Zile grele am ajuns, de mă (auto)citez, dar tare mare adevăr am spus 🙂
Nu vreau să vă repet mereu și mereu cât de mult îmi iubesc prietenul/prietenii, dar mi-e cu neputință să n-o fac :)! În afară de tot ceea ce știu despre ei, calități ce m-au făcut să-i iubesc; de mici abateri de la ceea ce le cerem cu impertinență semenilor noștri, lipsuri pentru care nu putem să nu-i mai iubim, îi mai și admir pentru ceea ce mințile lor libere de constrângere, pot să dăruiască! În mod particular, m-am referit acum la prietenul meu drag Alexandru Povarnă, Berbecul meu frate, care are jumătate din vârsta mea, dar pe care nicio secundă nu mi-a trecut prin cap să-l privesc matern, de la mica mea înălțime de mare doamnă – întotdeauna relația noastră a fost între doi oameni maturi (sanchi 😀 ) sau doi copii mari, care se joacă, râd, glumesc, se bucură total de viață 🙂! El este Poetul Zburator, frățiorul sufletului meu :)!
Am fost colegi la Master – Teologie; doi outsideri – el absolvent de Sociologie, eu politehnistă, old lady și studentă – în paralel – la Psihologie; el mai rău, urmând – tot în paralel – un alt master. N-aș fi putut să fac două Disertații, nici cu pistolul la tâmplă – pentru una singură am făcut un fel de Zona zoster de stres și oboseală, dar el a putut, a făcut, a susținut și tot vesel și ferice a rămas! El nu s-a plâns niciodată, dar mie îmi venea să urlu, atât de greu mi s-a părut să-i ajung din urmă pe colegii noștri – excepționali -, care urmaseră și studiile de Licență. Ați construit, măcar în joacă, o casă cu câte-o cărămidă duplo ici-colo, cu acoperiș, care se sprijină pe niște piloni destul de rezistenți, dar structura pereților e ca un șvaițer? Ei, așa eram eu – poate noi? Doar că noi suntem Berbeci și dacă eu nu am fost după admitere printre cei zece colegi la fără taxă, aflați că am trecut în anul II la :)! Eu chiar le-am spus – mai în glumă, mai în serios – colegilor: aveți grijă, că nu am bani de două facultăți – voi face tot posibilul să iau unuia dintre voi locul la fără taxă – și le-am luat amândoi – el chiar de la admitere!
Nu ne-am simțit de la început bine între colegi, pentru că ei erau deja de mult împreună, acumulaseră, trăiseră atât de multe, iar noi eram foarte …noi :)! Pe mine cred că mă priveau uimiți – aveam 47 de ani! El era atât de tânăr, dar atât de discret și diplomat. A devenit în foarte scurt timp Șeful nostru de an – Marele Șef Alb, cum îi spuneam eu, programând toate examenele, discutând cu profesorii și descurcând toate problemele noastre. Nu pare, când te uiți la el, dar are o autoritate dulce, dar clară, fermă, transmisă cu zâmbete, glume, râs – dar rămâne cum a stabilit! La cât de variate și puternice personalități aveam toți, nu ar fi fost aceste calități suficiente, dacă nu ar fi fost însoțite de calități sufletești și intelectuale remarcabile. Ceea ce ne unea pe toți, însă, era Credința – împărtășeam aceleași valori, aceeași ținută – cumva anacronică, în ochii cetățenilor patriei, aveam același ritual, la venirea la școală; treceam întâi pe la Sfânta Ecaterina și Sf Ioan Gură de Aur, în bisericuța Facultății de Teologie, ne închinam, luam binecuvântare de la minunatul părinte Costea Tănăsache și apoi intram în școală ca într-o altă lume, deosebită mai ales pentru noi, care veneam din alte facultăți, total diferite.
A fost între noi doi un moment anume, pe care-l putem considera începutul oficial 🙂 al prieteniei noastre. Un moment intermediar a fost cel în care – cu talentul meu nativ de stalkeriță, i-am găsit blogul de poezie – Poetul Zburător :)! A râs când i-am spus. Îmi amintesc că la un seminar am ajuns mai târziu; i-am spus sărut mâna părintelui profesor, mi-am cerut scuze pentru întârziere, iar lui Alexandru i-am pus mâna pe inimă, în trecere, spre locul pe care mi l-a oferit lângă el. Nu vă lăsați înșelați de aparența mea dulce și suavă, ca de garofiță – greu intră cineva la inima mea și bine-ar face să nu facă greșeli grave, de nemilă față de alții, de desconsiderare sau jignire a altor prieteni, că fac prăpăd :)! Ei, atunci am înțeles și eu că l-am primit în inima mea, realizând că în mod spontan am simțit nevoia să-l ating. Dar momentul precis de început al prieteniei noastre – eterne, sper 🙂 – a fost cel în care – așteptând – ca la Teologie, cu îndelungă răbdare -, să începem un examen – noi, care aveam 2 sau chiar 3 examene într-o zi, fiind la două facultăți – ne-am dus la cantina facultății și am luat masa împreună. Ce-am discutat atunci e taina noastră, dar am înțeles – din puține cuvine – că gândim la fel, vedem lucrurile la fel și l-am respectat cu atât mai mult, cu cât era cu atât de mult mai tânăr. Am ajuns să fim o grupă foarte unită. Nu mai lipseam de la școală nici morți – ne plăceau profesorii – ce frumos era, când ne binecuvântau, ne îmbrățișau -, ne plăcea să fim împreună, iar Alexandru este un om care ajută la crearea unității în grupul în care este. E meritul lui că a sudat colectivul grupei noastre! Iată cum arătam după sesiune, la o pizza de post și un fresh – din păcate, nu sunt toți colegii (poate găsești pozele celelalte, Alex):
Mi-aș dori ca odată, când vrei tu, să povestești cum au stat lucrurile și din perspectiva ta.
