Rătăcitorii (4) – Alexandru Amarfei

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Capitolul IV

  • Frumosule, ştii cum zicea străbunică-ta, când a ieșit din pârnaie…
  • A, deci n-am nici pe dracu’.
  • Te iubeam şi dacă nu erai deștept şi frumos, ce să facem, ne smerim să te iubim şi aşa… de la al câtelea cuvânt din frază ți-ai dat seama ca n-ai nimic… nimic organic ?
  • « Străbunica ». N-ai fi pomenit-o pe străbunica dacă era vorba să crăp. « Alții au nevoie să creadă, eu am și văzut ». Era tristă când spunea asta, cred.
  • Da, pentru că citeai în ochii ei « Am primit ceva ce nu merit, am pipăit cu mâinile mele, alții nu au darul asta, înțeleg că e voința de sus, nu pot trăi aşa cu asta, voința de sus nu ne-a spus nici că doar ea contează şi gata, nici să ne simțim rău cu dinadinsul ». Uf, puştiule. M-am cufurit pe mine două zile.
  • Te pup, bunicule. Deci, stai să înțeleg. Lumea spirituală exista, mesaj direct pentru Andrei Comnea.
  • Aşa pare. Întrebare simplă. Am înțeles ce făceai, dar poți descrie ceva gen transă, fluxul minții, ceva ?
  • N-am termeni.
  • Atunci e foarte probabil.
  • Am înțeles pe dinăuntru cu ce te-ai luptat o viață. Ei îți tot cereau nu numai să spui că aşa ceva nu există, no problem, suntem nația care a spus că Leana lu’ Ceaşcă e savantă, ideea nasoală e că vor să trăiască tot sistemul ca şi cum nu există nimic altceva, şi chiar când te confrunți cu cele mai in the face întâmplări, tot nu este, tot găsim cea mai “bună” explicație etc. etc. Şi asta, după ce comunismul căzuse, culmea. După ce, aşa se presupune, nu mai suntem constrânşi să stăm pe calapod…
  • Aşa cum spui şi cum tot spun. Bine, s-o potoleşti pe Sandra, că…
  • Face pe regina de stâncă, mama, şi înăuntru e apocalipsa cu reload în buclă.
  • Of, da. Nu eşti oare, poate, întrucâtva…
  • Curios mort ce zice bunicul de drăcia asta.
  • Uşor cu drăcie. Nu că dracul ar putea face ceva ; nu ne pre-poziționăm epistemic, domnule doctorand, pupa-te-ar bunicul tău.
  • Lasă goangele. Zi. Îți suport şi poliloghia, te rog.
  • Nu cred că am nevoie, mucosule. Concluzia clinica scurtă: Acea entitate pe care, trebuind să o numim cumva în discuție, o numim lume spirituală, la aprecierea mea, ți-a trimis un mesaj – deşi nu e chiar mesaj, e un fel de ecou. Prezența ta în lumea asta şi felul cum eşti au dus la o trăire a cum rezonezi cu “acea lume”. Fără preț, iubitule. Nu fac zoaie sentimentale cu tine.
  • N-ai făcut niciodată. Tu spui acuma că sunt artist şi că e altă formă a normalului meu pentru situație.
  • Punem şi parafa. Acum pot spune : Mulțumesc, Doamne, am văzut pe copiii copiilor mei spunând lucruri de om matur. Chiar dacă n-o fi cu totul adevărat.
  • Nu-ncepe văicăreala de doctor plictisit şi acru, că putem lua copârşeu, că alea…
  • N-aş face asta azi. Mai am ceva de zis… ecoul ăsta te sfătuieşte, dacă-i putem spune aşa, să încetineşti un pic. Bine, eu, Alexandru Comnea, cred asta.
  • Mda. « Cheetah, can you snail yourself into a deeper form of soul perception”?
  • Da. Dacă reuşeşti să o faci, nu de dragul de a o face, e posibil să aducă mai multă claritate. Nu neapărat că o sa fie mai mult, mai bine, mai departe… se aşează mai bine…
  • Înțeleg, nu ştim cum va fi, dar ar putea fi mai bine.
  • E un singur lucru ciudat pentru mine, dar are şi ăsta un sens. E ciudat că a tins spre poetic şi muzical la un arhitect. Am înțeles că ai fost spontan, a înregistrat cineva ?
