30 Aprilie – O zi doar pentru mine


10180_3025779059548_941577213_n

1908423_535194073292499_277580668522942573_n

E noapte, mi-am terminat treburile, mi-am luat cățelul bolnăvior cu mine în dormitor ca să-l supraveghez, dar și pentru că așa se va simți iubit și ocrotit. Motanul fiicei mele tronează în mijlocul patului. M-am băgat în plapumă, după toaleta de seară, iar el s-a cuibărit în brațele mele, așa cum stau pe burtă, cu laptopul în față, încât trebuie să-i dau uneori coada la o parte, ca să scriu. Am fost în seara asta la Ovidiu, la Cursul de Conștientizare. Îmi place omul ăsta, înțeleg ceea ce spune, pentru că accesează mai mereu ceva ce și eu am parcurs; mă interesează cursul, dar simt o apăsare și  disconfort în timpul lui. Sunt un om care vorbește, comentează, are păreri, dar cumva mi se pare că sunt din alt film aici. Am lipsit de câteva ori, iar ieri am ajuns cu greu, pe o ploaie torențială. Doar încăpățânarea mea berbecească mă face să duc până la capăt ceva ce mă face să sufăr, inclusiv fizic. Am mereu sentimentul că privirea mea, fixată asupra celui care vorbește nu e prea ok; că remarcile mele, care vin din spiritualitatea creștin ortodoxă sunt deplasate aici – dar înțeleg că sunt folosite concepte din diferite spiritualități, care au un conținut mai apropiat de ideea pe care dorește să ne-o transmită; mai simt că ceea ce spun pare că ar dori să atragă apreciere. Conștientizez, însă, că pot fi doar gândurile și temerile mele, izvorâte dintr-o dorință reală de a fi validată, vizibilă. Am fost mulți ani destul de izolată și mi-a trebuit ceva timp și destui oameni care să mă facă să mă simt iarăși actualizată și că ceea ce spun sunt gânduri cuminți, adânc trecute prin cultura – atâta câtă este – și experiența mea de până acum. Simt apăsătoare tristețea de a fi destul de antipatică; chiar unii prieteni îmi spun că mă iubesc, deși sunt antipatică! Dar, în general sunt o ființă prietenoasă și relaționez foarte ușor, nu simt această respingere, sau nu-mi pasă. De ce continui – totuși – să mă duc la curs, dacă simt toate astea? Pentru că este ceva în mine, care vrea să fie descoperit și în acest mediu de disconfort personal poate ieși la iveală. Dar de ce mai mult am lipsit decât am venit, de ce o ciudată sincronicitate mi-a adus evenimente pe care nu voiam să le ratez, la aceleași ore? Oare pentru că fug de neplăcerea acelor conștientizări ce-ar putea să apară? Poate e aceeași facere cu dureri, pe care o întâlnești în terapie, când scormonești în adâncuri și privești cu ochii deschiși la tot ceea ce te-a afectat; poate că e ca la Constelațiile Familiale, pentru care mi-au trebuit ani, ca să am curajul de a mi le lucra. Era teama de ceea ce voi descoperi. Poate este ca la Sand Play, când am început – înciudată –cu un copăcel și fiind sigură că altceva nu mă atrage, dar apoi am alcătuit o poveste minunată în cutiuța fermecată. Oare nu cumva doar fug de teama de a afla ceva nou, autentic despre mine, care mă va obliga la schimbări majore, la ieșirea din zona de confort? Și-atunci, încep să văd; gândurile mele acoperă alte gânduri. Înfășor îngrijorările mele, din sursă foarte apropiată, cu altele, care nu pot fi la fel de apăsătoare. Îmi pleacă – mi-au plecat, deja – copiii la casele lor. Mai vin să mai mănânce uneori. Eu și soțul meu ne vom muta de asemenea. Nu am mai fost doar noi doi într-o casă dinainte de venirea copiilor. Simt o ușoară teamă de intimitatea aceasta, pe care nu am mai exersat-o de mult. Ne-am  străduit să facem, cât de bine am putut, meseria de părinți, de gospodari, de soți, de gazde