Un prinţ din Levant îndrăgind fumătoarea
prin inimă neagră de fum petrecea.
Croindu-şi cu greu prin gudroane cărarea,
trăgea dintr-un filtru voios şi zicea:

– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
ţigara cu colţi de argint, fioroasă,
ce zilnic îşi schimbă în pachete ascunse
tutunul şi filtrul şi ţipla sticloasă…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu plasturi,
ţigara aceea nu vine pe-aici.
Mai bine vânăm nicorretul albastru
ori slimuri prudente, ori filtrele mici …

Dar prinţul trecea poftitor înainte
privea prin pachete atent la ţigări,
lăsând în culcuş nicorrette-ul cuminte
şi slimul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
ţigara cu colţi de argint, nu departe:
veniţi s-o lovim cu bricheta de lemn!…

– Stăpâne, e fumul jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l cu ocară.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi fumul sclipea ca un colţ de ţigară.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
ţigara cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi s-o lovim cu bricheta de fier!…

– Stăpâne, tutunul foşnind sub copaci,
zicea servitorul, dojenindu-l iară.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Tutunul sclipea ca un colţ de ţigară.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află scrumieră şi loc
ţigara cu colţi de argint, din poveste:
veniţi s-o lovim cu bricheta de foc!…

– Stăpâne, foiţa lucind prin copaci!,
zicea servitorul cu voce amară.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de ţigară.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni o ţigară uriaşă, cu colţii
îl trase sălbatic prin scrumul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea tutunului meu?
Ce plasture negru stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă poftă mă bate mereu?…

– Stăpâne, ţigara cu colţi ca argintul,
chiar ea te-a cuprins, pufăind, sub copaci.
Ascultă cum zbiară plămanii gonind-o…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia filtrul si trage întruna.
Să tragi până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creştete luna
şi filtrul suflă, însă foarte puţin.

Mihai Nistor