Subiectul „iertare” este cel mai greu pentru un om mânios și neiertător, dar chiar și în această stare (sau mai ales în ea) e mai bine ca învățăturile despre minte și conștiință să ne rămână accesibile. Iertarea e un subiect – din păcate – la modă în societatea actuală pentru că oamenii sunt plasați de obicei la distanțe confortabile de suferința semenilor, și chiar cei care suferă ceva sunt înconjurați, cu rare excepții, de o vastă ofertă de ajutor, speranță, ideea că lucrurile se pot schimba. Din această cauză, iertarea este îmbrăcată frecvent în forme, îndrăznesc să zic, de-a dreptul perverse, devenind, până la urmă, cu totul altceva decât virtutea ”nelucrării răului”. Fără să fiu în niciun fel o persoană iertătoare sau măcar îngăduitoare, îmi îngădui să remarc o rădăcină comună a răului mascat sub iertare. Ea are o bifurcare, și anume, rădăcina comună este depersonalizarea iertării și bifurcările ei sunt iertarea de capul propriu și sluga ei fidelă, iertarea cu sens trupesc, al confortului individual imediat. Față de aceste derapaje suntem învățați în multe feluri că iertarea pentru relele suferite de noi de la cineva este o virtute care se lucrează, adică are caracter de proces, nu de autoinvestire ca instanță supremă, și întotdeauna se lucrează ”în asociere”, și anume, în asociere cu oamenii și cu Dumnezeu. Biblia este, atât cât pot eu citi, străină de aspectul că până și Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, ar lucra iertarea ca de la Sine, deși ar fi cu totul îndreptățit să o facă. Episodul cheie pentru aceasta este însăși punerea pe cruce. ”Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac” este cu totul altceva decât ”vă iert pentru ce faceți”. Întâi că evită orice poză personală. ”Priviți cum îmi iert dușmanii”. Acest ”priviți cum îmi iert dușmanii” este un obstacol greu de trecut. Pe de o parte, nu avem cum să spunem ”voi fi neiertător” și să continuăm să ne numim lucrători ai evangheliei, pe de alta, e de bun simț că poza iertării devine cu ușurință antidotul ei. De aceea, ”părinte, iartă-i”, este cu mult peste ”vă iert”. In al doilea rând, el arată că nimeni nu stăpânește în nume propriu iertarea, și regăsim aceasta peste tot în slujbele creștine, începând cu cele spuse la spovedanie de preot ”ca să iei iertare de la Domnul Hristos” și mai ales ”iar eu sunt numai un martor”. Deși este de nelucrat ca ”poză” și cu totul de nesuferit iertării să fie afișată spre laudă, ea necesită martor, și înțelegem că unul neutru. Mântuitorul făgăduiește ceva nemaipomenit în vreo religie: iertarea din postură de deplină neutralitate. ”Eu nu pun de la Mine nimic, precum aud, așa judec” este fraza care garantează oricărui om, oricât de păcătos, ceva formidabil: va fi judecat la măsura sa, nu la un etalon ideal făcut ca marea majoritate să piardă examenul. Cum să scrie grefierii sentința pe o hârtie gata scrisă cu altceva? Cum să fie judecătorul drept aplicând aceeași măsură virtuosului puternic și slăbănogului încovoiat de neputințe? Iertarea divină este tranzitivă și în același timp intranzitivă. Mulți creștini, din comoditatea de a analiza iertarea cu minte umană și interes uman, au ajuns la un model al iertării ”acum și gata”, faimoasa frază (îndrăznesc să zic: distorsionată față de spusele Apostolului Pavel) că marele nevinovat Iisus Hristos a fost jerftă pentru păcat ”odată pentru totdeauna”. Acest ”odată pentru totdeauna”, care se referă la abolirea consecințelor păcatelor moștenite, înseamnă de fapt: nimeni nu va fi judecat la măsura cerută omului primar, adamic, ci fiecare la măsura înțeleasă pentru el și suferită pentru el de Iisus Hristos. Pe scurt, odată pentru totdeauna înseamnă ”împăratul judecă pe fiecare nu după datoria părinților față de împărat, nici măcar pentru datoriile proprii, ci după înțelegerea Lui particulară cu fiecare”. În loc de aceasta, s-a răspândit în creștinism o boală (pentru că eu așa o văd, poate din deformarea profesională dată de lucrul omenesc cu medicina), boala aplicării de către alții la o situație tranzitivă a iertării intranzitive. Și aceasta ia forme deosebit de perverse. I se spune victimei ca e datoare cu iertare după iertare la măsura nici mai mult nici mai puțin a Lui Iisus Hristos, sau, în orice caz, a sfinților desăvârșiți. În contratimp, puternicul zilei și în același timp nedreptul care face răutate cu trufie, bătând din picior că i se cuvine, e acoperit cu scuze: să iertăm, să înțelegem. Aceasta nu este iertare, ci fățărnicie. Iertarea divină, nefiind lucrată în nume propriu, nefiind un ”acum te iert, e valabil și pentru tot ce va urma” și totuși fiind ”acum te iert pentru veșnicie”, poate fi înălțare pentru drept și scufundare pentru păcătos. Și, ce paradox, poate fi și invers. Dumnezeu nu iartă pentru ca să ne fie bună și (să mă iertați) mișto la pipăit ziua de mâine, să putem lua de la capăt șirul nedreptăților și să ne simțim bine cu pielea de nedrept mândru de sine și sigur că are ”abonament la iertare”. Cu atât mai puțin ca să punem un dop confortabil în gura asupritului, ca plânsul asupritului să nu ne fie incomod și să putem ierta pentru cele suferite de asuprit pe… puternicul zilei, cu care avem niște afaceri interesante de urmărit. Nici ca să devenim campionii dreptății, suiți pe un bolovan cât mai înalt, făcând dreptăți de capul nostru. Suntem avertizați de toți părinții bisericii, în multe feluri, că asemenea moduri de a privi iertarea și dreptatea sunt drăcești, nu creștine, și au consecințe ca atare. Ce poate înțelege o minte de om din consecințele veșnice ale păcatului și invers, din cele ale iertării? Moise, înfricoșat de puținătatea minții omenești (deși să marcăm încă odată, a sa nu era deloc puțină la scară omenească), întreabă ceva înfricoșător: Cine cunoaște puterea urgiei Tale și cine măsoară mânia Ta după temerea de Tine? Ne este greu să Îl reprezentăm pe Dumnezeul iubirii ca mânios, și o grămadă de texte care mai de care ne spun (ne ispitesc…) că de fapt astea sunt așa, mici greșeli de interpretare, Moise (să fiu iertat…) nu vedea prea bine. Dar întrebarea e foarte logica pentru un om. Cine din noi știe cât de mult se va mânia un om, aproapele nostru, pentru o greșeală, fie și un fleac? Și cine poate măsura pe piele proprie consecințele greșelii lui pentru celălalt? Abia după această grea, înspăimântătoare întrebare începe iertarea cu tendință la autentic.

Alexandru Amarfei