ridicat capul, Fiul Ei murise, dar a văzut că ouăle din coş se înroşiseră de sângele scurs din trupul Lui. Le-a împărţit atunci Apostolilor şi ucenicilor, ca să poarte fiecare câteva picături din sângele nevinovat al Învăţătorului Lor.

Aceştia au hotărât apoi ca, în amintirea sfântului sânge de pe ouă, an de an , cât va fi lumea, creştinii să înroşească altele, cu prilejul Sfintelor Paşti. Aşa consideră poporul român că s-a născut obiceiul ouălor roşii.

Dincolo de legendă, vedem adânca religiozitate a poporului român, îmbrăcată în haina împărătească a poeziei.

Obiceiuri de Paşte:

Ouăle roşii simbolizează mormântul purtător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi. De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar şi când se întâlnesc unii cu alţii, creştinii îşi spun : ”Hristos a înviat!”.

“Adevărat a-nviat!”. Aceste formule se folosesc numai 40 de zile, până la Înălţarea

Domnului. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus,care s-a scurs

pe cruce pentru mântuirea lumii. Ciocnitul ouălor se face “cap la cap”.

Există credinţa că cei care ciocnesc, se întâlnesc pe lumea cealaltă. Cel care sparge oul ce-

luilalt, are voie să i-l ia. Dacă acesta refuză,se spune că îl va mânca pe lumea cealaltă, stri-cat şi uns cu păcură.

Ouăle pot avea diferite ”modele”, pot fi pictate. În funcţie de zona în care se fac, ele se numesc “ouă încondeiate”, ”închistrite”, ”muncite”, ”picate” (cu ceară) etc.

Ouăle “muncite”nu se dau de pomană, căci nu le primeşte Dumnezeu.

Să ne ocupăm de ouăle încondeiate. Ceea ce este specific ouălor încondeiate româneşti este faptul că, oricare ar fi motivele ce se desenează, nu se reprezintă niciodată un obiect în întregime, ci se alege partea caracteristică, distinctivă,a fiecărui obiect.

Astfel, dacă-i vorba de un copac, se desenează frunza – care este caracteristică.

La fel, dacă se reprezintă un animal, se alege partea corpului prin care se deosebeşte de celelalte animale – urechea iepurelui, copita calului, laba broaştei, etc. Pentru a se reprezenta un plug, se desenează fierul plugului.

Toate desenele sunt mici frânturi din viaţa şi activitatea săteanului.

Sunt şi obiecte ce se desenează integral, de pildă vârtelniţa, grebla, furca.

Peştele este figurat, fără detalii, printr-un simplu contur.

Tipul clasic al artei populare româneşti, în ceea ce priveşte ornamentaţia ouălor de Paşti,

Este reprezentarea în alb, pe fond roşu, în mod foarte simplu, a părţilor caracteristice şi distinctive ale znor anumite obiecte. Desenul se face prin linii şi puncte, obiectul rerezentat fiind repetat pe acelaşi ou, chiar până şi de opt ori.

Se împarte prin linii drepte oul în două compartimente, prin mijlocul dintre vârful şi dosul oului, de jur împrejur,ceea ce face să apară 4 compartimente şi dacă se mai trage o linie la fel,care să unească vârful oului cu dosul lui, pe celelalte părţi laterale ale oului, se obţin 8 despărţituri, aproape egale, pe fiecare desenându-se elementul simbolic ales. Aceasta nu este o regulă generală, totul depinde de fantezia “artistei”care închistreşte oul.

Sunt motive de ornamentaţie care  se pot face pe toată suprafaţa oului, cum ar fi desenele numite “calea rătăcită“, ”desagii popii“, ”lănţuşul “, alteori oul e împărţit doar în două compartimente, pentru a desena , de pildă, foaia de stejar sau răduşca, şi chiar calea rătăcită.

Execuţia ornamentelor prezintă diferenţe  din punctul de vedere al tehnicii, determinate de gradul de cultură diferit al artistului.

Astfel,o tărancă ale cărei cunoştinţe n-au trecut dincolo de hotarul satului ei, se mulţumeşte să tragă pe ou linii grosiere, cu chişiţa, manevrată cu stângăcie, să deseneze figuri cunoscute-o greblă, un fier de plug, o sapă, o roată, o frunză,etc.

În acelaşi sat,”coana preoteasă” sau soţia învăţătorului, femei cu o oarecare cultură, vor trage linii mai fine, desenele sunt mai îngrijite, fantezia lor va evada din tradiţional, dorind să se distingă, făcând inovaţii.

Civilizaţia urbană a determinat şi ea deteriorarea datinilor din sate, sătencele nu mai cunosc – sau nu mai practică – meşteşugul vopsitului cu buruieni, folosind produse industriale, cumpărate “de la oraş”: apar motive ornamentale necunoscute, străine de sufletul nostru, legat de natură şi ancorat în tradiţie.

Ca fineţe a ornamentaţiei şi-a coloritului, amintim ouăle încondeiate în Ardeal, pe fond

negru, cu linii delicate, culori armonioase, compoziţia desenelor, ele sunt adevărate obiecte de artă, cu influienţe săseşti. La fel,în Bucovina, se încondeiază ouă foarte frumoase,dar sufletul femeii simple, cu mâinile bătătorite de muncă, nu mai există în ele. Şi nici elementul tipic românesc.

Pentru a termina această scurtă prezentare , se impune a face şi-o clasificare.

Prima clasificare făcută este aceea a d-lui Leonida Bodnărescu, încă din 1908, în

lucrarea sa “Câteva datini de Paşti la români”. Domnia sa clasifică desenele şi motivele cele mai des întrebuinţate în cinci serii:

1.Regnul animal – albina, broasca, şarpele, melcul,etc.

2.Seria motivelor vegetale-diferite plante: frunza bradului, garoafa, spicul grâului etc.

3.Unelte agricole, casnice – grebla, lopata, fierul plugului etc.

