Cultura spirituală a poporului român este foarte bogată în ceea ce priveşte tradiţia ouălor roşii de Sfântul Paşti. Simpla constatare a faptului şi încadrarea fiecărei generaţii în practica obiceiului, erau departe de a mulţumi spiritul popular, atât de iscoditor. Ca în întreg ansamblul vieţii, şi acest obicei cerea o justificare, un răspuns asupra originii lui. Răspunsul a îmbrăcat haina LEGENDELOR, care-au fost multe în cultura noastră populară.

Acestea au circulat în variante diferite de la o zonă la alta. Ele ar putea fi concentrate în trei categorii:

• cele din timpul vieţii MÂNTUITORULUI
• cele de după răstignirea, îngroparea şi Învierea Sa
• cele în legătură cu MAICA DOMNULUI

Din prima categorie sunt demne de remarcat două tipuri, fiecare cu câteva variante:

Unul dintre ele plasează desfăşurarea evenimentelor la templu şi-n prejma lui. Iisus dezvăluia în acest templu cuvântul lui Dumnezeu unei mulţimi, care nu se mai sătura să-L asculte. În acest timp, câţiva cărturari şi farisei, şuşoteau într-un colţ. Iisus s-a întors spre ei şi-n cuvinte aspre, le-a condamnat ipocrizia, făţărnicia. Furioşi, aceştia s-au înţeles să-L prindă chiar atunci, dar Mântuitorul le-a intuit gândurile şi pentru că nu sosise încă timpul patimilor Sale, a părăsit templul în grabă. Cărturarii şi fariseii L-au urmat, dar pentru că nu-L mai puteau prinde, au început să arunce cu pietre. Atunci Iisus s-a oprit, a făcut un semn, şi toate pietrele s-au făcut ouă roşii.Văzând minunea, urmăritorii s-au înfricoşat şi-au început să fugă în toate părţile. Iar Iisus şi Apostolii Săi şi-au continuat liniştiţi drumul.

Al doilea tip e în legătură cu drumul Mântuitorului, sub povara crucii, spre Golgota.

Variantele acestei legende nu ţin seama de adevărul spuselor evangheliştilor, astfel:

“Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon, pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui” (Matei-27,32)

“Şi au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi-a lui Ruf, ca să ducă crucea Lui.” (Marcu-15,21)

“Şi pe când ÎL duceau,oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, I-au pus crucea,ca s-o ducă, în urma lui Iisus.” (Luca-23,26)

Ele vorbesc despre un Simon Cirineul, înduioşat şi plin de milă pentru suferinţa lui Iisus,

I-a luat crucea, din proprie iniţiativă şi purtând-o până la locul răstignirii. S-a dus apoi la ţarina lui şi după ce a lucrat câteva ore, s-a aşezat  să mănânce. Avea în traistă ouă fierte şi pâine. Când a desfăcut-o însă, ouăle erau roşii, iar pâinea se transformase în pască.

Legendele dintr-a doua categorie, se pot grupa în două tipuri, cu mai multe variante – de după  răstignire şi din timpul pazei momântului.

În primul tip se imaginează o plauzibilă masă comună a fariseilor cu cărturarii, mulţumiţi că Îndreptătorul unei legi care le asigura lor supremaţia şi exploaterea poporului, era răstignit pe cruce. În timpul mesei, unul dintre ei şi-a adus aminte că Iisus a anticipat prinderea, judecarea, răstignirea şi moartea Lui, dar şi Învierea Sa, a treia zi.

Cel din capul mesei I-a răspuns râzând – “Va învia când ouăle astea albe se vor face roşii”.

Nici n-a terminat de vorbit şi toate ouăle s-au înroşit.

Eroii celui de-al doilea tip sunt paznicii mormântului. Fiind avertizaţi că Apostolii ar putea încerca să fure trupul Mântuitorului, în afară de arme, ei au adunat o mulţime de pietre.

Nu le-au putut folosi decât în noaptea Învierii. Văzînd lumina în care se apropia Îngerul Domnului, înveşmântat în alb, au pus mâinile pe pietre, ca să-L alunge. Dar, minune! Pietrele deveniseră ouă roşii, iar ei au împietrit şi aşa au rămas, pentru totdeauna acolo.

În sfârşit, o a treia categorie de legende. Sunt în legătură cu MAICA DOMNULUI.

După naşterea lui Iisus, aflând că se urmăreşte uciderea pruncului, a căutat să-L salveze, fugind. A fost urmărită, aruncându-se asupra ei cu pietre, dar toate s-au transformat în ouă roşii. Urmăritorii şi-au simţit picioarele tăiate de frică şi au renunţat.

Alte variante – Maica Prea sfântă a fost alungată cu pietre, acestea transformându-se în ouă roşii – dăruia ouă de sufletul Fiului Ei, toate înroşindu-se în mâna primitorului.

În ziua crucificării Fiului Său, Maica Domnului ar fi luat un coş cu ouă, apoi a urcat pe Golgota. Ajungând sub cruce, ar fi încercat să le spună oştenilor să nu-I mai chinuie Fiul.

