Bătrânele satului le mulgeau, după ce le spălau ugerele și le vorbeau ca și cum ar fi fost oameni. Fetița lăsase tot și se luase după mamaia ei, că tare-o mai iubea, și urcau dealul înspre grajdul ce adăpostea în podul lui, fânul muncit de ele toată vara. După ce tatăl ei cosea iarba, cu o furcuță, fetița îl împrăștia, îl lăsa să-l usuce soarele și apoi îl strângeau în căpițe, îl urcau în pod când se usca bine de tot, iar acum, iarna dădeau văcuțelor sa mănânce, împreună cu lucerna bună si plăcut mirositoare. Frigul, fetița nici nu-l simțea, din dragoste pentru mamaia ei. Întunericul era bun și blând și parcă torcea ca un motan, atât era de adâncă pacea și dragostea ce unea acele ființe, atât de depărtate  ca vârstă, dar atât de unite prin sufletele lor . În acel întuneric intim al grajdului, luminat doar de un muc de lumânare înfipt în bălegarul uscat, se auzeau animalele cum își mâncau fânul, molcom și fără grabă, suflând ușor, ca și cum iarăși s-ar găsi în ieslea lor un Prunc sfânt, nou născut din veac! Așezată pe un scăunel de lemn, cu piciorușe foarte scurte, fetița aștepta cănița cu lapte proaspăt muls, pe care mamaia ei întâi o închina și-abia apoi i-o da să-și facă mustăți de spumă și să râdă zglobiu, alungând tăcerea din toate ungherele grajdului. După ce mulgea tot laptele într-o doniță, bătrânica –mărunțică și energică – închina văcuța, apoi închidea grajdul, îl închina și pe el și coborau dealul abrupt înspre casă. Parcă erau două umbre în noapte; doar vorbele vesele și sprintene le vădeau că nu sunt niște arătări.

În multe locuri i-au umblat pașii fetei, când s-a făcut mare, dar dragostea aceea adâncă, nu a mai întâlnit-o nicăieri!

Ajunse acasă, lumina parcă le rănea, întâi, dar apoi le descoperea  ochii  plini de dragoste, cu care se priveau una pe alta. Mamaia  facea un foc strașnic, punea apa la incălzit pe plita sobei cu lemne și-apoi îi făcea fetiței baie intr-o balie de lemn, mare si rotundă. La puțin timp, au facut baie, cu cadă, cu robinete strălucitoare, dar amintirea aceea a scaldei de fiecare seară, spălată de mânuțele obosite și muncite ale bunicii ei, dar atât de dulci și iubitoare, parcă a rămas în memoria cărnii copilei. O îmbrăca apoi de noapte, dupa ce-o ungea cu tot felul de unturi, după cum auzea că face vreuna bine la astmul bronșic de care suferea fetița. Știa să se îmbrace și singură, dar îi placea s-o ia pe mamaia ei în brațe – cât ea o îmbrăca -, s-o necăjească și s-o gâdile, pentru ca scăpa totul din mâini, atât de rău se gâdila și râdeau amandouă, de întreba tatăl ei: ce-i? Apoi, o sarutau cu toții: mamica, taticu și mamaia, care-o și închina, după ce își faceau rugăciunea împreună: ”Tatăl nostru”, ”Îngerașul”, ”Doamne, Doamne, ceresc Tată”, rugăciunea pentru somn și a Sfintei Cruci. Închinau perna și patul, apoi ochii copilului se inchideau ușor si adormea zâmbind. Așa era o zi de iarnă obișnuită din viața unui copil. Am uitat să vă spun că, la începutul postului, mamaia fierbea în leșie toate oalele, toate vasele, tacâmurile și le pregătea astfel de post: ”să nu ne spurcăm”! Și se postea la noi în casă, fără discuții. Și-apoi, se apropia o noapte sfântă, mai sfântă decât toate! În preajma Crăciunului, tot cu mamaia de mâna, pentru că așa a fost toată copilăria mea, de mâna cu ea, ne duceam la biserică și stăteam cuminți și răbdătoare la rând, la parintele Atanasie, să ne spovedim, că incepusem și eu a mă spovedi, pe la 7 ani. Stăteam și mă gândeam la toate năzbâtiile pe care le făcusem sau le gândisem: cum o invidiasem eu pe Rodica, fata doctorului veterinar, că era mare și frumoasă și citea cu voce tare, dintr-o carte uriașă, rugăciunile de dinainte de spovedanie, de după spovedanie si de înainte de Împărtășanie; cum facusem eu baie în pârâu, astă vară – deși nu aveam voie, că răceam groaznic, apa de munte fiind foarte rece și ajungeam direct la spital, cum uitasem să-mi iau slipul, pus la uscat pe un gard de lemn și mă prinseseră părinții și aflaseră și ei, în sfârșit, cum de răcește așa un copil de cuminte și bun…

În sfârșit ne venea rândul și-i spuneam părintelui, de sub ”patrafir”, cu obrajii roșii de rușine, câte aveam și eu pe suflețel. Părintele mă mustra ușor, îmi dadea sfat și cuvânt de folos, îmi dădea canon: atâtea rugaciuni, atâtea metanii,…! După ce ne spovedea, dacă postisem și nu mâncasem nimic pâna la acea oră, părintele ne și împărtășea, că slabe șanse erau ca noi, copiii, să rezistăm in noaptea ajunului să nu mâncăm, pentru a ne putea împărtăși în chiar ziua de Crăciun. Și plecam de-acolo cu sufletul ca un fulg de nea: curat, ușor si proaspăt!

