Tradiții și obiceiuri de Sfintele Paști (I) – Cristina Olaru

Ţie, Doamne, cu dragoste!

Cuvânt la Sfintele Paști de Sfântul Ioan Gură de Aur

Vreme potrivită este astăzi ca toţi să strigăm cuvintele fericitului David: “Cine va grăi puterile Domnului şi va face auzite toate laudele LUI?(Psalm 105,2). Iată a venit la noi praznicul cel dorit şi mântuitor, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos,temeiul păcii, pricina împăcării, îndepărtarea războaielor, nimicirea morţii, înfrângerea răului. Astăzi oamenii s-au amestecat cu îngerii, iar cei îmbrăcaţi cu trup, înalţă împreună cu cei fără de trupuri, cântări de laudă. Astăzi surpată este tirania răului. Astăzi s-au dezlegat legăturile morţii şi biruinţa iadului a dispărut. Astăzi este iarăşi vreme potrivită să rostim acel cuvânt profetic: ”Unde-ţi este moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule,biruinţa?” (Osea 13,14;Cor.15,55). Astăzi porţile cele de aramă le-a sfărâmat Stăpânul nostru Hristos şi a pierdut iarăşi faţa morţii. Dar pentru ce spun faţa? A schimbat numirea ei, că moartea nu se mai numeşte moarte, ci adormire şi somn. Mai înainte de venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi de cruce, chiar numele morţii era înfricoşător. Dar după ce Hristos, Dumnezeul nostru, s-a adus jertfă pe cruce şi au sporit cele ale Învierii, Stăpânul nostru iubitor de oameni a adus în viaţa noastră o vieţuire nouă si străină, căci mutarea din această viaţă se numeşte adormire si somn.

– Şi de unde se vede aceasta?

Ascultă ce spune Însuşi Mântuitorul: ”Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar merg să-l deştept!”(Ioan 11,11)

Iar dascălul lumii, fericitul Pavel, scriind catre Tesaloniceni, zice: ”Nu voim să nu ştiţi despre cei ce-au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care n-au nădejde.” (I Tes.4,13)

Şi: ”Căci dacă credem că Iisus a murit şi a înviat,aşa şi Dumnezeu,pe cei adormiţi îi va aduce împreună cu El. ”Căci toate s-au săvârşit in vederea mântuirii noastre; deşi numai Stăpânul nostru a suferit cruce şi moarte, totuşi,veselia şi bucuria ne este comună .”

Prin acelea prin care răul ne-a învins, prin acelea şi Hristos a învins răul. Şi cum? Ascultă!

– Fecioară – căci Eva nu cunoscuse încă bărbatul;

– Lemn – pomul cunştinţei binelui şi răului; şi

– Moarte – pedeapsa dată lui Adam pentru nerespectarea dumnezeieştii porunci.

Deci, prin acestea venise moartea pe pământ, prin Adam pentru tot neamul omenesc. Prin aceleaşi a venit şi biruinţa:

– Prin Prea Sfânta Fecioară Maria, din al cărei prea curat pântec de nouă Evă, s-a născut noul Adam – Domnul nostru Iisus Hristos.

– Şi prin lemn: în locul pomului cunoaşterii binelui şi răului – lemnul Crucii.

– Şi prin moarte – în locul morţii lui Adam, moartea Stăpânului.

Ai văzut că prin acelea prin care răul a înşelat pe părinţii noştri – Adam şi Eva – prin aceleaşi a fost înfrânt şi moartea biruită. De aceea, la slujba Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos, cântăm:

”Hristos a Înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din mormânturi

Viaţă dăruindu-le.’’

De unele din marile noastre sărbători – praznice împărăteşti – cum se mai numesc ele în limbaj bisericesc, reflectate atât în cult, cât şi în viaţa particulară a creştinului ortodox, sunt legate anumite tradiţii.

– Astfel, la Paşti, în noaptea de Înviere, care adună în biserica foarte mulţi creştini, fiecare dintre ei poartă în mână o lumânare,pe care-o aprinde, la miezul nopţii,din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar, acesta rostind îndemnul:

”Veniți de luați lumină!”

Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi păstrează lumânarea de Paști, aprinzând-o la rugăciune în clipe de necaz în casă, de furtună, de vreme rea.

Învierea Domnului este, deci, sărbătoarea luminii.

– O altă tradiţie se referă la salut, deosebit de salutul obişnuit, salut ce se foloseşte 40 de zile, acesta fiind: “Hristos a înviat!”, până la Înălţarea Domnului.

Dar de “sărbătoarea sărbătorilor”, cum e definită Învierea Domnului, este legată şi o foarte bogată tradiţie culinară.

