Poveste de Crăciun – Cristina Olaru


996521_605145826183314_1245638987_n

A fost odată ca niciodată o fetiţă tare mică şi bolnăvicioasă. Dar, era un copil vesel şi energic şi bolea doar atâta cât scria la carte, apoi fugea de-i sfârâiau călcâiele la săniuţă, la joacă, la chiote haiduceşti – la care era mare meşteră – că nu mai putea să ţină-n pieptul ei micuţ atâta bucurie şi-o împărtăşea fericită şi celorlalţi tovarăşi de joacă.

Copiii o primeau cu drag, pentru că era curajoasă şi îi însoţea în toate aventurile lor îndrăzneţe, se dădea cu săniuţă de pe cele mai înalte dealuri şi, mai ales, era tare iute la născocit jocuri noi, pentru că citea şi le povestea tot ce citise şi apoi se jucau de-a toate cele cu care ea le aprindea închipuirea lor bogată, de fiinţe mititele, dar pline de curiozitate şi de dor de lumi noi, fermecate.

Şi-acum îşi aminteşte, cam stânjenită, cum se juca de-a Winnetou cu ceilalţi copii şi cum uitase să-şi dea penele jos din cap – jumulite de la o sărmana orătănie – şi o văzuseră nişte fete mari, de liceu, cu podoaba de mare căpetenie apasă! Tare ar fi vrut să ştie o vraja, care să le facă pe cele două fete să uite înfăţişarea ei caraghioasă.

Cât era ziulica de lungă, străduţa pe care mai trecea câte-o maşină răzleaţă, răsuna de guriţele lor! Chiuiau pe-ntrecute, când coborau dealul, cu săniuţă zburând de abia o vedeai şi se întreceau, mergând pe burtă şi dirijând-o cu picioarele în curbe.

De mult căzuse seara, văcuţele se întorseseră cuminţi acasă, mergând domol şi rumegând, că şi cum ar fi cugetat la cine ştie ce adevăruri eterne. Bătrânele satului le mulgeau, după ce le spălau ugerele şi le vorbeau ca şi cum ar fi fost oameni.

Fetiţa lăsase tot şi se luase după mamaia ei, că tare-o mai iubea, şi urcau dealul înspre grajdul ce adăpostea în podul lui fânul muncit de ele toată vara. După ce tatăl ei cosea iarba, cu o furcuţă, fetiţa îl împrăştia, îl lăsau să-l usuce soarele şi apoi îl strângeau în căpiţe, îl urcau în pod când se usca bine de tot, iar acum, iarna dădeau văcuţelor să mănânce, împreună cu lucerna bună şi plăcut mirositoare.

Frigul, fetiţa nici nu-l simţea, din dragoste pentru mamaia ei. Întunericul era bun şi blând şi parcă torcea ca un motan, atât era de adâncă pacea şi dragostea ce unea acele fiinţe, atât de depărtate ca vârstă, dar atât de unite prin sufletele lor . În acel întuneric intim al grajdului, luminat doar de un muc de lumânare, înfipt în bălegarul uscat, se auzeau animalele cum îşi mâncau fânul, molcom şi fără grabă, suflând uşor, ca şi cum iarăşi s-ar găsi în ieslea lor un Prunc sfânt, nou născut dinainte de veac! Aşezată pe un scăunel de lemn, cu picioruşe foarte scurte, fetiţa aştepta căniţa cu lapte proaspăt muls, pe care mamaia ei întâi o închină şi-abia apoi i-o dădea să-şi facă mustăţi de spumă şi să râdă zglobiu, alungând tăcerea din toate ungherele grajdului. După ce mulgea tot laptele într-o doniță, bătrânica –mărunţică şi energică – închina văcuţa, apoi închidea grajdul, îl închină şi pe el şi coborau dealul abrupt înspre casă. Parcă erau două umbre în noapte; doar vorbele vesele şi sprintene le vădeau că nu sunt nişte arătări.

În multe locuri i-au umblat paşii fetei, când s-a făcut mare, dar dragostea aceea adâncă, nu a mai întâlnit-o nicăieri!