  • Îți dai seama că nu am de unde şti. N-o să-i întreb curând, s-au băşicat un pic.
  • O să mă gândesc pe cât mi-ai putut reproduce. Hai, du-te la gagicăreală, fa ce vrei tu, în curând începe şmotrul francez…
  • Auzi, eu cred că mai e ceva. Tu faci un pic mişto de nepotul tău care a crezut că dă colțu’, sau mai e ceva care făcea posibila mea moarte mai nasoală ?
  • O, lăsați, june Comnea. Puțin prea în centrul propriei dumneavoastră imagini. Fii atent, că dacă oferi percepția asta francezilor la doctorat, nu e un risc mare, dar e un risc.
  • Jesus, lord, da. « Aha, egocentric cu viteză aşa mare că pare generos… păi, stai să vedem, te ține ? ». Sau ar fi gândit chestii asemănătoare. Şi de-ai dracu’ – că sunt şi aşa – n-o luau la persoană, dar ar fi vrut, poate, să mă pună la locul meu. Pfff… şi da, sunt idiot, tu te-ai gândit « Bun, dacă are ceva care ne depăşeşte, aia e, ce fac cu Sandra, ce fac cu ceilalți…»
  • Stai, că nu te bat – îs prea bătrân ca să mai pot… kid. Dă să te pup. Da, mi-am umplut pantalonii, şi da, am gândit aşa. Nu eşti numai egocentric, n-ai trecut de 30 de ani. Nu maică-ta era pe primul loc.
  • Frate-meu. Frate-meu ar fi încercat în stilul lui arhicunoscut “să facem totul”, şi ce rezulta ar fi fost motivul pentru care îi spui tu din când în când…
  • Acum nu-i spuneam aşa, că ar fi fost crud, dar era cu neputință să nu-şi aducă aminte…
  • « Locul întâi la bac – culmea purgativului »… țin minte ce față a făcut.
  • Lasă, că a luat al zecelea pe listă, mătaluță ai fost un pic, un pic mai jos. Probabil aş fi mers cu el la mormântul tău şi-i spuneam: Dacă există purgatoriu, nu e nevoie de al tău pentru al lui.
  • Mamă, doamne. Tu chiar ai văzut mulți oameni murind stupid.
  • Eu am văzut şi altceva, Andrei. Oameni reacționând aşa stupid în fața morții încât mă întreb de unde au atâtea resurse. Ieşi cu bunicul tău la o cafea?
  • Da, dar plătesc eu.
  • Vai, mama mea dragă. Priveşte-ți din rai strănepotul… la fel de căpos ca mine. Ok, bine, hai.
    (…)
  • Pove şi mie ceva.
  • Ce registru să fie, dom’ arhitect, doric, ionic, corintic ?
  • Macabru.
  • Bun. Securista care făcea pe parol officer a mamei.
  • Exista aşa ceva?
  • Nu-i spunea aşa, dar erau echivalente. Dacă erai eliberat, te prezentai cu regularitate la dat raport.
  • Cât timp ?
  • Până a căzut regimul. 1953-1989.
  • Jesus.
  • Da. Printre alții, tovăraşa Bianca Voicu. O grăsuță cu o față rotundă şi « outfit » clasic coc-taior-pantofi cu toc foarte jos. Şi eu, na, eram copil zvăpăiat. « Tovaraşa Comnea, se pare că fiul dumneavoastră e imprudent, astăzi a trecut pe roşu alergând după autobuz, era cât pe ce să aibă loc un accident nefericit ». Îți făceau asta odată, tot restul vieții stăteai ca la « spartani vânând hiloți ».
  • N-ai omorât-o.
  • Nu eu. Aici a fost chestia. Eram student în anul 4, profesorul Purice, ăia mari. Şi gagica mea de atunci, Stela, zice : Alex, vezi că e cineva de la noi din familie la tine în secție. Opa. Eu habar nu aveam de nume, ce reprezintă, alea. Era în 1974, un an dupa aia am cunoscut-o pe bunică-ta. Îmi spune tipa mea că e cineva din rudele prin alianță, că e privită urât de tot restul familiei, că fiu-său e disperat că îl îndoctrinează, dar că să le spun ce e cu ea. Cu ea era un cancer ovarian agresiv, ultima etapă. Morfină cu aprobări. Conta relativ puțin că fusese cu Secu’. Pe scurt – a murit ca ultimul animal. Fiu-său, când a auzit, a zis « După moarte nu e nimic, da ? Aruncați-o dracu’ la crematoriu ».