– Mielul: este o reminiscenţă din ritualul Paştelui la evrei, perpetuat de evreii creştinaţi. El nu mai face însă parte din ritualul ce se ţinea, cu străşnicie, de către aceştia, când fiecare familie consuma carnea friptă, cu ierburi amare, a unui miel de un an, fără să-i zdrobească oasele. Aceasta se făcea în amintirea scoaterii lor din robia Egiptului.

În creştinism, mielul era simbolul Mântuitorului, care se jertfeşte “pentru noi şi pentru păcatele noastre”. Sfântul Ioan Botezătorul L-a arătat mulţimilor pe Mântuitorul, zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu” (In.1, 36), în conformitate cu profeţia, care sublinia, printre altele: ”ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa” (Isaia – %3, 7).

Denumirea de Paşti – Pesah – o întâlnim prima dată la Ieşire (12,11), care înseamnă trecere; evreii scoşi din robia egipteană, au fost trecuţi, în mod minunat, peste Marea Roşie.

Şi Mântuitorul, prin jertfa de pe Cruce şi apoi prin Înviere, ne-a trecut din robia păcatului la libertate. Sfântul Atanasie cel mare spune: “a ales acest fel de moarte fiindcă e singurul fel de a muri cu braţele deschise, semn că a îmbrăţişat tot neamul omenesc”. El a transformat Crucea din unealtă de blestem, în altar – semn de iubire.

Paştele este o sărbătoare a bucuriei, pentru că primul cuvânt adresat sfintelor femei mironosiţe, de către Domnul Hristos înviat, a fost:”Bucurați-vă!”

Paştele este şi ”ziua iertării”, după cum îndeamnă o cântare – “să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere”. Astfel, creştinii noştri, întâmpină sărbătoarea Paştelui împăcaţi cu cei ce le-au greşit şi cu cei cărora le-au greşit, se spovedesc la părintele lor duhovnicesc şi împărtăşindu-se cu sfială şi emoţie cu prea Sfântul trup şi sânge al Celui ce ne-a iubit mai mult decât propria-I viaţă, primesc în suflet bucuria şi lumina Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos.

Specific Sfintelor Paşti este Paștele – o pâine mare, frământată de către o femeie curată: bătrână sau văduvă, pe care părintele o sfinţeşte cu vin la ”Îngerul a strigat…”

“Când vorbim despre datina Paştelui în biserica românească, în duminica Învierii Mântuitorului, înţelegem că fiecare creştin va primi mai întâi în biserică – pâine şi vin – binecuvântat de preot şi numai după aceea să mănânce alte bucate”

(Din S. Fl. Marian – “Sărbătorile la români”)

În Moldova, ca şi-n alte ţinuturi, praznicul Învierii a fost şi este ”praznic al curăţiei”, exprimat în “straiele” curate, în florile culese de pe câmpurile de pe care s-a dus zăpada iernii, în lumânarea aprinsă la chemarea: “Veniţi de luaţi lumină!” -lumina lui Hristos luminează tuturor.

În zilele marii bucurii pascale, nu se uită legătura cu cei adormiţi. Mormintele sunt îngrijite încă din săptămâna patimilor, aşteptând cuminţi Învierea.

Cimitirele sunt pline de lumină în noaptea Învierii, rudele aprind lumânări pentru cei dragi, ce-au adormit întru nădejdea Învierii. Şi-n noaptea aceea simţi că nimic nu este iremediabil pierdut, că sensul nvieţii este ”dobândirea Duhului Sfânt”- cum spune Sf Serafim de Sarov, că mântuirea nu este imposilă, că nu trebuie niciodată să disperi, că moartea nu este un sfârşit, ci un început, că scumpii noştri adormiţi întru Domnul, sunt “în locuri luminoase, în locuri răcoroase,în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul”.

Cum să disperi, când Stăpânul nostru şi-a jertfit – din dragoste pentru noi – pe Însuşi Fiul Său iubit? Cum ne-ar putea lăsa în adâncul deznădejdii, El, care doar prin cuvânt a creat tot Universul, doar pe OM l-a creat cu propriile Sale sfinte mâini? Doar să-L strigăm din prăpastia nefericirii noastre:

Doamne, sunt fiul /fiica Ta; Iartă-mă, nu mă lăsa!

În noaptea Învierii, creștinii vin la slujbă în straie curate, iar copiii chiar cu hăinuțe noi.