4.Ornamente industriale, motive luate din industria casnică – se citeză doar două-

-clinul ce se formează croirea cămăşilor

-mânecile

5.Diversele, precum : desagii, brâul popii, calea rătăcită, crucea paştelor.

-De la colorarea oului în roşu – simbolul focului, s-a trecut în mod firesc la ornamentarea lui cu simbolul soarelui, dătător de viaţă,originea focului, soarele,pe care primul om în a cărui minte a încolţit primul sâmbure de cugetare, a trebuit să-l adore.

-Un alt simbol este,desigur,al Lunii.

-Apoi Zvastika, sau crucea încârligată, sau crucea ruptă, se compune din patru cârlige, care pornesc din acelaşi centru şi formează câte un unghi drept.

Dechelette,documentează că zvastika are ca origine un cerc, semn al soarelui, care se prezintă sub mai multe forme, dar având toate acelaşi prototip.

-TRIQUETRUM-este un ornament compus din trei cârlige, care ies din centru şi se între-

taie, centru care este uneori imaginar, dar care se poate reconstitui, dacă se prelungesc cele trei linii componente.Se poate reprezenta şi sub forma dublă.

– ROZETA -se poate combina din două zvastici sau din două triquetre,are 8 ramuri sau mai puţine şi apare ca ornament chiar din epoca bronzului.

Dincolo de frumuseţe, de bucurie, de simbol, Dumnezeu este iubire manifestată în suspine negrăite, însă iubirea îndurerată rodeşte bucurie.

Totuşi,o bucurie limitată de faptul că nu toţi voim să beneficiem de roadele Învierii, limitată de însăşi limitele cunoaşterii şi fiinţei omeneşti.

Păstrarea frumoaselor tradiţii pascale, participarea la Sfânta biserică, trăirea în duhul dragostei Învierii este o datorie a fiecăruia dintre noi.

Voievozii noştri, pe care istoria îi va cinsti cât vom mai păstra în fiinţa neamului iubirea pentru cei ce au apărat graniţeleţării şi credinţa strămoşească cu sabia ,cu sângele lor şi-al atâtor români ce şi-au iubit copiii româneşte, care-au lăsat plugul şi ţarina în grabă, pentru a apăra ţara de invazia atâtor lacomi ce ne-au călcat pământurile, ne cheamă acum la datoria de a ne păstra ceea ce am primit cu atâta dragoste-limba, obiceiurile, hotarele ţării, fiinţa acestui neam îndurerat, care, poate, a trecut cu capul plecat sub vremuri, dar nimeni nu I-a putut schimba sufletul, credinţa; ne-a predat intacte toate simbolurile trăirii româneşti.

Avem datoria de a nu lăsa copiiilor noştri “Sf.Valentin” şi Hallowen , ci Paşte, Crăciun, Bobotează, o credinţă activă şi lucrătoare, onoare, demnitate, educaţie, bun simţ, mândrie şi nu ruşine că suntem români.

“Moldova nu-i a mea şi nu-i a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri” – ar fi spus drept credinciosul domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt, arătându-ne că răspundem de tot ce vom lăsa celor ce ne vor urma.

Brâncovenii au păstrat credinţa strămoşească cu preţul martiriului lor – ca şi pe Stefan cel Mare, Biserica I-a canonizat.

Şi noi? Noi spunem ca Sfântul Apostol Petru:

“ QUO VADIS, DOMINE ?“

Cristina Olaru

Bibliografie

” Sfânta Scriptură”

”Obiceiuri populare de peste ani – dicționar” – Ion Ghinoiu

„Ouăle de Paște” – Artur Gorovei

„Sărbătorile la români” – S. Fl. Marian

„Predici la sărbatori împaratești și cuvinte de laudă la sfinți”-Sf.Ioan Gura de Aur

„Cartea de Paște”-colectiv

Colecția ziarului „Telegraful Roman”

„Predici la praznice împăratești – Arhimandrit Ilie Cleopa

Zile grele am ajuns, de mă (auto)citez, dar tare mare adevăr am spus 🙂

Nu vreau să vă repet mereu și mereu cât de mult îmi iubesc prietenul/prietenii, dar mi-e cu neputință să n-o fac :)! În afară de tot ceea ce știu despre ei, calități ce m-au făcut să-i iubesc; de mici abateri de la ceea ce le cerem cu impertinență semenilor noștri, lipsuri pentru care nu putem să nu-i mai iubim, îi mai și admir pentru ceea ce mințile lor libere de constrângere, pot să dăruiască! În mod particular, m-am referit acum la prietenul meu drag Alexandru Povarnă, Berbecul meu frate, care are jumătate din vârsta mea, dar pe care nicio secundă nu mi-a trecut prin cap să-l privesc matern, de la mica mea înălțime de mare doamnă – întotdeauna relația noastră a fost între doi oameni maturi (sanchi 😀 ) sau doi copii mari, care se joacă, râd, glumesc, se bucură total de viață 🙂! El este Poetul Zburator, frățiorul sufletului meu :)!

Am fost colegi la Master – Teologie; doi outsideri – el absolvent de Sociologie, eu politehnistă, old lady și studentă – în paralel – la Psihologie; el mai rău, urmând – tot în paralel – un alt master. N-aș fi putut să fac două Disertații, nici cu pistolul la tâmplă – pentru una singură am făcut un fel de Zona zoster de stres și oboseală, dar el a putut, a făcut, a susținut și tot vesel și ferice a rămas! El nu s-a plâns niciodată, dar mie îmi venea să urlu, atât de greu mi s-a părut să-i ajung din urmă pe colegii noștri – excepționali -, care urmaseră și studiile de Licență. Ați construit, măcar în joacă, o casă cu câte-o cărămidă duplo ici-colo, cu acoperiș, care se sprijină pe niște piloni destul de rezistenți, dar structura pereților e ca un șvaițer? Ei, așa eram eu – poate noi? Doar că noi suntem Berbeci și dacă eu nu am fost după admitere printre cei zece colegi la fără taxă, aflați că am trecut în anul II la :)! Eu chiar le-am spus – mai în glumă, mai în serios – colegilor: aveți grijă, că nu am bani de două facultăți – voi face tot posibilul să iau unuia dintre voi locul la fără taxă – și le-am luat amândoi – el chiar de la admitere!