Îmi aduc aminte cum, la facultate în Iași fiind, îmi mâncaseră niște rozătoare de prietene toată mâncarea – și era multă! Mi-a fost rușine să le spun alor mei că am rămas atât de repede fără mâncare, iar fetelor nu le-am cerut niciodată nimic, dar nici nu mi-a trecut prin cap să le fur ceva, într-atât de adânc era conștiința de prezentă în viața mea, datorită acelui exercițiu îndelungat al cercetării sufletului, al spovedaniei si al controlului gândurilor!

Pe 24 decembrie, venea parintele cu Ajunul și nu mâncam nimic până la venirea lui, iar atunci îl serveam și pe el și pe nenumărații copii, ce veneau cu el, cu ”Scutecele lui Iisus”, după ce părintele le binecuvânta.  Aceste scutece sau pelinci ale lui Iisus sunt niste foi, făcute din apă, făină și puțină sare, coapte pe o tablă, si apoi însiropate cu apa, fiartă cu zahar, miere, coaja de lămâie sau cu rom, iar intre foile însiropate puneam nucă măcinata, cu zahăr si zahăr vanilat.

Și-apoi, începea emoția cea mare, așteptam noaptea pe care-o visam tot anul: aceea a venirii  lui Moș Crăciun. Era musai ca noi copiii să dormim un pic, pentru că altfel, nu venea Moșul. Ne străduiam, dar emoția și curiozitatea erau atât de mari, incât nu puteam dormi, dar, cum-necum, Moșu venea; odată vedeam ca pâlpâiau niște luminițe în întuneric și știam că, acea clipă magică, pe care-o așteptasem un an întreg, venise, in sfârșit! Intram în acea cameră, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, cu obrăjorii roșii de emoție, tremurând ca Moșul să nu se fi supărat pe mine pentru năzbâtiile pe care le făcusem! Dar, nu; el era drăguț și bun și nu punea la răboj nimic! Bradul arăta magnific, era mare și bogat, plin de portocale, care erau puse ca și globurile, cu ațe frumos colorate, cu bomboane de pom din fondant si acoperite cu un strat subțire de ciocolată, cu coșulețe pline cu nuci învelite în staniol colorat, cu beteala strălucitoare, de toate culorile, cu artificii, care faceau steluțe și cu lumânărele adevărate, în suporturi metalice, care palpâiau delicat în întuneric. Și la poalele bradului, erau niște cutii ce faceau să-ți stea inima; cadouri secrete de la Moșu! Hăinuțe, ghetuțe, cizmulițe, fulărel, căciuliță…! Și jucării! Puteai să mori, de-atâta bucurie! Îmi amintesc de singura mea păpușă – Liliana, cu părul scurt, negru și ochii albaștri, pe care am pus-o în geam și acolo a rămas! Cum eu mă cățăram în toți copacii – mai ales intr-un fag bătrân, mă jucam numai cu băieții, pentru că fete nu aveam în generația mea; cine-a avut timp de păpuși, când eroii din Rezistența franceză, trupele de Comando, antrenate in Anglia, parașutiștii și spionii erau mult mai interesanți? Stateam acolo, în întunericul pâlpâitor, alungat discret de luminițele lumânărelelor de ceara și sufletul îmi era plin de o atât de desăvârșită bucurie, incât parcă toată viața mi se adunase in acea clipă, desprinsă din eternitate! În curte se auzeau colindătorii, toată casa mirosea a brad și-a cozonaci! Nădăjduiesc să le fi prilejuit și eu copiiilor mei atâta bucurie, câtă am primit și eu, în îndepărtata mea copilărie! Pentru că, din bucuria și din dragostea aceea, ne hrănim în toată viața de adult și – dacă am primit – știm și noi să dăruim, la rândul nostru! Dar, sarbatoarea cea mare abia incepea! A doua zi, cu hăinuțe noi și cu sufletul plin de bucurie, ne duceam cu toții la Biserică! După ce ascultam Sfanta Liturghie, – unii mai vrednici se impărtășeau abia acum, printre care si mamaia -, iar apoi se punea masă mare, la care participau toate rudele: părinți, copii, nepoti, gineri, nurori, prieteni, uneori! Se asezau toate pe masă, iar mamaia, ca un adevărat Preot al familiei, făcea rugaciunea de mulțumire pentru că bunul Dumnezeu ne ajutase să ținem postul, pentru că ajunsesem la limanul lui si pentru bucate – pe care le binecuvânta -, pentru sanatatea și viața noastră. Apoi ne așezam, fiecare la locul lui si Il chemam pe Domnuțul la masă: ”Doamne, Iisuse Hristoase, poftește cu noi la masă!” Să trăiți și să fiți sănătoși, frați români de pretutindeni și nu uitați că nu e nevoie de tare mulți bani, pentru a fi fericiți! Adevăratele bucurii nu  costă nimic, ci sunt daruri: o privire, o vorbă bună, o strângere de mâna, o invitație în casă și în inimă…! Pe-acestea să le primim și să le dăruim! Crăciun cu pace și cu masă îmbelșugată, dragii mei! Doamne ajută!