(Catharsis)

Mă întrebam ce să scriu,

fiindcă știam că,

oricât de dibaci am fi,

ne trădăm pe noi înșine

și spunem despre noi lucrurile mici,

care contează și ne strică reputația…

și-atunci mi-am amintit

cât l-am invidiat pe prințul Nehliudov,

pentru că s-a pedepsit,

de bună voie!

ce dulce e pedeapsa,

cum îți eliberează conștiința vinovată,

așa precum furtuna te eliberează

de tensiunea de dinaintea începerii ei!

că nici n-a început,

nu-i așa?

nici în gând nu te-am lăsat

să fii al meu;

nici în vis,

deși doar sfințenia

se poate apăra de el.

dar, am învățat

cum ar putea fi

să fii sfânt,

apărându-mă

de viața,

pe care credeam

că am ucis-o!

dar Viața,

e …

Viață,

trăiește și izbucnește

cu puterea,

pe care numai ea

o are!

Să-ți spun:

credeam că am murit,

speram că…

toată lumea știe că patima este

ceea ce am crescut în noi

și că vine de la cel rău;

dar,

te-a îmbrățișat vreodată

un Înger?

cu-o simplă îmbrățișare

de rămas-bun,

în care te odihneai

de toată neodihna,

cu o potrivire ce nu poate veni

decât de la Dumnezeu

 și totuși,

nu e de la El!

Cum e să descoperi

femeia care ești,

în brațele cele mai puțin provocatoare?

cum e să înțelegi

că doar Intimitatea:

potrivirea adâncă

și de neînțeles,

face diferența între moartea

pe care ți-o doreai

și viața

pe care nu o cunoșteai,

deși credeai

că le-ai văzut pe toate?

cum e să ajungi

atât de umil,

încât să nu-ți mai dorești

decât să mângâi

în noapte

o frunte ostenită de gânduri,

să-i aduci la masă de lucru un ceai,

venind în vârful picioarelor,

sfioasă?

și, totuși,

să fii

neînchipuit de fericită!

credeați că e greu să fii fericit?

nu e:

doar să scapi de balastul

a ceea ce crezi că vrei

și să primești – cu smerenie

ceea ce-ți trimite El!

sau nu e El?

știi cum e să-ți fi dorit o Casă,

dar niciodată

să nu ți-o fi imaginat

cum arată,

cum miroase,

cum se unduiește podeaua ei

sub tălpile tale ostenite?

dar cum e să-ți apară

dintr-odată

în față,

să simți exact

cum ai trăi în ea,

cu ea?

și să știi că

Niciodată,

dar absolut Niciodată

n-o să pășești în ea?

și crezi că asta-i tragedie?

nu sunt atât de proastă

s-o fi trăit pe cea mai rea:

de a întra în ea

și de a ajunge să-i văd

vopseaua scorojită,

să văd că Îngerului meu

îi năpârlesc aripile,

că nu mă mai odihnește…

te-am purtat în freamătul

de neoprit al trupului

ani;

m-am urâțit;

voit și nevoit,

sperând să mă aperi

chiar tu,

de mine

dar, te-am văzut

și într-o clipă,

sufletul meu s-a așezat

într-o privire,

în care totul a fost spus!

n-o să știu niciodată ce-a fost,

dar încă mă dori,

încă te plâng,

cu amărăciune…

și-ți mulțumesc,

că încă mă aperi

de mine!

și-ți mai mulțumesc

că m-ai învățat

că nu sunt decât

un OM,

că m-ai smerit,

că era să mă ucizi,

dar m-ai învățat cine sunt

și să trăiesc

așa cum sunt,

cu mine însămi,

ca și cum Hristos

S-ar uita mereu

la mine.

”păduri ce ar putea să fie

și niciodată nu vor fi”

Cristina Olaru

Imaginea:

The Unknown, by Ben Will

Citatul este din poezia lui Lucian Blaga, ”Risipei se deda Florarul”;