(Cauze şi context. Ce ar putea face mass-media şi ȋn ce condiţii.)

De fapt, de ce nu ne plac manelele? Sau, mai bine zis, de ce sunt ele atât de hulite pe de o parte şi pentru ce au atâţia adepţi de cealaltă? Sunt hulite din motive rasiale? Pentru că nu sunt agreaţi cei care le cântă? Pentru că ei sunt în mare parte ţigani? Adică , din cauza rasei lor se consideră că maneliştii nu pot fi decât inculţi şi lipsiţi de orice fel de fineţe şi că expresia care-i caracterizeză nu are cum să depăşească acest nivel? Un studiu sociologic ar arăta această perspectivă drept reală într-o anumită măsură, însă acelaşi procedeu ar confirma situaţia paradoxală că o mare parte a ascultătorilor de manele sunt oricum, dar nu oacheşi (unii sunt chiar blonzi cu ten aferent şi cu ochi albaştri! ) şi că, paradoxal, fac parte din aceeaşi Românie rasistă, care, dincolo de faţada umanitară de la nivel oficial-politic, îi priveşte pe ţigani cu dezgust. Oricum, originea manelelor nu are nici o legătură cu ţiganii, ( “ romi” sau “rromi” fiind denumiri fictive în ultimă instanţă, care încearcă să înlăture accepţiunea peiorativă alăturată acestor oameni, fapt recunoscut de către cei mai instruiţi dintre ei ). Manelele au apărut pe teritoriul ţării noastre odată cu domnitorii fanarioţi, care, neplăcându-le muzica populară autohtonă, şi-au adus lăutari de-acasă, din Constantinopol, atunci fostul, spre a redeveni peste aproape două secole, Istambul. Să fie atunci hulitorii manelelor stăpâniţi de o puternică ură patriotic-antiotomană, pe care, datorită sutelor de ani de opresiune din trecutul istoric, o extind astăzi asupra oricăror elemente turcice? Categoric nu. O asemenea afirmaţie, fără a fi imposibilă în plan sociologic, este inexistentă ca dovadă pentru situaţia în cauză. Însă George Enescu spunea că există doar două tipuri de muzică: bună sau proastă Se izolează astfel sigura explicaţie pentru care manelele pot să nu placă: sunt urâte, pur şi simplu. Adică, nu conţin absolut nici un fel de valoare estetică, ceea ce presupune simultan nulitate intelectuală. Dacă marea frumuseţe a unui element, fie el creaţie artistică, sau fiinţa animată ori obiect, adică nereprezentată de om, poate fi sufocată prin conceptualizare excesivă în raport cu alcătuirea ei, manelele nu se află în pericol din acest punct de vedere ( şi din păcate, nici din altul!), deoarece alcătuirea lor nu conţine nici o variantă de frumos, nici gândire sau capacitatea de a o suscita. Ritmul manelelor se leagă monoton, grosier şi intruziv pentru un om cu gusturi câtuşi de puţin rafinate, melodia este încarnarea sărăciei expresive ( în mod ciudat, chiar şi când este copiată după Celine Dion, vezi ultima găselniţă a unui autohton ), iar versurile sugereaza complexitatea lirică de care sunt în stare triburile aborigene ( doar cântate de aborigeni manelele ar putea dobândi vreo valoare , căci ar indica în mod obiectiv un stadiu de evoluţie şi nu unul de involuţie!). Nici textul, nici ritmul, nici linia melodică a manelelor nu sunt capabile de a trezi vreun proces superior de recreare sau înţelegere, ci pot asigura doar ţopăiala tremurată oriental pe la diferite bairamuri. Oare acesta să fie în prezent, nivelul milioanelor de cetăţeni români, mai ales tineri, care ascultă manele? Acelaşi nivel de derută culturală de după ’89, pe care manelele să-l fi putut specula prin totala lor lipsă de conceptualizare? Din păcate da. Iar vina principală pentru această stare de lucruri o are cenzura comunistă, care a sufocat adevăratul intelectualism, determinând un blocaj masiv în evoluţia cultural-spirituală a poporului român. E adevărat, aceeaşi cenzură comunistă a împiedicat întâmplător emergenţa manelelor prin dimensiunea ei rasistă (se pare, totuşi, că majoritatea membrilor acestei etnii au o puternică înclinaţie pentru elementul oriental, ceea ce se explică prin originea lor vest-indică, dar nu-i face nici pe departe vinovaţi de starea de incultură a naţiunii, cu atât mai mult cu cât sunt minoritari şi le-ar fi fost imposibil să ia la pumni o societate întregă ca ea să le agreeze muzica), dar cu ce preţ şi, de fapt, pregătindu-le terenul propice pe care s-au îngrăşat mai târziu. Pentru că, manelele s-au ivit după revoluţie, când tulbureala post-decembristă de pe toate planurile a funcţionat ca un focar de infecţie care a îmbolnăvit masele cu efectele speculei. În acest climat, manelele au avut mai întâi forma unor cântece de petrecere hibride (cum sunt cele din filmul “Balanţa”, regizat de Lucian Pintilie, asemenea cântece existând de fapt de prin ani ’80, când se relaxaseră multe lucruri); apoi, manelele au trecut la o existenţă latentă în cadrul unei