și ce-om mai fi fost. Și toate astea cu prezență 100%. Am renunțat la carieră, la ani buni de muncă și învățătură, în lipsuri, frig și maratoane după cărți. Dar, a avut sens? Orice pot să îndur, dacă știu că are un rost, un sens! Ei sunt  investiția mea cea mai mare, cea mai importantă, cum va fi în continuare viața lor? Copiii noștri  au crescut; cu dragostea noastră un pic sufocantă pentru ei, cu grija permanentă față de ei și par niște adulți puternici și capabili să-și facă viața lor. Oricum, de-aici încolo nu mai am ce să adaug; ce a fost de spus s-a spus, educația – cum m-am priceput – le-am făcut-o; principii de viață le-am sădit – sper ca sămânța să dea rod bogat. Sună telefonul ca la camera de gardă, trebuie să fac mâncare, vine soțul meu o fuguță, mă duce să iau ceva de papa,  fac cumpărături, vorbesc cu copiii un pic, stau cu ei la masă, dar în gând îmi scriu jurnalul – o idee brilliant! Într-adevăr, am ales să fiu în situația de a nu mai evita și să forez în adâncuri și să admit, să recunosc de ce nu vreau să merg la cursul lui Ovidiu, deși eu i-am cerut să mă accepte – pentru că intuiam că va trebui să accesez adevărul personal. Un alt motiv pentru care am venit la curs este că uit și, în afară de suportul fiziologic, simt că mai e ceva, un motiv subtil, care-mi scapă, se ascunde. Mai e de lucrat pe șantierul ăsta. Dar, să conștientizez unde sunt acum: o etapă importantă din viața noastră a luat sfârșit; puii noștri au zburat din cuib. Cu emoție și cu un pic de teamă voi privi cum vor ști să zboare. Apoi, mă voi întoarce și înspre mine, un personaj pe care nu l-am prea băgat în seamă, dar a venit vremea să nu mă mai ascund în spatele copiilor. Ceva va fi de făcut și cu viața mea. Voi face curat, no problem; voi găti – absolutely și-mi voi aștepta oricând copiii să vină la mami a lor! Dar și scăfârliei pe care mi-a dat-o bunul Dumnezeu voi să-i sporesc  talanții, să-i extind ”fișa postului”. Până acum am văzut că tot ce mi-am propus am făcut și încă foarte bine. Și tot mi-a rămas un grăunte de teamă de schimbare. Am însă încredere în bunul Dumnezeu, dar și în mine! În puterea și rezistența mea, în mintea asta uitucă, dar care face față la orice sarcină, până la urmă; în hotărârea mea; în suplețea și adaptabilitatea mea; în simțul umorului (care mă mai și trădează, că m-apucă râsul când mi-e lumea mai dragă), în capacitatea de relaționare cu tinerii, cu copiii – cred că mi-ar umple inima de bucurie să lucrez cu ei! Încă nu știu de unde să încep, Doamne, dar eu îmi fac partea mea și îmi conștientizez nevoia de a ieși între oameni, cu căldură și bucurie; Te rog Tu să mă ajuți să întâlnesc oamenii potriviți, cărora să le fie de folos ceea ce le pot eu oferi, iar ei să mă ajute să cresc ceea ce este în potență bun în mine,  pentru ca la sfârșit să zâmbesc și să-Ți pot spune: a fost frumos, Boierule! Îți mulțumesc!

Cristina Ghenof

Acest text va apărea într-o carte la Editura Ascendent. Este ideea Clarei Toma ca 200 de persoane să-și scrie jurnalul aceleiași zile, 30 aprilie. Cum propunerea a venit în cadrul Cursului de Conștientizare, condus de Lect. Dr. Ovidiu Brazdău, proiectul a surprins conștientizările noastre din acea zi :).

Reclame

2 gânduri despre &8222;30 Aprilie – O zi doar pentru mine&8221;

  1. Magnificent beat ! I would like to apprentice while you amend your
    site, how can i subscribe for a blog site? The account helped me
    a acceptable deal. I had been a little bit acquainted of this your broadcast provided
    bright clear idea

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s