Nu ne-am simțit de la început bine între colegi, pentru că ei erau deja de mult împreună, acumulaseră, trăiseră atât de multe, iar noi eram foarte …noi :)! Pe mine cred că mă priveau uimiți – aveam 47 de ani! El era atât de tânăr, dar atât de discret și diplomat. A devenit în foarte scurt timp Șeful nostru de an – Marele Șef Alb, cum îi spuneam eu, programând toate examenele, discutând cu profesorii și descurcând toate problemele noastre. Nu pare, când te uiți la el, dar are o autoritate dulce, dar clară, fermă, transmisă cu zâmbete, glume, râs – dar rămâne cum a stabilit! La cât de variate și puternice personalități aveam toți, nu ar fi fost aceste calități suficiente, dacă nu ar fi fost însoțite de calități sufletești și intelectuale remarcabile. Ceea ce ne unea pe toți, însă, era Credința – împărtășeam aceleași valori, aceeași ținută – cumva anacronică, în ochii cetățenilor patriei, aveam același ritual, la venirea la școală; treceam întâi pe la Sfânta Ecaterina și Sf Ioan Gură de Aur, în bisericuța Facultății de Teologie, ne închinam, luam binecuvântare de la minunatul părinte Costea Tănăsache și apoi intram în școală ca într-o altă lume, deosebită mai ales pentru noi, care veneam din alte facultăți, total diferite.

A fost între noi doi un moment anume, pe care-l putem considera începutul oficial 🙂 al prieteniei noastre. Un moment intermediar a fost cel în care – cu talentul meu nativ de stalkeriță, i-am găsit blogul de poezie – Poetul Zburător :)! A râs când i-am spus. Îmi amintesc că la un seminar am ajuns mai târziu; i-am spus sărut mâna părintelui profesor, mi-am cerut scuze pentru întârziere, iar lui Alexandru i-am pus mâna pe inimă, în trecere, spre locul pe care mi l-a oferit lângă el. Nu vă lăsați înșelați de aparența mea dulce și suavă, ca de garofiță – greu intră cineva la inima mea și bine-ar face să nu facă greșeli grave, de nemilă față de alții, de desconsiderare sau jignire a altor prieteni, că fac prăpăd :)! Ei, atunci am înțeles și eu că l-am primit în inima mea, realizând că în mod spontan am simțit nevoia să-l ating. Dar momentul precis de început al prieteniei noastre – eterne, sper 🙂 – a fost cel în care – așteptând – ca la Teologie, cu îndelungă răbdare -, să începem un examen – noi, care aveam 2 sau chiar 3 examene într-o zi, fiind la două facultăți – ne-am dus la cantina facultății și am luat masa împreună. Ce-am discutat atunci e taina noastră, dar am înțeles – din puține cuvine – că gândim la fel, vedem lucrurile la fel și l-am respectat cu atât mai mult, cu cât era cu atât de mult mai tânăr. Am ajuns să fim o grupă foarte unită. Nu mai lipseam de la școală nici morți – ne plăceau profesorii – ce frumos era, când ne binecuvântau, ne îmbrățișau -, ne plăcea să fim împreună, iar Alexandru este un om care ajută la crearea unității în grupul în care este. E meritul lui că a sudat colectivul grupei noastre! Iată cum arătam după sesiune, la o pizza de post și un fresh – din păcate, nu sunt toți colegii (poate găsești pozele celelalte, Alex):

Mi-aș dori ca odată, când vrei tu, să povestești cum au stat lucrurile și din perspectiva ta.

Pentru că acuși se termină ziua ta, voi scurta povestea și voi evoca doar un episod – două din ceea ce-am trăit împreună:

Am fost în pelerinaj la Crasna, la finalul Masterului – a fost minunat!

 Pozele astea rămân emblematice pentru noi :)! Am mulți prieteni mult mai tineri decât mine, dar mereu mă mir, deși văd că legătura între noi se face foarte firesc și ușor! Cu tine, nu mă mir – doi Berbeci – mereu vom ști chestii unul despre altul, datorită marii asemănări și faptului că unii nu se maturizează veci ;)!

Apoi, cursul de un an: ”Dialogul Teologie – Știință – Filosofie” – unul lângă altul, ca întotdeauna 🙂

Menționez așa, en passant, lucrarea de absolvire a cursului interdisciplinar, prezentată de mine… :D! 140 de teologi – preoți și profesori de Religie, cei 5 profesori ai noștri și doamna director de la, doesn’t matter :), rămăseseră înțepeniți, ascultând prezentarea celei mai atipice lucrări :D. Recunosc că, în ciuda emoției, aveam un chicotit interior teribil :)!

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/pornografie/18737-deturnarea-dragostei-in-sex-sub-influiena-ideologiei-consumeriste

https://multumesc.mobi/2014/07/17/deturnarea-dragostei-in-sex-sub-influenta-ideologiei-consumeriste-i/

http://www.pravoslavie.ru/jurnal/71215.htm

Picnicul grozav din Parcul tineretului; ascunși  toți trei mușchetarii (suntem c-o prietenă minunată, dar căreia nu-i place publicitatea 🙂 ) – noi suntem cu prime time-ul 🙂 ) după o salcie plângăreață, folosind un trunchi căzut drept scaun și păpând pe o mușama nou-nouță – piesă pe care am putut întotdeauna conta c-o vei avea tu, că eu sunt cu papa și cu alte chestii, am glumit și-am râs de mă dureau toți mușchii faciali!