Ajunse acasă, lumina parcă le rănea, întâi, dar apoi le descoperea ochii plini de dragoste, cu care se priveau una pe alta. Mamaia făcea un foc straşnic, punea apă la încălzit pe plita sobei cu lemne şi-apoi îi făcea fetiţei baie într-o balie de lemn, mare şi rotundă. La puţin timp, au făcut baie, cu cadă, cu robinete strălucitoare, dar amintirea aceea a scaldei de fiecare seară, spălată de mânuţele obosite şi muncite ale bunicii ei, dar atât de dulci şi iubitoare, parcă a rămas în memoria cărnii copilei. O îmbrăca apoi de noapte, după ce-o ungea cu tot felul de unturi, după cum auzea că face vreuna bine la astmul bronşic de care suferea fetiţa. Ştia să se îmbrace şi singură, dar îi plăcea s-o ia pe mamaia ei în braţe – cât ea o îmbraca -, s-o necăjească şi s-o gâdile, pentru că scapa totul din mâini, atât de rău se gâdila şi râdeau amândouă, de întreba tatăl ei: ce-i? Apoi, o sărutau cu toţii: mămica, tăticu şi mamaia, care-o şi închina, după ce îşi făceau rugăciunea împreună: ”Tatăl nostru”, ”Îngeraşul”, ”Doamne, Doamne, ceresc Tată”, Rugăciunea pentru somn şi a Sfintei Cruci. Închinau perna şi patul, apoi ochii copilului se închideau uşor şi adormea zâmbind. Aşa era o zi de iarnă obişnuită din viaţă unui copil.

Am uitat să va spun că, la începutul postului, mamaia fierbea în leşie toate oalele, toate vasele, tacâmurile şi le pregătea astfel de post: ”să nu ne spurcăm”! Şi se postea la noi în casă, fără discuţii.

Şi-apoi, se apropia o noapte sfânta, mai sfânta decât toate! În preajma Crăciunului, tot cu mamaia de mâna, pentru că aşa a fost toată copilăria mea, de mâna cu ea, ne duceam la biserică şi stăteam cuminţi şi răbdătoare la rând, la părintele Atanasie, să ne spovedim, că începusem şi eu a mă spovedi, pe la 7 ani. Stăteam şi mă gândeam la toate năzbâtiile pe care le făcusem sau le gândisem: cum o invidiasem eu pe Rodica, fata doctorului veterinar, că era mare şi frumoasă şi citea cu voce tare, dintr-o carte uriaşă, rugăciunile de dinainte de spovedanie, de după spovedanie şi de înainte de Împărtăşanie, cum o ascultau cu respect și cu colțul basmalei la gură toate bătrânele; cum făcusem eu baie în pârâu, astă vara – deşi nu aveam voie, că răceam groaznic – apa de munte fiind foarte rece – şi ajungeam direct la spital; cum uitasem să-mi iau slipul, pus la uscat pe un gard de lemn şi mă prinseseră părinţii şi aflaseră şi ei, în sfârşit, cum de răceşte aşa un copil de cuminte şi bun…

În sfârşit ne venea rândul şi-i spuneam părintelui, de sub ”patrafir”, cu obrajii roşii de ruşine, câte aveam şi eu pe sufleţel. Părintele mă mustră uşor, îmi dădea sfat şi cuvânt de folos, îmi dădea canon: atâtea rug1004459_605145606183336_312158308_năciuni, atâtea metanii,…! După ce ne spovedea, dacă postisem şi nu mâncasem nimic până la acea ora, părintele ne şi împărtăşea, că slabe şanse erau ca noi, copiii, să rezistăm în noaptea ajunului să nu mâncăm, pentru a ne putea împărtăşi în chiar ziua de Crăciun. Şi plecăm de-acolo cu sufletul ca un fulg de nea: curat, uşor şi proaspăt!
Îmi aduc aminte cum, la facultate în Iaşi fiind, îmi mâncaseră nişte rozătoare de prietene toată mâncarea – şi era multă! Mi-a fost ruşine să le spun alor mei că am rămas atât de repede fără mâncare, iar fetelor nu le-am cerut niciodată nimic, dar nici nu mi-a trecut prin cap să le fur ceva, într-atât de adânc era conştiinţa de prezentă în viaţa mea, datorită acelui exerciţiu îndelungat al cercetării sufletului, al spovedaniei şi al controlului gândurilor!