Aceştia, fără milă, au continuat să-L batjocorească, L-au împuns cu suliţa şi I-au dat să bea oţet. Preacurata a îngenunchiat lângă cruce, şi-a lăsat capul în palme şi a început să plângă.

Când a ridicat capul, Fiul Ei murise, dar a văzut că ouăle din coş se înroşiseră de sângele scurs din trupul Lui. Le-a împărţit atunci Apostolilor şi ucenicilor, ca să poarte fiecare câteva picături din sângele nevinovat al Învăţătorului Lor.

Aceştia au hotărât apoi ca, în amintirea sfântului sânge de pe ouă, an de an , cât va fi lumea, creştinii să înroşească altele, cu prilejul Sfintelor Paşti. Aşa consideră poporul român că s-a născut obiceiul ouălor roşii.

Dincolo de legendă, vedem adânca religiozitate a poporului român, îmbrăcată în haina împărătească a poeziei.

Obiceiuri de Paşte:

Ouăle roşii simbolizează mormântul purtător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morţi. De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar şi când se întâlnesc unii cu alţii, creştinii îşi spun : ”Hristos a înviat!”.

“Adevărat a-nviat!”. Aceste formule se folosesc numai 40 de zile, până la Înălţarea

Domnului. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus,care s-a scurs

pe cruce pentru mântuirea lumii. Ciocnitul ouălor se face “cap la cap”.

Există credinţa că cei care ciocnesc, se întâlnesc pe lumea cealaltă. Cel care sparge oul ce-

luilalt, are voie să i-l ia. Dacă acesta refuză,se spune că îl va mânca pe lumea cealaltă, stri-cat şi uns cu păcură.

Ouăle pot avea diferite ”modele”, pot fi pictate. În funcţie de zona în care se fac, ele se numesc “ouă încondeiate”, ”închistrite”, ”muncite”, ”picate” (cu ceară) etc.

Ouăle “muncite”nu se dau de pomană, căci nu le primeşte Dumnezeu.

Să ne ocupăm de ouăle încondeiate. Ceea ce este specific ouălor încondeiate româneşti este faptul că, oricare ar fi motivele ce se desenează, nu se reprezintă niciodată un obiect în întregime, ci se alege partea caracteristică, distinctivă,a fiecărui obiect.

Astfel, dacă-i vorba de un copac, se desenează frunza – care este caracteristică.

La fel, dacă se reprezintă un animal, se alege partea corpului prin care se deosebeşte de celelalte animale – urechea iepurelui, copita calului, laba broaştei, etc. Pentru a se reprezenta un plug, se desenează fierul plugului.

Toate desenele sunt mici frânturi din viaţa şi activitatea săteanului.

Sunt şi obiecte ce se desenează integral, de pildă vârtelniţa, grebla, furca.

Peştele este figurat, fără detalii, printr-un simplu contur.

Tipul clasic al artei populare româneşti, în ceea ce priveşte ornamentaţia ouălor de Paşti,

Este reprezentarea în alb, pe fond roşu, în mod foarte simplu, a părţilor caracteristice şi distinctive ale znor anumite obiecte. Desenul se face prin linii şi puncte, obiectul rerezentat fiind repetat pe acelaşi ou, chiar până şi de opt ori.

Se împarte prin linii drepte oul în două compartimente, prin mijlocul dintre vârful şi dosul oului, de jur împrejur,ceea ce face să apară 4 compartimente şi dacă se mai trage o linie la fel,care să unească vârful oului cu dosul lui, pe celelalte părţi laterale ale oului, se obţin 8 despărţituri, aproape egale, pe fiecare desenându-se elementul simbolic ales. Aceasta nu este o regulă generală, totul depinde de fantezia “artistei”care închistreşte oul.

Sunt motive de ornamentaţie care  se pot face pe toată suprafaţa oului, cum ar fi desenele numite “calea rătăcită“, ”desagii popii“, ”lănţuşul “, alteori oul e împărţit doar în două compartimente, pentru a desena , de pildă, foaia de stejar sau răduşca, şi chiar calea rătăcită.

Execuţia ornamentelor prezintă diferenţe  din punctul de vedere al tehnicii, determinate de gradul de cultură diferit al artistului.

Astfel,o tărancă ale cărei cunoştinţe n-au trecut dincolo de hotarul satului ei, se mulţumeşte să tragă pe ou linii grosiere, cu chişiţa, manevrată cu stângăcie, să deseneze figuri cunoscute-o greblă, un fier de plug, o sapă, o roată, o frunză,etc.

În acelaşi sat,”coana preoteasă” sau soţia învăţătorului, femei cu o oarecare cultură, vor trage linii mai fine, desenele sunt mai îngrijite, fantezia lor va evada din tradiţional, dorind să se distingă, făcând inovaţii.

Civilizaţia urbană a determinat şi ea deteriorarea datinilor din sate, sătencele nu mai cunosc – sau nu mai practică – meşteşugul vopsitului cu buruieni, folosind produse industriale, cumpărate “de la oraş”: apar motive ornamentale necunoscute, străine de sufletul nostru, legat de natură şi ancorat în tradiţie.