Abia peste un an ne-am mai văzut – dar încă era o frecvență bună – tot la un picnic, dar, atenție – cel mai original picnic: pe covor, în casă :D! Tot noi trei – cu iubita noastră Adriana 🙂

Masa oferită de voi a fost magnifică și parcă am fi fost pe-un covor fermecat – poate că chiar este – care ne-a transportat într-o lume în care bosumflarea și morocănoșii nu sunt agreate/ți, ba chiar sunt interzise/și! Am fost ore-n șir fericită cum nu vă pot explica într-un miliard de cuvinte! Firea ta/voastră veselă, stimulatoare, face ca oamenii să scoată la suprafață de prin tainițele sufletelor lor tot ce au mai bun, mai senin, mai sprințar, mai autentic! Nu știi ce mult înseamnă asta :)!

Apoi, faptul că ai venit să mă susții la prezentarea vieții Sfintei Maria Egipteanca – sfânta mea atât de dragă -, pe care am făcut-o la biserica Sf. Ilie Grant, în cadrul cercului duhovnicesc ce poartă numele Sfintei. Sticluța de vin, de la Mănăstirea Sfintei Cristina, pe care ni-ai dăruit-o, așteaptă neatinsă, pentru că nu se poate bea decât în trei. Și nu oricare 3, ci doar noi 3 :)! howgh :)!

Uită-te și tu cum am scris: numai ”vorbind” singură și virtual cu tine și m-am umplut de bucurie și veselie! Tu-ți dai seama ce apă vie de om ești? Habar n-ai :)! Te iubesc, Bro și scriind mi s-a făcut și mai dor de tine, dar aștept și eu cuminte la rând, să ne sinconizăm programele toți 3! Ascultă-mă, că am darul de a intui anumite lucruri: vei fi un om providențial, nu știu dacă în lume, dar vei umple de căldură și lumină orice alt om se va atinge cât de cât de viața ta! Mulțumesc bunului Dumnezeu că te-a trimis în viața mea, la fel pe Adriana noastră și pe toți oamenii minunați, care-mi fac cinstea de a-mi fi prieteni! Te îmbrățișez cu toată căldura și vei fi mereu în rugăciunea și-n dragostea mea și-ți doresc să nu scapi niciodată de mine :)! Așa să ne-ajute Dumnezeu!

Cristina Ghenof

                                                                           Ţie, Doamne, cu dragoste!

 Cuvânt la Sfintele Paști de Sfântul Ioan Gură de Aur

Vreme potrivită este astăzi ca toţi să strigăm cuvintele fericitului David: “Cine va grăi puterile Domnului şi va face auzite toate laudele LUI?(Psalm 105,2). Iată a venit la noi praznicul cel dorit şi mântuitor, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos,temeiul păcii, pricina împăcării, îndepărtarea războaielor, nimicirea morţii, înfrângerea răului. Astăzi oamenii s-au amestecat cu îngerii, iar cei îmbrăcaţi cu trup, înalţă împreună cu cei fără de trupuri, cântări de laudă. Astăzi surpată este tirania răului. Astăzi s-au dezlegat legăturile morţii şi biruinţa iadului a dispărut. Astăzi este iarăşi vreme potrivită să rostim acel cuvânt profetic: ”Unde-ţi este moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule,biruinţa?” (Osea 13,14;Cor.15,55). Astăzi porţile cele de aramă le-a sfărâmat Stăpânul nostru Hristos şi a pierdut iarăşi faţa morţii. Dar pentru ce spun faţa? A schimbat numirea ei, că moartea nu se mai numeşte moarte, ci adormire şi somn. Mai înainte de venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi de cruce, chiar numele morţii era înfricoşător. Dar după ce Hristos, Dumnezeul nostru, s-a adus jertfă pe cruce şi au sporit cele ale Învierii, Stăpânul nostru iubitor de oameni a adus în viaţa noastră o vieţuire nouă si străină, căci mutarea din această viaţă se numeşte adormire si somn.

– Şi de unde se vede aceasta?

Ascultă ce spune Însuşi Mântuitorul: ”Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar merg să-l deştept!”(Ioan 11,11)

Iar dascălul lumii, fericitul Pavel, scriind catre Tesaloniceni, zice: ”Nu voim să nu ştiţi despre cei ce-au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care n-au nădejde.” (I Tes.4,13)

Şi: ”Căci dacă credem că Iisus a murit şi a înviat,aşa şi Dumnezeu,pe cei adormiţi îi va aduce împreună cu El. ”Căci toate s-au săvârşit in vederea mântuirii noastre; deşi numai Stăpânul nostru a suferit cruce şi moarte, totuşi,veselia şi bucuria ne este comună .”

Prin acelea prin care răul ne-a învins, prin acelea şi Hristos a învins răul. Şi cum? Ascultă!

– Fecioară – căci Eva nu cunoscuse încă bărbatul;

– Lemn – pomul cunştinţei binelui şi răului; şi

– Moarte – pedeapsa dată lui Adam pentru nerespectarea dumnezeieştii porunci.

Deci, prin acestea venise moartea pe pământ, prin Adam pentru tot neamul omenesc. Prin aceleaşi a venit şi biruinţa:

– Prin Prea Sfânta Fecioară Maria, din al cărei prea curat pântec de nouă Evă, s-a născut noul Adam – Domnul nostru Iisus Hristos.

– Şi prin lemn: în locul pomului cunoaşterii binelui şi răului – lemnul Crucii.

– Şi prin moarte – în locul morţii lui Adam, moartea Stăpânului.

Ai văzut că prin  acelea prin care răul a înşelat pe părinţii noştri – Adam şi Eva – prin aceleaşi a fost înfrânt şi moartea biruită. De aceea, la slujba Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos, cântăm:

                                      ”Hristos a Înviat din morţi

                                      Cu moartea pe moarte călcând

                                      Şi celor din mormânturi

                                      Viaţă dăruindu-le.’’

De unele din marile noastre sărbători – praznice împărăteşti – cum se mai numesc ele în limbaj  bisericesc, reflectate atât în cult, cât şi în viaţa particulară a creştinului ortodox, sunt legate anumite tradiţii.