  • Macabru.
  • Nu, băiatule. Macabru e că asta chiar a citit din Lenin până când o durea totul prea rău ca să mai poată.
  • Tocmai sunt în rai.
  • Nu. Stop. Nu eşti. Nu se face la comparație. Nu mai zi prostia asta.
  • Iartă-mă. Da. A fost…
  • A fost reflexul tău de băiat bun, pentru că ne-a făcut lucruri rele. Ştii ce a zis mama ?
  • Sunt curios cum n-a ajuns să facă petrecere cu ceai dansant.
  • Băi, puştiule, eşti delicios. Chiar a fost o petrecere cu ceai dansant, era ziua lui Lizi, coincidență.
  • Eliza Ştefănescu, unde se aduna protipendada cartierului ?
  • Exact. Lizi – cum o ştii. Se dădea peste cap să facă rost, să dreaga, să cafea (nu d-aia zisă Nechezol), să prăjituri… maică-mea se uita la mine.
  • Le spusese că a murit aia ?
  • Fii serios. Nu avea niciun sens. Se uita aşa la mine. Şi zice : da. Nu-mi face iadul ei raiul, nici raiul ei iadul. Eu eram mai mic decât eşti tu acum şi nevricos la faze din astea, am urât-o atunci.
  • Tu ai urât-o pe străbunica ?
  • Da. Bine, nu la modul dat în cap, evident.
  • Of… Da, Doamne fereşte, tumoră, bla. Frate, dar Lenin nu serveam. Cred că nici măcar Beethoven.
  • Vrei mai macabru?
  • Clar.
  • Am o pacientă care lucrează la o corporație. Este responsabilă de ambalaje. Ce fel de responsabilă… câtă rezistență opune ambalajul la tentativa mai mult sau mai puțin disperată a clientului de a depăşi dorința firmei să apere cumpărătorii de produs.
  • Nu! Adică, stai…
  • Clientul “descoperă” produsul prin efortul depus.
  • Da. Biscuiții care cad pe jos bucăți după ce-ai tras în draci de ambalaj.
  • Bine. Văd că te amuzi.
  • Clar. Apocalipsa nu vine doar pentru că o securistă moare cu Lenin în brațe. Vine şi prin ambalaje. Adică, măcar pe nenorocita aia putea s-o înțeleagă străbunica, dacă nu s-o ierte… dar biscuiții…
  • Da. Uite una din cele mai adânci. Eram cu Cătălin şi gaşca de zurlii de la Filosofie. Party de băieți. Terminasem pizza şi ce mărunțişuri se mai făcuseră. Palavre până mai spre noapte. Mall, huh. Shopping, huh. Non stop, huh. Care. 1979, dragă. Când ne-am dat seama că ne cam rodea fomica, mai erau în bucătărie, afară de mâncarea propriu zisă a familiei, doar pâine (mare triumf), margarină şi eternul gem. Se spunea că asemănarea între o alimentară şi o pârnaie e că sigur gaseşti “gem de orice”.
  • Mor.
  • Nu muri, stai. Punem feliile de pâine, dăm cu margarină. Unii apucă să pună gem. Şi Cătălin vede pe felia lui un fel de cocoloş în gem, care nu se întindea. Din 10 încercari – ce era?
  • Bleah, vreun carcalac.
  • Nu.
  • Ceva căzut din buzunarele muncitorilor de la fabrică.
  • Nu.
  • Te pomeni că vreo bijuterie… nu, stai, că vorbim de macabru.
  • Un dinte de om. Mai exact, un molar II.
  • Holy cow and vacă !
  • Da. Să-l întrebi. Că am mâncat pâine cu margarină fără vreo poftă, după aia – ok. Bine că rămăsese ce. Că erau unii care apucaseră să mănânce şi cu gem – ups, un mic blax. Dar…
  • Ce căuta chestia aia acolo… scenarii.