Pe 24 decembrie, venea părintele cu Ajunul şi nu mâncăm nimic până la venirea lui, iar atunci îl serveam şi pe el şi pe nenumăraţii copii, ce veneau cu el, cu ”Scutecele lui Iisus”, după ce părintele le binecuvânta. Aceste scutece sau pelinci ale lui Iisus sunt nişte foi, făcute din apă, făină şi puţină sare, coapte pe o tablă, şi apoi însiropate cu apă, fiartă cu zahăr, miere, coajă de lămâie sau cu rom, iar între foile însiropate puneam nuca măcinată, cu zahăr şi zahăr vanilat.
6cu-steaua Şi-apoi, începea emoţia cea mare, aşteptam noaptea pe care-o visam tot anul: aceea a venirii lui Moş Crăciun. Era musai ca noi copiii să dormim un pic, pentru că altfel, nu venea Moşul. Ne străduiam, dar emoţia şi curiozitatea erau atât de mari, încât nu puteam dormi, dar, cum-necum, Moşul venea. Maria-Margos-Sania-lui-Mos-Craciun-795x413Odată vedeam că pâlpâiau nişte luminiţe în întuneric şi ştiam că, acea clipă magică, pe care-o aşteptasem un an întreg, venise, în sfârşit! Intram în acea cameră, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, cu obrăjorii roşii de emoţie, tremurând ca Moşul să nu se fi supărat pe mine pentru năzbâtiile pe care le făcusem! Dar, nu; el era drăguţ şi bun şi nu punea la răboj nimic! Bradul arăta magnific, era mare şi bogat, plin de portocale, care erau puse ca şi globurile, cu aţe frumos colorate, cu bomboane de pom din fondant şi acoperite cu un strat subţire de ciocolată, cu coşuleţe pline cu nuci învelite în staniol colorat, cu beteală strălucitoare, de toate culorile, cu artificii, care făceau steluţe şi cu lumânărele adevărate, în suporturi metalice, care pâlpâiau delicat în întuneric. Şi la poalele bradului, erau nişte cutii ce făceau să-ţi stea inima; cadouri secrete de la Moşu! Hăinuţe, ghetuţe, cizmuliţe, fulărel, căciuliţă…! Şi jucării! Puteai să mori, de-atâta bucurie!

Îmi amintesc de singura mea păpuşă – Liliana -, cu părul scurt, negru şi ochii albaştri, pe care am pus-o în geam şi acolo a rămas! Cum eu mă căţărăm în toţi copacii – mai ales într-un fag bătrân, mă jucam numai cu băieţii, pentru că fete nu aveam în generaţia mea; cine-a avut timp de păpuşi, când eroii din Rezistenţa franceză, trupele de Comando, antrenate în Anglia, paraşutiştii şi spionii erau mult mai interesanţi?

Stăteam acolo, în întunericul pâlpâitor, alungat discret de luminiţele lumânărelelor de ceară şi sufletul îmi era plin de o atât de desăvârşită bucurie, încât parcă toată viaţă mi se adunase în acea clipă, desprinsă din eternitate! În curte se auzeau colindătorii, toată casă mirosea a brad şi-a cozonaci! Nădăjduiesc să le fi prilejuit şi eu copiiilor mei atâta bucurie, câtă am primit şi eu, în îndepărtata mea copilărie! Pentru că, din bucuria şi din dragostea aceea, ne hrănim în toată viaţa de adult şi – dacă am primit – ştim şi noi să dăruim, la rândul nostru! Dar, sărbătoarea cea mare abia începea!6nasterea-la-saivan A două zi, cu hăinuţe noi şi cu sufletul plin de bucurie, ne duceam cu toţii la Biserica! După ce ascultăm Sfânta Liturghie, – unii mai vrednici se împărtăşeau abia acum, printre care şi mamaia -, iar apoi se punea masă mare, la care participau toate rudele: părinţi, copii, nepoţi, gineri, nurori, prieteni, uneori! Se aşezau toate pe masă, iar mamaia, ca un adevărat Preot al familiei, făcea rugăciunea de mulţumire pentru că bunul Dumnezeu ne ajutase să ţinem postul, pentru că ajunsesem la limanul lui şi pentru bucate – pe care le binecuvânta -, pentru sănătatea şi viața noastră. Apoi ne aşezam, fiecare la locul lui şi Îl chemam pe Domnuțul la masă: ”Doamne, Iisuse Hristoase, pofteşte cu noi la masă!”

Să trăiţi şi să fiţi sănătoşi, fraţi români de pretutindeni şi nu uitaţi că nu e nevoie de tare mulţi bani, pentru a fi fericiţi! Adevăratele bucurii nu costă nimic, ci sunt daruri: o privire, o vorba bună, o strângere de mâna, o invitaţie în casă şi în inimă…! Pe-acestea să le primim şi să le dăruim! Crăciun cu pace şi cu masă îmbelşugată, dragii mei! Doamne ajută!

Cristina Olaru

Articolul a apărut în „Cronica Veche”, nr. 12(35), decembrie 2013, la pagina 10.
Revista o puteti descarca direct de pe site: http://cronicaveche.wordpress.com/

Reclame

Un gând despre &8222;Poveste de Crăciun – Cristina Olaru&8221;

  1. Hi there, I found your website by way of Google concurrently as looking for
    a similar topic, your web site came up, it appears good.
    I’ve bookmarked it inside my google bookmarks.
    Hi there, simply become alert to your weblog via Google,
    and located that it’s really informative. I’m gonna watch out
    for brussels. I’ll appreciate in the event you continue this in the future.
    Many people could be benefited from your writing.
    Cheers!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s