– Astfel, la Paşti, în noaptea de Înviere, care adună în biserica foarte mulţi creştini, fiecare dintre ei poartă în mână o lumânare,pe care-o aprinde, la miezul nopţii,din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar, acesta rostind îndemnul:

                                                                       ”Veniți  de luați lumină!”

Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi păstrează lumânarea de Paști, aprinzând-o la rugăciune  în clipe de necaz în casă, de furtună, de vreme rea.

Învierea Domnului este, deci, sărbătoarea luminii.

– O altă tradiţie se referă la salut, deosebit de salutul obişnuit, salut ce se foloseşte 40 de zile, acesta fiind: “Hristos a înviat!”, până la Înălţarea Domnului.

Dar de “sărbătoarea sărbătorilor”, cum e definită Învierea Domnului, este legată şi o foarte bogată tradiţie culinară.

– Mielul: este o reminiscenţă din ritualul Paştelui la evrei, perpetuat de evreii creştinaţi. El nu mai face însă parte din ritualul ce se ţinea, cu străşnicie, de către aceştia, când fiecare familie consuma carnea friptă, cu ierburi amare, a unui miel de un an, fără să-i zdrobească oasele. Aceasta se făcea în amintirea scoaterii lor din robia Egiptului.

În creştinism, mielul era simbolul Mântuitorului, care se jertfeşte “pentru noi şi pentru păcatele noastre”. Sfântul Ioan Botezătorul L-a arătat mulţimilor pe Mântuitorul, zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu” (In.1, 36), în conformitate cu profeţia, care sublinia, printre altele: ”ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa” (Isaia – %3, 7).

Denumirea de Paşti – Pesah – o întâlnim prima dată la Ieşire (12,11), care înseamnă trecere; evreii scoşi din robia egipteană, au fost trecuţi, în mod minunat, peste Marea Roşie.

Şi Mântuitorul, prin jertfa de pe Cruce şi apoi prin Înviere, ne-a trecut din robia păcatului la libertate. Sfântul Atanasie cel mare spune: “a ales acest fel de moarte fiindcă e singurul fel de a muri cu braţele deschise, semn că a îmbrăţişat tot neamul omenesc”. El a transformat Crucea din unealtă de blestem, în altar – semn de iubire.

Paştele este o sărbătoare a bucuriei, pentru că primul cuvânt adresat sfintelor femei mironosiţe, de către Domnul Hristos înviat, a fost:”Bucurați-vă!”

Paştele este şi ”ziua iertării”, după cum îndeamnă o cântare – “să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere”. Astfel, creştinii noştri, întâmpină sărbătoarea Paştelui împăcaţi cu cei ce le-au greşit şi cu cei cărora le-au greşit, se spovedesc la părintele lor duhovnicesc şi împărtăşindu-se cu sfială şi emoţie cu prea Sfântul trup şi sânge al Celui ce ne-a iubit mai mult decât propria-I viaţă, primesc în suflet bucuria şi lumina Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos.

Specific Sfintelor Paşti este Paștele – o pâine mare, frământată de către o femeie curată: bătrână sau văduvă, pe care părintele o sfinţeşte cu vin la ”Îngerul a strigat…”

“Când vorbim despre datina Paştelui în biserica românească, în duminica Învierii Mântuitorului, înţelegem că fiecare creştin va primi mai întâi în biserică – pâine şi vin  – binecuvântat de preot şi numai după aceea să mănânce alte bucate”

(Din S. Fl. Marian – “Sărbătorile la români”)

În Moldova, ca şi-n alte ţinuturi, praznicul Învierii a fost şi este ”praznic al curăţiei”, exprimat  în “straiele” curate, în florile culese de pe câmpurile de pe care s-a dus zăpada iernii, în lumânarea aprinsă la chemarea: “Veniţi de luaţi lumină!”  -lumina lui Hristos luminează tuturor.

În zilele marii bucurii pascale, nu se uită legătura cu cei adormiţi. Mormintele sunt îngrijite încă din săptămâna patimilor, aşteptând cuminţi Învierea.

Cimitirele sunt pline de lumină în noaptea Învierii, rudele aprind lumânări pentru cei dragi, ce-au adormit întru nădejdea Învierii. Şi-n noaptea aceea simţi că nimic nu este iremediabil pierdut, că sensul nvieţii  este ”dobândirea Duhului Sfânt”- cum spune Sf Serafim de Sarov, că mântuirea nu este imposilă, că nu trebuie niciodată să disperi, că moartea nu este un sfârşit, ci un început, că scumpii noştri adormiţi întru Domnul, sunt “în locuri luminoase, în locuri răcoroase,în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul”.

Cum să disperi, când Stăpânul nostru şi-a jertfit – din dragoste pentru noi – pe Însuşi Fiul Său iubit? Cum ne-ar putea lăsa în adâncul deznădejdii, El, care doar prin cuvânt a creat tot Universul, doar pe OM l-a creat cu propriile Sale sfinte mâini? Doar să-L strigăm din prăpastia nefericirii noastre:

Doamne, sunt fiul /fiica Ta; Iartă-mă, nu mă lăsa!

În noaptea Învierii, creștinii vin la slujbă în straie curate, iar copiii chiar cu hăinuțe noi.

”Pasca este cea mai însemnată coptură din aceste zile de sărbătoare, ”fiind făcută numai din făină curată de grâu ales, cernută prin sita deasă”. Se face întâi ”pămădeala” – drojdie frecată cu zahăr, până se lichefiază și se pune și un pic de făină; se pune apoi plămădeala crescută în aluat, se lasă la dospit până crește – acoperită c-un ștergar curat – și dă să iasă din chiersinul sau covata în care s-a frământat, afară”

Cea mai îndătinată şi  cea mai răspândită formă ce i se dă paştei  este cea rotundă, pentru că se crede că scutecele cu care a fost Domnul nostru înfăşat au fost rotunde; apoi cele în patru colţuri, pentru că şi mormântul Mântuitorului a fost pătrat.