  • Da. I se spune teorema dintelui în gaşca noastră – câți am mai rămas. Cunoscuta şi drept « mâncare cu dinți ».
  • Bine, mă dau bătut. Ce vrei să spui cu seria?
  • Teorema dintelui e simplă. În ciuda controlului cu cruzime (tovăraşa Voicu), sau a prostiei inteligente (ambalaje care produc satisfacția deflorării), în sistem vor continua să se întâmple lucruri ciudate şi în afara oricărei explicații – cu atât mai teribile cu cât produc oamenilor defensivă irațională, teamă, ruşine, alunecarea minții.
  • Gata, am înțeles. Ți se rupe de spaimă, mă pregăteşti pentru ce vine.
  • Nu vine, nu ştim, te pregătesc. Hai acasă. Şi cred că ar trebui să ne vedem cu Mihai.
  • Care din cei doi?
  • Cel bătrân.
  • Manase. Abia aştept. Ce enciclopedii are omu’ ăla în cap…
  • Crede-mă: încă n-ai văzut nimic.
  • Auzi, tu de asta ai păstrat şi treaba cu străbunica, Bianca, iadul şi raiul. Ca s-o aud când are cum să ajungă, cât de cât…
  • Te sărut, iubitule. Vezi, nu ştiu altii cum sunt, dar eu…
  • Muah. Şi eu te iubesc, gran’dad.

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Rătăcitorii (3) – Alexandru Amarfei

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Capitolul III

  • Dacă rămân băiat singur la mama, o să vin aici și o să-ți tot aduc aminte. Se spune de mine că sunt persoana religioasă a familiei. Eu cred că nici măcar mama n-a înțeles ce ranchiunos sunt pe puterile mari. Mi-a luat ani de zile să nu fiu ranchiunos pe tine, pentru că, în sfârșit, am înțeles că nu ești o putere mare fără să fii delicat cu oamenii, desi nu pare așa. Stiu că n-ai făcut nimic, mi-a luat ani de zile să înțeleg în ce fel nu ești tolerant nici cu cauzele răului, nici cu alte necazuri, și nu, nici nu vrei « să învătăm din suferintă ca să ne dezvoltam ceacrele », știu toate astea.
  • Eram tot aici când am decis să nu mă fac medic ca bunicul, și m-am uitat la tine așa, îmi aduc bine aminte, am spus – mulțumesc, mă simt prima data pe bune om mare, am luat punctaj incredibil, nu pot. Stiu că dacă frate-meu moare, nu e « pedeapsa lepădării de vocatie », aș fi în stare să-l cârpesc de să-l învârt pe ăla care-ar spune asta. Interesant, am învățat atâta fizică și fiziologie ca să intru la Medicină, încât observ și leg lucruri care ar trebui observate și legate usor, doar că… suntem prea necultivați, neîngrijiti, așa cred. Cum să ne privească veșnicia si noi să știm că o face, când noi nu înțelegem cum ar fi aia să fii privit de veșnicie. Ce nerozie. Adică mergem la cinema, vedem ochiul lui Sauron, și ăla nu era nici pe departe veșnic, vedem că face asta oamenilor – scoate din ei răul ca untura pe apă… și niciun deștept din câți cunosc, nici măcar adoratul meu Andrei, până nu l-am ciufulit nițel, nu face legătura.
  • Uite, pe asta o aprind pentru un necunoscut. Zi tu cine să fie. Ne uităm la ea…
  • Daca se uită veșnicia la noi și avem mizerii înăuntru, salut, adio. « Adame, unde ești ?» nu înseamnă « sunt orb », sfinte, înseamnă « ce mi-ai facut de nu te mai văd ? », pentru că preferai să fie așa, decât să trebuiască să îl privești.
  • Deci știu toate astea și e cu putință ca frate-meu să n-aibă mai nimic, să aibă o boală cine știe care, doar că afară de epilepsie nu sunt multe care fac așa, sau să aibă ce știu ca se teme bunicul – vreun astrocitom de grad înalt, astea te omoara îngrozitor, știi că am un prieten mort de așa ceva. Sfinte, ce deja-vu am avut când am zis de ochiul lui Sauron. Sper că am scurtcircuite în cap, pentru că « empatie față de frățior » care produce « sincronizare psihică » e debil la limita penibilului de telenovelă.