Pentru că acuși se termină ziua ta, voi scurta povestea și voi evoca doar un episod – două din ceea ce-am trăit împreună:
Am fost în pelerinaj la Crasna, la finalul Masterului – a fost minunat!
Pozele astea rămân emblematice pentru noi :)! Am mulți prieteni mult mai tineri decât mine, dar mereu mă mir, deși văd că legătura între noi se face foarte firesc și ușor! Cu tine, nu mă mir – doi Berbeci – mereu vom ști chestii unul despre altul, datorită marii asemănări și faptului că unii nu se maturizează veci ;)!
Apoi, cursul de un an: ”Dialogul Teologie – Știință – Filosofie” – unul lângă altul, ca întotdeauna 🙂
Menționez așa, en passant, lucrarea de absolvire a cursului interdisciplinar, prezentată de mine… :D! 140 de teologi – preoți și profesori de Religie, cei 5 profesori ai noștri și doamna director de la, doesn’t matter :), rămăseseră înțepeniți, ascultând prezentarea celei mai atipice lucrări :D. Recunosc că, în ciuda emoției, aveam un chicotit interior teribil :)!
http://www.pravoslavie.ru/jurnal/71215.htm
Picnicul grozav din Parcul tineretului; ascunși toți trei mușchetarii (suntem c-o prietenă minunată, dar căreia nu-i place publicitatea 🙂 ) – noi suntem cu prime time-ul 🙂 ) după o salcie plângăreață, folosind un trunchi căzut drept scaun și păpând pe o mușama nou-nouță – piesă pe care am putut întotdeauna conta c-o vei avea tu, că eu sunt cu papa și cu alte chestii, am glumit și-am râs de mă dureau toți mușchii faciali!
Abia peste un an ne-am mai văzut – dar încă era o frecvență bună – tot la un picnic, dar, atenție – cel mai original picnic: pe covor, în casă :D! Tot noi trei – cu iubita noastră Adriana 🙂
Masa oferită de voi a fost magnifică și parcă am fi fost pe-un covor fermecat – poate că chiar este – care ne-a transportat într-o lume în care bosumflarea și morocănoșii nu sunt agreate/ți, ba chiar sunt interzise/și! Am fost ore-n șir fericită cum nu vă pot explica într-un miliard de cuvinte! Firea ta/voastră veselă, stimulatoare, face ca oamenii să scoată la suprafață de prin tainițele sufletelor lor tot ce au mai bun, mai senin, mai sprințar, mai autentic! Nu știi ce mult înseamnă asta :)!
Apoi, faptul că ai venit să mă susții la prezentarea vieții Sfintei Maria Egipteanca – sfânta mea atât de dragă -, pe care am făcut-o la biserica Sf. Ilie Grant, în cadrul cercului duhovnicesc ce poartă numele Sfintei. Sticluța de vin, de la Mănăstirea Sfintei Cristina, pe care ni-ai dăruit-o, așteaptă neatinsă, pentru că nu se poate bea decât în trei. Și nu oricare 3, ci doar noi 3 :)! howgh :)!
Uită-te și tu cum am scris: numai ”vorbind” singură și virtual cu tine și m-am umplut de bucurie și veselie! Tu-ți dai seama ce apă vie de om ești? Habar n-ai :)! Te iubesc, Bro și scriind mi s-a făcut și mai dor de tine, dar aștept și eu cuminte la rând, să ne sinconizăm programele toți 3! Ascultă-mă, că am darul de a intui anumite lucruri: vei fi un om providențial, nu știu dacă în lume, dar vei umple de căldură și lumină orice alt om se va atinge cât de cât de viața ta! Mulțumesc bunului Dumnezeu că te-a trimis în viața mea, la fel pe Adriana noastră și pe toți oamenii minunați, care-mi fac cinstea de a-mi fi prieteni! Te îmbrățișez cu toată căldura și vei fi mereu în rugăciunea și-n dragostea mea și-ți doresc să nu scapi niciodată de mine :)! Așa să ne-ajute Dumnezeu!
Cristina Ghenof
Mulțumesc 
Pingback: „Mulţumesc”, ne-am făcut mari – avem 2 ani deja :)! | Mulțumesc