Paştile Paştilor, adică acelea ce se înfrumuseţează cu o cruce diametrală împletită sau simplă, sunt menite să se ducă în ziua de Paşte la biserică, pentru a fi sfinţite – cele simple se mănâncă în familie, iar păscuţe mititele se fac anume pentru bucuria copiilor, unde sunt de aceştia, sau spre a da săracilor, care stau la uşile bisericii, pentru că nu trebuie, în bucuria mesei noastre încărcate, să uităm de fraţii noştri nefericiţi, de “sărmăneii lui Dumnezeu”.

Pasca fiind nelipsită de pe masa de Paşte a românului, că ce-ar mai fi Paştele fără pască, dăm aici o”reţetă”, că poate n-om mai cumpăra de la cofetărie, ci vom lăsa şi noi copiilor noştri nostalgia pufoaselor arome de pască şi cozonaci, că ce, numai Proust să ne zăpăcească  cu madelainele lui? Aţi văzut ce puternică, ce răscolitoare emoţie ne trezeşte amintirea unui miros, ce icoane luminoase ne evocă;  a unei prea blânde bunici, cu mâinile pline de făină, ce ne mângâia obrăjorul micuţ, liniştindu-ne cu o vorbă molcomă pofta noastră neîmpăcată:

– “Este săptămâna patimilor, puiule, d-apoi ce, noi suntem păgâni? Ia să vezi tu ce bune-or fi toate după aste 7 săptămâni de post, când oi fi mărturisit şi cuminecat!”

Iacătă:  Rețeta

– se face un aluat de cozonac:

Pentru 1 kg de făina:

½ l lapte

200 ml ulei, unt topit şi răcorit sau amândouă, dar nu mai mult de 200 ml/kg

50-60 g drojdie

4 ouă,

300 g zahăr

– Se cerne făina (chiar cu 2,3 zile înainte, să se usuce bine),

– se pune zahărul, se amestecă,

– se toarnă laptele clocotit, se amestecă şi se lasă la răcorit, până rămâne doar călduţ,

– se face o gaură la mijloc,

– se pune ”maiaua”, ”plămădeala”, cum vreţi să-i ziceţi (adică-se dizolvă drojdia, amestecând-o cu puţin zahăr, se adaugă un pic de făina, apoi se lasă la crescut).

– Se încorporează progresiv, frământând continuu.

– La fel cu ouăle – pui unul frămânţi şi mai zici ”cine m-a pus să mă apuc!”, frămânţi, mai pui un ou,… 🙂

– fel cu uleiul; se pune câte un pic, se frământă, apoi mai pui câte puţin unt topit şi răcorit, mai…

– Se pun arome, după gust – zahăr vanilat, coajă rasă de lămâie, de portocală, peste care s-a pus puțin zahăr, stafide, apoi laşi la crescut, până te sperii de el – faci cruce peste el, ca ţărăncile de pe vremuri şi te rogi să fi meritat să nu te duci la coafor în ziua aceea.

– Din ½ din cantitate se face pasca, astfel (din cealaltă ½ faci un cozonac)

– Se întinde o foaie rotundă, cam de 1 cm înălţime (că mai creşte); din restul de aluat faci 2 suluri cât mai egale, se răsucesc şi se pun pe marginea tăvii; o altă “împletitură” se aşează în formă de cruce; în braţele crucii se pune umplutura.

Cum vă place – brânză dulce cu (sau fără) brânză sărată, zahăr (şi vanilat), gălbenușuri de ouă la bunul dv. simţ gospodăresc, stafide.

Cam asta-i! Nu ştiu dacă merită, ştiu însă că aşa făcea mamaia mea, care cocea câte-un cuptor de pască și cozonaci, aşa face mama mea, aşa fac cumnatele mele, aşa-şi învaţă fetele,…! Chiar, reţeta de cozonac e de la cumnata mea – doamna Elena Sava, Dumnezeu să-i dea sănătate, că multe lucruri bune am învăţat de la ea…! Aşa făcea soacra mea, care lucra bărbăteşte 12 ore pe zi,…şi tot neamul nostru.

Apoi, campioanele frumuseţii Paştelui – OUĂLE ROŞII, care se vopsesc în Joia Mare.

“Când oamenii n-or  mai înroşi ouă la Paşti, atunci şi lumea se va potopi”

Cristina Olaru (Ghenof)

Sfârșitul părții I

(Va urma)

Eram puștoaică, în tabără la Mamaia, cu colegii și profesorii de la școala mea, acum tare mulți ani…! Stăteam la un camping, lângă restaurantul ”Hanul piraților”, în corturi, la doi pași de plajă. Profesorii aveau grijă de noi, dar nu într-un mod invaziv, ci discret și protector! Mâncam pe la o cantină, cred, dar seara, ne cumpărau ei, profesorii, mâncarea! Nu am să uit niciodată cât de bună a fost una dintre aceste cine: un sfert de baghetă – caldă și crocantă, telemea de Medgidia – bună rău și două roșii! Era cald, soarele apunea roșu și seara se lăsa ușor, plină de emoții, pentru că urma să mergem și noi la restaurant, de unde veneau valuri de muzică, cu vocea pasională a lui Demis Russos:

