Transformarea interioară – Cristina Olaru (Ghenof)


12C_ Evans

Mi-a fost greu să mă apuc de această lucrare de finalizare a Cursului de Conștientizare, coordonat de Lect. Dr. Ovidiu Brazdău, pentru că nu-mi place să-mi încadrez în termeni stricți – admit că-s nuanțați – parcursul existențial. Mi se pare că o trăire este delicată și fugară, aproape fulgurantă și să-i dau un nume, când ea a fost precedată de alte culori ale sufletului și urmată de multe altele, seamănă cu a numi ceea ce i se întâmplă unei frunze în cădere. Chiar și infinitezimal, ne schimbăm; desigur că științific putem etapiza și, cumva, drumul fiecăruia se înscrie pe o traiectorie predictivă. Habar n-am dacă voi reuși să integrez în mărturia procesului meu interior termenii specializați, dar să purced la drum.

O zi în care aud că nu am venit chiar la momentul potrivit. Aud însă și că cineva m-a dorit. Plec totuși la drum cu conștiența faptului – probabil exagerată de lipsa de cunoștințe a copilului despre dinamica teribilă a proceselor emoționale ale oamenilor mari – că sunt o povară. Și, în mod inconștient, am tot încercat să plec. La 6 ani s-a declanșat un astm bronșic foarte agresiv, care era contracarat de o mare sete de viață, ce se manifesta, parcă fără controlul meu. Un eveniment aparte m-a determinat să nu mai fiu copilașul ce doar se bucură de libertățile vârstei lui, ci să devin atentă, lucidă, gata de luptă, de intervenție. De a apăra, de a schimba ordinea firească și a mă poziționa într-o postură pentru care nu eram pregătită, dar pe care-am asumat-o. Frica m-a făcut să conștientizez totul, să devin un foarte bun observator, duplicitară, manipulatoare, empatică – în sensul de a intui exact comportamentul care era așteptat de la mine. Doar că mereu mă poziționam – fizic și emoțional – în apărarea altcuiva. Mă mai amuz și astăzi uneori să exersez acest comportament, să văd dacă nu cumva mi-am pierdut abilitățile :). Am parte de oameni puternici în viața mea, care nu pricep cum de o piticanie nu se dă la o parte din fața lor, când sunt ei furioși :)! De, școală îndelungată, făcută cu cei mai buni! Am fost crescută ca un băiat, având și doar băieți în proximitatea mea și oricum plăcându-mi mai mult acțiunea și să mă așez în fruntea oștilor :). Când am crescut, nu înțelegeam de ce eram foarte bună camaradă, dar nu aveam nicio relație reușită în plan afectiv. Crescută în spiritul nobilului Winnetou, al mușchetarilor, al cavalerilor; cu o cultură destul de vastă, prilejuită de lungile nopți de insomnie< cu repere axiologice alese și împropriate, roade ale educației religioase primite; cu o dorință de puritate și absolut, nu aveam cum să găsesc omul ideal pe care-l căutam, dar nici nu înțelegeam că sufletul meu are un Animus puternic și căutam un om cu care să împărtășesc gânduri, trăiri, experiențe; doar în subsidiar și după ce erau trecute aceste bariere, puteam intra într-o relație de iubire. Cum eram de copil obișnuită să intuiesc adevărul sub aparența unui comportament dezirabil social, nu era ușor să fiu mințită, iar dacă mai mă jucam să văd până unde merge cineva cu teatrul la microfon, era pentru propriul amuzament. Uneori mă întrista să văd dinainte jocul, pentru că nici măcar nu mai puteam să-mi fac iluzii, ceea ce nu era prea plăcut. Mi-au trebuit ani, destul de multă amărăciune și un proces de vindecare personală, pentru a primi oamenii așa cum sunt, fără a-i mai judeca, fără a-i mai sili să corespundă patului procustian al pretențiilor mele. Și-atunci, oamenii au înflorit! Simțindu-se acceptați și priviți cu drag, cu simpatie și înțelegere omenească, ei s-au deschis și mi-au arătat propria-le frumusețe, dar și sensibilitate. Între timp aflasem că le doresc doar prietenia și am primit-o din plin, ceea ce reprezintă una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Asta în privința relațiilor mele interpersonale.

Cu mine însămi, cu propria-mi schimbare, a fost și mai complicat. Obișnuită să disimulez, ceea ce n-a fost greu datorită faptului că se integra bine și în restricțiile impuse unui comportament civilizat, când am vrut să fac pasul înapoi spre autenticitate, duritatea reală (dobândită?) a ființei mele venea ca o palmă peste fața umedă. Oamenii se dădeau la o parte, surprinși. Totuși, am găsit câțiva oameni care nu s-au ferit, ci au stat în fața mea, zâmbitori și binevoitori – duri la nevoie -, care mi-au oferit o oglindă onestă, dar prietenoasă. Aceștia sunt prietenii mei. Ei au reprezentat mediul safe, în care am putut să exersez întoarcerea la mine însămi; m-am putut readuce în propria-mi ființă, la propria-mi realitate. Când m-am simțit destul de sigură cu fața neacoperită de măștile civilizației, am revenit între semenii mei, care nici nu știau cât am lipsit :D! Ascult Metallica și sunt fericită; indiferent ce va urma, autenticitatea și unicitatea ființei noastre trebuie să fie asumată și vom atrage oameni la fel de curajoși și care nu se tem de inerenta suferință a luptei fără armură :)!

Cristina Olaru (Ghenof)

 Imaginea: Patrick Evan’s Art – Transformations of the Inner Self’

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s