  • Sfinte. Doamna Flori. Vecina străbunicii, mai tinerică. Aha, poate a trebuit să vin aici, să-mi aduc aminte de ea. Tu chiar vrei să mă faci să râd. Eram la strabunica acasa, țângău, și vine femeia asta – ştiam ce e aia telenovela. Plângea cu ochii umflați – străbunica s-a gândit « a murit fiu-său mic de droguri, bărbatu-său de cancer sau are probleme cu slujba fiu-său mare », că Flori le ducea pe toate, n-avea treabă, draga de ea, și mai suntem și zodia taurului capos amândoi. Mi-aduc aminte că ne răsfăța cu prăjituri, aproape nu erau două la fel. Doar că nu pățise niciuna din nenorocirile prezumate de străbunica. Nu, dragă. Murise nu știu ce Rosalinda în telenovelă. Gata, nu mai fac telenovelă.
  • Mariana, de care povestea străbunica. Lotul a fost pedepsit diferențiat, străbunica – vorba lui Steinhardt “a, trei ani – n-ai făcut mare lucru”. Dar biata Mariana avea tată fost chestor sau nu mai știu ce la poliția regală – cincisprezece din oficiu…
  • Ce frumoase sunt poveștile cu “rezistă, gândește pozitiv”, “nu te conecta cu oameni cu vibe toxic”… sunt cel mai millenial de millenial, îmi închipui scena : tovărașe securist, vă rog să îmi dați un ursuleț de pluș și să nu mai zbierați așa la mine, mai ales când îmi dați cu vâna de bou pe spinare, pentru că această atitudine cu vibrație negativă mă împiedică să procesez cu visuddha ceacra învățământul carmic aka mi se pune un nod în gât »… Mariana a murit de tbc pentru că nu voia să mai mănânce… că nu putea avea vibe bun la ce pățise.
  • Și… străbunica s-a rugat o viață pentru sufletul milițiencei care le-a dat voie să aprindă un ziar pentru Ma​riana, ca să nu moară fără lumină. Crezi că eu am să pot să fiu așa dacă-l văd pe frate-meu făcând criză de epilepsie după criză de epilepsie, dureri de cap de simți că-ti explodează grenade înauntru și alte finețuri ? Ce tare ar fi să spun ca da, frate, așa facem. Optimist și aproape jucăus, și el, sfinte, el chiar ar încerca să fie jucăuș, și ar fi asa până la capat, nu trebuie să ți-l descriu eu.
  • Mă semismiorcăi în fața ta acum, ca un bou. Deși e clar ca nu e mișto să faci telenovelă, nici nu e mișto să presupui lucruri despre ce ai face dacă și dacă nu… Eu nu mă descurc fără presupuneri, de aia sunt timid, uneori stângaci și… fratele meu care e cât știi tu că este el în inima mea îmi spune « Kostas-latență variabilă la parametrare » și în alte feluri care o să mă facă să mă ascund ca să smiorcăi dacă… Uite, vezi, dacă.
  • Sfinte, examenul ăla falsificat cu patru ani înainte să mă nasc. Când am auzit de el, am crezut că da, bine, o să încord mușchii, mușchii minții și alea, alea. Și bunicul, pomenească-l rugăciunile vazute și nevăzute, îmi spunea din liceu, așa, pe la o cafea, cum e « sistemul ». Pff. Baronul Harkonen – mic copil. Ala, din ce descrie romanul – băiat serios, prea serios. Ies la un examen, cu două sute de întrebari cu răspunsuri multiple, opt sute de punctaje maxime. Are candidatul voie cu biscuiți și apică ? N-au mai avut după aia. Că domnii și donșoarele candidat/e au adus biscuiți orientați nord-sud-est-vest cu crestături sau alte semne pă ei. Pă ei. Pă mama lor. Hap un biscuițel, jap patru întrebări. Trebuiau să dea examen încă odată pilele între ele, moment în care s-au autodenunțat câțiva. Asta numai în România putea să se întâmple, sfinte. Bunicul zice : Kostas, scumpete. Nu-ți fă iluzia că scăpăm curând, adică – de biscuiți scăpăm, de sistem – you wish, kid. După ce mi-am dat seama că nu glumea, n-am putut. Eu nu pot face față la asemenea oameni, înțeleg multe despre ei, să-i judece procurorii, tu sau susurul apelor, dar nu. Nu.