”Pasca este cea mai însemnată coptură din aceste zile de sărbătoare, ”fiind făcută numai din făină curată de grâu ales, cernută prin sita deasă”. Se face întâi ”pămădeala” – drojdie frecată cu zahăr, până se lichefiază și se pune și un pic de făină; se pune apoi plămădeala crescută în aluat, se lasă la dospit până crește – acoperită c-un ștergar curat – și dă să iasă din chiersinul sau covata în care s-a frământat, afară”

Cea mai îndătinată şi cea mai răspândită formă ce i se dă paştei este cea rotundă, pentru că se crede că scutecele cu care a fost Domnul nostru înfăşat au fost rotunde; apoi cele în patru colţuri, pentru că şi mormântul Mântuitorului a fost pătrat.

Paştile Paştilor, adică acelea ce se înfrumuseţează cu o cruce diametrală împletită sau simplă, sunt menite să se ducă în ziua de Paşte la biserică, pentru a fi sfinţite – cele simple se mănâncă în familie, iar păscuţe mititele se fac anume pentru bucuria copiilor, unde sunt de aceştia, sau spre a da săracilor, care stau la uşile bisericii, pentru că nu trebuie, în bucuria mesei noastre încărcate, să uităm de fraţii noştri nefericiţi, de “sărmăneii lui Dumnezeu”.

Pasca fiind nelipsită de pe masa de Paşte a românului, că ce-ar mai fi Paştele fără pască, dăm aici o”reţetă”, că poate n-om mai cumpăra de la cofetărie, ci vom lăsa şi noi copiilor noştri nostalgia pufoaselor arome de pască şi cozonaci, că ce, numai Proust să ne zăpăcească cu madelainele lui? Aţi văzut ce puternică, ce răscolitoare emoţie ne trezeşte amintirea unui miros, ce icoane luminoase ne evocă; a unei prea blânde bunici, cu mâinile pline de făină, ce ne mângâia obrăjorul micuţ, liniştindu-ne cu o vorbă molcomă pofta noastră neîmpăcată:

– “Este săptămâna patimilor, puiule, d-apoi ce, noi suntem păgâni? Ia să vezi tu ce bune-or fi toate după aste 7 săptămâni de post, când oi fi mărturisit şi cuminecat!”

Iacătă: Rețeta

– se face un aluat de cozonac:

Pentru 1 kg de făina:

½ l lapte

200 ml ulei, unt topit şi răcorit sau amândouă, dar nu mai mult de 200 ml/kg

50-60 g drojdie

4 ouă,

300 g zahăr

– Se cerne făina (chiar cu 2,3 zile înainte, să se usuce bine),

– se pune zahărul, se amestecă,

– se toarnă laptele clocotit, se amestecă şi se lasă la răcorit, până rămâne doar călduţ,

– se face o gaură la mijloc,

– se pune ”maiaua”, ”plămădeala”, cum vreţi să-i ziceţi (adică-se dizolvă drojdia, amestecând-o cu puţin zahăr, se adaugă un pic de făina, apoi se lasă la crescut).

– Se încorporează progresiv, frământând continuu.

– La fel cu ouăle – pui unul frămânţi şi mai zici ”cine m-a pus să mă apuc!”, frămânţi, mai pui un ou,… 🙂

– fel cu uleiul; se pune câte un pic, se frământă, apoi mai pui câte puţin unt topit şi răcorit, mai…

– Se pun arome, după gust – zahăr vanilat, coajă rasă de lămâie, de portocală, peste care s-a pus puțin zahăr, stafide, apoi laşi la crescut, până te sperii de el – faci cruce peste el, ca ţărăncile de pe vremuri şi te rogi să fi meritat să nu te duci la coafor în ziua aceea.

– Din ½ din cantitate se face pasca, astfel (din cealaltă ½ faci un cozonac)

– Se întinde o foaie rotundă, cam de 1 cm înălţime (că mai creşte); din restul de aluat faci 2 suluri cât mai egale, se răsucesc şi se pun pe marginea tăvii; o altă “împletitură” se aşează în formă de cruce; în braţele crucii se pune umplutura.

Cum vă place – brânză dulce cu (sau fără) brânză sărată, zahăr (şi vanilat), gălbenușuri de ouă la bunul dv. simţ gospodăresc, stafide.

Cam asta-i! Nu ştiu dacă merită, ştiu însă că aşa făcea mamaia mea, care cocea câte-un cuptor de pască și cozonaci, aşa face mama mea, aşa fac cumnatele mele, aşa-şi învaţă fetele,…! Chiar, reţeta de cozonac e de la cumnata mea – doamna Elena Sava, Dumnezeu să-i dea sănătate, că multe lucruri bune am învăţat de la ea…! Aşa făcea soacra mea, care lucra bărbăteşte 12 ore pe zi,…şi tot neamul nostru.

Apoi, campioanele frumuseţii Paştelui – OUĂLE ROŞII, care se vopsesc în Joia Mare.

“Când oamenii n-or mai înroşi ouă la Paşti, atunci şi lumea se va potopi”