Comentarii la slujba Miezonopticii (VI)


”De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu. În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne. Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat.”
Conștiința, spune un sfânt părinte, vede că a conlocui omul cu sufletul aflat încă sub sechelele căderii adamice este ceva similar cu a locui cu un șarpe veninos. Numai obișnuința de a trăi zi de zi sub imperiul legii este ca funia care salvează naufragiatul de înec. Pentru prima dată apare o schiță a trăirii că numai Dumnezeu face veșnicia suportabilă omului, ceea ce duce la o ”anamneză întru veșnice”, deșteptarea în trăitor a forței părții eterne a legii și anume conlocuirea trupească și sufletească permanentă cu Hristos Cel jertfit nouă. Căutarea îndreptărilor relevă faptul că omul este incomplet, este ca un altoi despărțit de trunchi, nimic din noi, nici chiar împlinirea cu acribie a legii, nu este mântuitor, ci doar ca un pansament pe un membru amputat în așteptarea regenerării. În această stare sufletul începe să poată distinge lumina proprie conștiinței de lumina veșnică dumnezeiască necreată. Dacă la început avem ”mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”, adică sufletul se recunoaște ca lucrare a creatorului dar știe că este în stare căzută, drept care cere să fie înțelepțit, către jumătatea stării a doua mărturisirile încep să se refere din ce în ce mai strâns la a redobândi continuitate cu lucrarea mântuirii, a depăși condiția de simplă luptă cu patimile. Fasciculul reprezentând litera lamed (lambda) (de la ”în veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer” la opoziția ”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă; mărturiile Tale am priceput/la tot lucrul desăvârșit am văzut sfârșit, dar porunca Ta este fără de sfârșit”) reprezintă în tradiția iudaică simbolic dorința de a urma chemarea păstorului de către turmă dar și dorința elevului de a învăța direct din gura și povețele învățătorului. Aceasta este demarcarea de la literă la duh – legea nu mai este doar cea scrisă și sufletul conștientizează că acea lege scrisă care aduce expunerea păcatului (”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă”, adică duhurile răutății încearcă să-și imprime mișcările în suflet și să obțină consimțământ de la conștiință) și priceperea că în Lege Dumnezeu Se spune pe Sine omului (”mărturiile Tale am priceput”) reprezintă doar o primă etapă a îmbunătățirii. Abia lumina zilei a opta strălucind sufletului prin darul dumnezeiesc aduce conștiința rădăcinii de veșnicie în care sufletul poate primi veșnicia înnoită de jertfa Lui Hristos.
Interesant că litera care urmează, mem (m), este deopotrivă simbol al apei la iudei dar și al lui Mesia, Cel uns, cel Care mântuie. ”Că am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este”. Sufletul nu poate rămâne legat tot timpul de Dumnezeu decât prin iubire, orice altă virtute, oricât de înaltă, este o osteneală de nesuportat fără minunea iubirii. Dar putem citi ”toată ziua” și drept ”cugetul meu este în întregimea zilei Domnului”, adică sufletul primește luminarea cugetătoare că lumina nezidită lucrează în el moștenirea împărăției. Urmează o triplă mărturisire care ne face să putem înțelege de ce starea a doua a psalmului reprezintă iluminarea, treapta a doua spre desăvârșire: ”Mai mult decât pe vrăjmașii mei m-ai înțelepțit cu porunca Ta, că în veac a mea este. Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este. Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat.” Sufletul poate distinge clar lumina demonică de lumina propriei conștiințe și de lumina dumnezeiască necreată. Despre această stare, în care Hristos Însuși devine învățător, vorbește toată predania bisericii începând cu Hristos Însuși (”Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învățătorul vostru: Hristos”) (Sf. Ev. după Matei, cap. 23) și mergând la ultimul mare ascet și teolog, părintele Sofronie Saharov, care descrie cum experiențele sale vizionare au făcut ca sufletul său să primească de la Dumnezeu capacitatea de a distinge între lumina mincinoasă a duhurilor decăzute, lumina proprie omului, rămășiță a conștiinței adamice, și lumina dumnezeiască a harului, cea necreată. Sufletul luminat de această înțelegere primește porunca nu ca pe o lege ci ca pe o sursă de înțelepciune, trece de la iudeul după lege la ”iudeul întru ascuns” și ca urmare dobândește putere de a discerne intrigile și capcanele duhurilor necurate peste puterea acestora de a elabora curse și seducții. Mai mult, sufletul depășește nevoia de a avea învățător pământesc, pe de o parte pentru că primește lumină de la Duhul Sfânt, pe de alta – pentru că, deși un ascet este un ascultător desăvârșit al superiorilor lui în ierarhia bisericească și al duhovnicului și îndrumătorilor lui, și merge până la a face ascultare (lăuntric și după har) și de dușmani, nedorind nici cu gândul acestora niciun rău, el vede în toți aceștia nu oameni ci tot pe Hristos și, cu adevărat cunoscător al harului, se supune Lui în orice formă de a conlocui cu ei. (”Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este”). Aici sufletul dobândește prima formă aptă pentru veșnicie a răspunsului la întrebarea care frământă fiecare om: cine sunt eu, cu adevărat? Această cunoaștere personală a Lui Hristos Învățătorul este adevărata împlinire a legii. ”Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis”. Înțelegem ceva cu delicatețe și indirect. Întrucât Hristos vorbește de Sine ca despre un altul, El, pe de o parte, anunță apostolilor desăvârșita Sa smerenie (nu amestecă pe omul Iisus cu Dumnezeul Hristos), și prin aceasta se golește de dumnezeirea Sa în folosul oamenilor, însă, mai direct, întrucât Hristos, veșnicie dinainte de veșnicii și singurul adevăr veșnic vorbește de Sine ca de altul El de fapt lasă Duhul Sfânt să vorbească, printre cele două naturi ale sale, divină și umană, direct ucenicilor. Acest dar al Duhului primit în formă sensibilă, este atingerea iluminării.
Această treaptă a iluminării dumnezeiești, atinsă în formă sensibilă și explicită, duce la depășirea nu numai a condiției pătimașe, ci și a înțelesurilor zilei a șaptea în totalitatea lor: ”Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat” este mărturisirea care spune, prin Iisus Hristos, ”nu am venit să stric legea, ci s-o împlinesc”. Sufletul pătruns de puterea energiilor dumnezeiești dobândește nu numai personalitate spirituala ci și lucrări potrivite ei, nu mai primește pasiv legea ci merge în întâmpinarea nevoii ca legea Lui Hristos să stăpânească omul și lumea. Arhetipurile, principiile, ceea ce numim (ca reflexie din lumea angelică) începătoriile zilei a șaptea încep să fie caduce pentru om, care deja este un prunc al zilei a opta, renăscut încă de pe pământ pentru rai.

Alexandru Amarfei

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s