Ca fineţe a ornamentaţiei şi-a coloritului, amintim ouăle încondeiate în Ardeal, pe fond

negru, cu linii delicate, culori armonioase, compoziţia desenelor, ele sunt adevărate obiecte de artă, cu influienţe săseşti. La fel,în Bucovina, se încondeiază ouă foarte frumoase,dar sufletul femeii simple, cu mâinile bătătorite de muncă, nu mai există în ele. Şi nici elementul tipic românesc.

Pentru a termina această scurtă prezentare , se impune a face şi-o clasificare.

Prima clasificare făcută este aceea a d-lui Leonida Bodnărescu, încă din 1908, în

lucrarea sa “Câteva datini de Paşti la români”. Domnia sa clasifică desenele şi motivele cele mai des întrebuinţate în cinci serii:

1.Regnul animal – albina, broasca, şarpele, melcul,etc.

2.Seria motivelor vegetale-diferite plante: frunza bradului, garoafa, spicul grâului etc.

3.Unelte agricole, casnice – grebla, lopata, fierul plugului etc.

4.Ornamente industriale, motive luate din industria casnică – se citeză doar două-

-clinul ce se formează croirea cămăşilor

-mânecile

5.Diversele, precum : desagii, brâul popii, calea rătăcită, crucea paştelor.

-De la colorarea oului în roşu – simbolul focului, s-a trecut în mod firesc la ornamentarea lui cu simbolul soarelui, dătător de viaţă,originea focului, soarele,pe care primul om în a cărui minte a încolţit primul sâmbure de cugetare, a trebuit să-l adore.

-Un alt simbol este,desigur,al Lunii.

-Apoi Zvastika, sau crucea încârligată, sau crucea ruptă, se compune din patru cârlige, care pornesc din acelaşi centru şi formează câte un unghi drept.

Dechelette,documentează că zvastika are ca origine un cerc, semn al soarelui, care se prezintă sub mai multe forme, dar având toate acelaşi prototip.

-TRIQUETRUM-este un ornament compus din trei cârlige, care ies din centru şi se între-

taie, centru care este uneori imaginar, dar care se poate reconstitui, dacă se prelungesc cele trei linii componente.Se poate reprezenta şi sub forma dublă.

– ROZETA -se poate combina din două zvastici sau din două triquetre,are 8 ramuri sau mai puţine şi apare ca ornament chiar din epoca bronzului.

Dincolo de frumuseţe, de bucurie, de simbol, Dumnezeu este iubire manifestată în suspine negrăite, însă iubirea îndurerată rodeşte bucurie.

Totuşi,o bucurie limitată de faptul că nu toţi voim să beneficiem de roadele Învierii, limitată de însăşi limitele cunoaşterii şi fiinţei omeneşti.

Păstrarea frumoaselor tradiţii pascale, participarea la Sfânta biserică, trăirea în duhul dragostei Învierii este o datorie a fiecăruia dintre noi.

Voievozii noştri, pe care istoria îi va cinsti cât vom mai păstra în fiinţa neamului iubirea pentru cei ce au apărat graniţeleţării şi credinţa strămoşească cu sabia ,cu sângele lor şi-al atâtor români ce şi-au iubit copiii româneşte, care-au lăsat plugul şi ţarina în grabă, pentru a apăra ţara de invazia atâtor lacomi ce ne-au călcat pământurile, ne cheamă acum la datoria de a ne păstra ceea ce am primit cu atâta dragoste-limba, obiceiurile, hotarele ţării, fiinţa acestui neam îndurerat, care, poate, a trecut cu capul plecat sub vremuri, dar nimeni nu I-a putut schimba sufletul, credinţa; ne-a predat intacte toate simbolurile trăirii româneşti.

Avem datoria de a nu lăsa copiiilor noştri “Sf.Valentin” şi Hallowen , ci Paşte, Crăciun, Bobotează, o credinţă activă şi lucrătoare, onoare, demnitate, educaţie, bun simţ, mândrie şi nu ruşine că suntem români.

“Moldova nu-i a mea şi nu-i a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri” – ar fi spus drept credinciosul domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt, arătându-ne că răspundem de tot ce vom lăsa celor ce ne vor urma.

Brâncovenii au păstrat credinţa strămoşească cu preţul martiriului lor – ca şi pe Stefan cel Mare, Biserica I-a canonizat.

Şi noi? Noi spunem ca Sfântul Apostol Petru:

“ QUO VADIS, DOMINE ?“

Cristina Olaru

Bibliografie

” Sfânta Scriptură”

”Obiceiuri populare de peste ani – dicționar” – Ion Ghinoiu

„Ouăle de Paște” – Artur Gorovei

„Sărbătorile la români” – S. Fl. Marian

„Predici la sărbatori împaratești și cuvinte de laudă la sfinți”-Sf.Ioan Gura de Aur

„Cartea de Paște”-colectiv

Colecția ziarului „Telegraful Roman”

„Predici la praznice împăratești – Arhimandrit Ilie Cleopa