Ne spălasem strașnic la dușurile comune ale campingului, ne parfumasem, iar eu m-am îmbrăcat cu cea mai bună rochiță – una roz, cu buchețele discrete de flori, cu săndăluțe și o beretă, pusă într-o parte! Mă credeam cea mai elegantă și eram sigură că toată lumea se uită la mine :)! Era un loc magic, neobișnuit, față de localurile banale, pe care le văzusem până atunci. Pânze de corăbii, chelneri îmbrăcați în pirați, frumoși de picau, sucurile nemaivăzute, în culori absolut unice – eu mi-am luat unul verde, cu nuș’ ce în el – 7 lei! Ne simțeam mari și importanți – toți eram emoționați, de parcă am fi participat la o ceremonie inițiatică. Am dansat și noi prin colțuri, pe după pânzele acelea din materiale diafane. Eram sfioși, nu cum sunt acum tinerii – dezinvolți și adaptându-se rapid la orice mediu :)! Am mers pe plajă, îndepărtându-ne ușor și tăcând un timp, pentru a nu risipi boarea amintirii acelei seri. Profesorii erau relaxați – ne dăduseră de mâncare, ne duseseră la restaurant, erau mulțumiți de munca lor! Dar, când pisica nu-i atentă, atunci fac nebunii șoriceii! Ete ce apăruse de nicăieri un pachet de țigări Amiral cu filtru, un chibrit, era noapte, un timp parcă magic…! Eram de la 6 ani astmatică, dar asta nu mă oprea să fiu de acord cu orice trăznaie interzisă, să nu experimentez orice ni se spunea că nu e bun! Și așa am fumat prima țigară! Nu știau profesorii ce-i cu noi de ne spălăm așa energic și fără invitație pe dinți, de ce suntem așa tăcuți, atunci când ne apropiem de ei, noi care eram atât de gălăgioși, de glumeți și guralivi! Ar fi fost uimiți! Venită acasă, am și luat de la primul și cred singurul chioșc din minusculul meu orășel un pachet de – ghiciți – Amiral! I-am spus vânzătoarei că e pentru tatăl meu, dar să nu cumva să-i spună, că e o surpriză…! De la un timp, aveam foarte multă treabă în grădină, care se întindea printr-un deal, spre pădure! Cum eram eu fiica lui Eminescu, fată fiind, păduri cutreieram, nu prea s-au mirat ai mei! Urcam dealul, ieșeam din grădină în imaș și mă îndreptam spre pădure! În marginea pădurii era un trunchi de copac retezat – un ciot putred, din care puteai scoate fragmente de lemn – numai bun pentru o ascunzătoare! Pusesem pachetul de țigări și o cutie de chibrituri într-o punguță de plastic, să nu le ude ploaia și apoi scosesem câteva bucățele de lemn din trunchiul retezat, le-am adăpostit acolo și, oricând voiam, veneam să pufăi ca o locomotivă cu aburi, foarte plină de importanță! De multe ori, când proprii mei copii făceau câte-o trăsnaie, oscilam între severitate și-un râs nebun, amintindu-mi de toate năzbâtiile din propria-mi copilărie. Asta se întâmpla pe la vreo 13-14 ani! La liceu, ehei, la liceu eram mari! Aveam chiar lângă școală o cofetărie; intrasem ”pe felie” cu doamna cofetăreasă și, în pauza mare, ne beam cafeluța la ”séparé”, însoțite de o țigară, ținută cu gesturi alambicate, cică elegante – în fapt, eram caraghioase ca niște maimuțele! Folosesc pluralul pentru că viciul solitar nu are haz , așa că ne strânsesem câteva ”nebune” și alcătuisem un fel de enclavă între ”copiii” de vârsta noastră! Pe atunci se mergea la muncile agricole – obligatoriu! O lună întreagă răpită școlarizării, instruirii noastre, pentru a culege recoltele lui ceașcă! Ei, dar boala cronică are și avantaje; fiind astmatică, eram scutită de sport, dar și de aceste munci agricole. Și petreceam această lună, cât colegii noștri culegeau cartofi în ploaie, în noroaie, în frig, în bătaia soarelui, stând în bărăci, fără posibilitatea de a se spăla, făcând ”lucru manual”. O lună întreagă! Pentru că nu mă suporta profesoara de specialitate de la fete, m-am mutat la prietenii vieții mele – băieții, la pilă, menghină,  bomfaier, tarod (făceam șuruburi, de pildă) și alte cuvinte misterioase pentru fetele obișnuite, ceea ce noi nu eram :). Sigur că trasam și noi liniile, după care apoi colegii noștri gentili tăiau de zor metalul cu bomfaierul! Apoi, era rândul nostru să dăm de zor la pilă, să rotunjim profilul respectiv și, cu tarodul, făceam filetul șurubului – eram…meseriașe :)! După atâta muncă de concepție, de execuție, sigur că eram extenuate și mergeam și noi și luam țigări și…o sticlă cu lichior de cacao! Ne închideam în centrala termică a liceului, unde ne păzea domnul fochist, râzând amuzat de trăsnăiile pe care le făceam noi! Glumeam, râdeam, treceam sticla de la o guriță la alta – care mai de care mai nevinovate -, la fel țigara, dacă nu existau destule, pentru a ne fuma fiecare țigara proprie și ne plăcea tare mult să venim la școală. Odată a venit profesorul nostru de ”Atelier”, dl Varduca Traian – Dumnezeu să-l ierte, am aflat că a plecat la Domnul 😦 – să ne caute la centrală…! Fochistul i-a strigat că face baie – era un robinet acolo, la care chiar puteai să faci un fel de duș tărzănesc, dar profesorul nu l-a crezut: ”Cu fetele mele acolo faci baie?” În sfârșit, nici vorbă să-i dăm drumul, ne-am spălat cu sodă pe mâini – asta avea fochistul în dotare, rău de tot pe dinți – că eram dotați și, încercând să vorbim cu gura închisă, cu ochii cam strălucitori, plini de cumințenie, plecați, ne luam papara, bucuroși că scăpam doar cu ”teoria” și nu ne spune și părinților. Era un tip super profu’ ăsta – a făcut un cerc de radio amatori, ne-a învățat alfabetul