scurte perioade de popularitate a muzicii ţigăneşti ( cea cu “aoleli”, care la vremea respectivă putea fi auzită prin toate pieţele ); şi în final, cu numai câţiva ani în urmă, manelele au luat forma actuală total aspiritualizată, dar care i-a transformat în adevărate persoane publice pe “interpreţii” lor. Fie că sunt prea bogaţi, fie că se luptă cu sărăcia, majoritatea românilor nu vad sensul gândirii şi al autenticităţii. Într-una din două variante posibile, ei reprezintă numărul enorm al celor care, terminând şcoala în comunism, nu puteau şti ce înseamnă cultura datorită trecerii prin studiu precum câinele prin apă, căci, ca orice minciună, dincolo de ce ascundea, sistemul avea nevoie de o faţadă lustruită. Într-o a doua variantă, românii sunt scoliti în golul de după revoluţie, cand au fost victimele indiferenţei salariate, înotul prin educaţie, dar nu numai, făcându-se deja cu ajutorul şpăgii. Moştenind blocajul spiritual din comunism gusturile românilor s-au format în concordanţă cu starea de confuzie post-decembristă iar societatea nu ştie şi, pe de altă parte nici nu vrea să gândească ori să simtă autentic, fiind plafonată la nivelul banilor, adică de cele mai multe ori, al subzistenţei. Cei mai mulţi, în special cei mai săraci, gândesc de fapt ca ţăranul Ştefan a Petrei din “Amintirile din copilărie” ale lui Creangă, care neştiind ce este învăţătura, se limitează la ce se vede cu ochiul liber şi îi ironizează pe intelectuali, zicând: ”logofete, brânză-n cuiu, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin buzunări!”, care vrea să-şi ţină băiatul acasă pentru a-l folosi la munca “adevărată”, cea care aduce direct mâncarea pe masă, care se teme, în sfârşit, că, instruindu-se, copilul va dobândi cine ştie ce năravuri rele (mentalitate încă întâlnită prin satele româneşti). Şi atunci, dacă aceasta este situaţia oamenilor maturi, atunci majoritatea tinerilor de astăzi au în faţă o cale nebătătorită întocmai ca şcolarii lui Creangă, şi întocmai ca ei, au o singură alternativă, aceea de a nu gândi, pentru că rostul celeilalte nu-l înţeleg. Însă, în ciuda majorităţii ei alarmante, situaţia nu se întinde la nivelul întregii societăţi. Există anumite segmente, unde setea de cultură este uriaşă, mai ales printre tineri, ceea ce constituie un adevărat antipod pentru situaţia generală. Aceşti tineri au avut norocul să trăiască în medii în care s-a preţuit cultura, fie că părinţii lor au fost intelectuali şi i-au putut îndruma să-şi găsească şi să-şi valorifice înclinaţiile, fie că au fost oameni simpli, dar au avut puternica intuiţie că tot învăţătura e mai bună. Prin urmare, inducerea respectului pentru învăţătură constituie calea de a înlătura refuzul de gândire al celorlalţi. Şi aici intervine, de fapt, eterna problemă a sărăciei. Dacă suferă de foame, sau trăieşte în iminenţa mizeriei, omul nu are cum să-şi îndrepte copilul spre o carieră intelectuală, care nu-i poate garanta traiul. Este vorba despre un cerc vicios : cultura nu e respectată pentru că nu aduce bani, iar lipsa de respect o sărăceşte . Şi atunci tânărul, pentru că a gândi nu i se pare prea util, îşi găseşte rostul în a fi “şmecher”, în specula care domneşte de mulți ani în ţară, precum şi în a asculta manele, ce reprezintă doar unul dintre vârfurile unui aisberg uriaş. Soluţia acestei mari probleme de conştiinţă se află dincolo de efortul singular al mass-media, din cauză că existenţa lor este condiţionată de interesul receptorului. În momentul în care mass-media ar fi inundate cu materiale culturale, ele ar deveni elitiste şi nu numai că s-ar rata educarea publicului ascultător de manele, dar acesta ar fi pierdut ca sursă de venit pentru instituţiile de presă, iată de ce o asemenea idee este cu adevărat inaplicabilă. Soluţia constă în retezarea răului de la rădăcină adică în alocarea de fonduri masive pentru cultură. Abia atunci când cultura ar produce bani, ar fi rândul mass-media să o popularizeze intens, mai ales prin marea accesibilitate a televiziunii. Cultura ar “prinde”, ştiindu-se că poate asigura bunăstare materială, adică o rasplată înţeleasă de majoritatea societăţii şi în final ar ajunge să fie perceputa în scopul şi esenţa ei reale de către din ce în ce mai mulţi oameni. Iar in locul dezinteresului s-ar instala o lege nescrisă a discernământului fata de cei dotaţi realmente şi cei lipsiţi de înclinaţie, întocmai după tipicul vestic. Atunci românul ar începe să gândească şi primul său gând, după o mirare mai mare sau mai mică, ar fi cel de înţelegere al Smarandei Creangă, care auzise la biserica din Parimei că : “omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea”

sau

Alexandru Ivan