morse; deja căpătasem dexteritate la emisie și recepționam cu destulă acuratețe mesaje la viteză mare, când s-a terminat practica agricolă și a început școala pe bune. Acasă – că deja devenisem dependentă de tutun – fumam noaptea, la gura sobei, cu ușița sobei deschisă, pentru ca tirajul să absoarbă fumul. Îmi plăcea și jocul flăcărilor, culoarea focului, limbile de foc ce închipuiau mereu un alt desen, atmosfera de taină și pericol. Poate ar fi trebuit să mă fac pirat, așa cum visa fiica mea, când era mai mică – bună ereditate ți-ai ales, iubita mea :)! Au trecut anii, am terminat liceul și am început seria destul de multelor mele (feluri de) școli, departe de casă toate, deci, liber la hogeagul de fum, vorba Părintelui Cleopa. Fumam ”șerpește”; trăgeam fumul din țigară cu așa o sete, încât obrajii aproape că mi se atingeau, iar fumul îl trăgeam în plămânii mei prăpădiți, torturați de boala grea din copilărie – astmul bronșic -, dar și de medicația foarte agresivă, existentă la acea vreme. Abia târziu, când am aflat că fetița mea venise la mine, am renunțat brusc, fără nicio greutate, la fumatul dăunător pentru puiul meu! Tot la fel de simplu a fost în perioada când copiluța mea o păpa pe mami; ei, dar aceste perioade mai și trec! Cine stătea apoi la geamul deschis al bucătăriei, pufăind în aerul înghețat, cu mare grijă să nu mă prindă soțul meu, care mă amenințase că-mi vinde mașina, dacă mai fumez. Mă rog, Doamne-Doamne a ajutat ca și un băiețel să vină la mami a lui și iar m-am făcut o fată foarte cuminte! Copiii erau încă foarte mărunței, un pic mai sus de genunchiul meu, când m-am dus într-o fugă să le iau niște ”bizincă topită”, care le plăcea și pâiniță, când, stând pe trotuar, în fața unei florării, unde o femeie tare amărâtă vindea niște pătrunjel, o mașină, venind ușor și fără zgomot din spate, m-a călcat pe picior. Oamenii strigau la el, el se blocase de spaimă, pentru că nu știa cât de mare este răul făcut și s-a dat jos într-un târziu de pe piciorul meu. Era un vietnamez și se uita și el după o fată frumoasă, nemaivăzând ce mai era prin jur. Și-a cerut iertare, m-a întrebat dacă vreau să mă ducă la medic – am refuzat, spunându-i că mă așteaptă copiii  acasă, trebuie să fug, cum oi putea. Până aici, totul a fost cumva ok, până când a scos niște bani din buzunar, să-mi plătească ”daunele”. I-am aruncat banii și l-am luat la bătaie; la prima palmă, dată cu putere și revoltă, i-au sărit ochelarii cât colo prin zăpadă. Îi strigam: ”Și cam cât crezi tu că ar costa o mamă, cum te-ai gândit tu să plătești pentru o mamă ce putea să nu-și mai vadă copiii, iar ei – singuri acasă – să pățească cine știe ce?” Apoi, mi-am luat sacoșele și, șontâc-șontâc, m-am dus la copiii mei. I-am luat în brațe c-o dragoste fără margini, dar dramatismul momentului a fost întrerupt de soacra mea, care a murit de râs, când a auzit ce bătaie i-am tras ghietului vietnamez și era foarte mândră de mine! Ca să-mi treacă furia, mi-a dat o țigară…Și-așa a reînceput Mandea să fumeze. Dar, oricât de ”îndreptățită” eram să fumez, când soțul meu m-a văzut cu țigara, mi-a vândut mașina – un Peugeot 407. Căruia-i cam trosnisem o retrovizoare, în încercarea mea expertă de a o băga în garaj, după ce fusese cât pe ce să pic examenul pentru carnetul de șofer, tot pentru marche arrière, pe care instructorul meu îl considerase prea banal să-l exerseze cu mine mai mult de o dată! Mergeam în marche arrière, cam cum se unduiește Shakira, când dansează. Noroc că i-am zis cu tupeu polițistului că ”nu are de ce să nu-mi dea carnetul, din moment ce nu l-am pus deloc în pericol, conduc bine, am prezență de spirit, iar afurisitul ăla de marche arrière o să-l exersez, căz doar n-o să bag mașina în garaj de-a latul”. Din păcate, chiar asta am încercat să fac și i-am spus mașinii ca Demis Roussos – Dumnezeu să-l ierte, chiar azi am aflat că va cânta la Îngeri – ”Goodbye, my love, goodbye!” Apoi, chiar m-am lăsat pentru totdeauna de fumat. Am intrat cu toată ființa mea în viața Bisericii, am început să mă spovedesc regulat, să mă împărtășesc și nu puteam să-l amestec pe Dumnezeu cu concurența. Opt luni m-am chinuit groaznic, însă! Dacă primele două abandonuri au fost incredibil de ușoare, pentru că era pentru binele copiilor mei, această ultimă bătălie m-a umplut de suferință! Aveam o stare de nervozitate cumplită, i-aș fi bătut chiar și pe proprii mei copii, eram ca o grenadă, care abia așteaptă să-i tragi un pic inelul de siguranță. Dar, altfel decât total și brusc nu cred că se poate face, cel puțin nu un om pătimaș ca mine, fumător înrăit. Dacă tot reduceam, cred că lungeam boala, să se coacă poama! Voi cum aveți de gând să vă lăsați de fumat, de ”iarba celui rău”? Că tămâie în fiecare zi, la rugăciune, nu-i oferim ca mică jertfă Domnului, dar pe stăpânul întunericului îl ”cinstim” zilnic, de zeci de ori, batjocorind tămâierea plăcută lui Dumnezeu. Cu rugăciune la bunul Dumnezeu pentru sprijin și ajutor, putem trece, fără prea mari ”damages” această dificilă perioadă.

Cristina Ghenof

Imaginea: Gheorghe Ciobanu  http://satul-suri.blogspot.ro/2011/05/interviu-satul-rominesc.html

Articolul a apărut în „Cronica Veche”, nr. 12(35), decembrie 2013, la pagina 10.
Revista o puteti descarca direct de pe site: http://cronicaveche.wordpress.com