  • Așa că stau aici cu tine, pălăvrăgim. Cum arată. Mă duc la psiholog să mă «acompanieze în timpul evenimentului critic». Nu știu ce e mai obscen, o « vrăjitoare » aprinzând lumânări la morți « să crape vecinu’ nasol » sau « parametrii testelor arată posibila depășire a capacității de a integra evenimentul »… cum am ajuns să ne facem asta ? Funeralii cu aromă de pvc științific natural.
  • Vezi, cam cinci minute am vorbit și începe să fie puțin mai bine, venisem pregătit să te înjur în avans. Timid, dar scandalagiu, ce combinație. Mai aprindem o lumânare. Încă una. Încă una. Și asta. Și pentru tine, străbunico, cu dedicație. Cred că atâtea plăcinte ne-ai făcut că putem face drum între reședințele familiei, cu plăcinte puse pe cant.
  • Eram cu Andrei la cafeneaua de peste drum. Și vine aia. Sfinte, să-l ierți că face din astea. Fund cât o întreprindere mică-mijlocie. Unghii. Pietricele mauve pe unghii. Patnofi, da, patnofi de firmă, cu călcâiele fătate peste borduri. Geantă dă firmă, să moară Jan.
  • Ashe vre-a o cafe-a cu oat-miil… a durat vreo cinci minute lungi să-nșire ce-ar mai vrea și ce s-a răzgândit, și lista de pros and cons, zici că făcea raport un investitor mare la bursă în fața lui Warren Buffet. Mă uitam deja la ăsta al meu, că știi cum face. Semne din diverse, disperare. Banditul îmi face semn că stă cuminte. Mda. Dar aia a ajuns la grăsimea hidrogenată din donut. Genul ăla obosit de foofă cu semibani despre care s-a spus « șansa ei e să accepte orice i se cere »… iarta-mă, nu s-a spus, îți spun cum le zice frățiorul, eu le înjur pur și simplu. După cinșpe minute lungi de teoria grăsimilor hidrogenate, plus morală facută bietului băiat de la tejghea, că patronul nu face educația clienților, era clar :
  • « Domnișoară, hai să agree on what we shall disagree – Nu ne vom petrece weekendul abia început după meterezele pe care te bați cu atâta strășnicie pentru puritatea biochimic-fenomenologic-educațională a gogoșii cu coconut butter preț de fo’ cinci, maxim șase grame, cu tendința la a se transforma în pi grame de grăsime și calcule de zecimale infinite.»
  • Greșeala maximă a fost că aia ca a-nțeles faza cu meterezele, mai bine n-o prindea. Râdea lumea, mai ales ăia vreo doișpe adunați în spatele nostru, care așteptau și ei cu interes să se termine liturghia cocos-oatmeal.
  • « Faceți body shaming ? Nu e frumos! »
  • « Stați că nu înțeleg, ce e aia ? Ştiți, eu sunt mai de la țară, Andrei Comnea mă cheamă. »
  • La faza asta, toata coada și câțiva de la mesele mai apropiate au avut reacția aia de români, veniți, bă, sa vedeți cum îi face un golan la una. Explicații. Ce e body shaming. Nemericul ăsta mic : « A, nu, vă rog, nu mă luați cu astea, eu sunt disonant cognitiv și nu mi-am început viața sexuală, vreți să vă fac istoria traumelor mele ? » Şi clipea așa, la ea, cu ochii aia căprui la care nu rezistă nicio persoană cu sex de pe fața planetei, afară probabil de melci, în momentul tranziției de la un sex la ălalalt.
  • A plecat, sfinte. Era să-și uite caah-fe-ahua. L-am certat că am stat mai mult decât dacă o lăsa în pace. «Kostas, eu sunt și puțin psihopat când dau de d-astea. Şi : scuză-mă, nu era vorba de grăsime sau nu, ci că ea n-avea cultura consumatorului. Nene, vrei să știi cât polyunsaturated alea-alea ? Vino la o sesiune specială, nu ne pretinde să stăm la dosul tău până transformi tot spațiul social în arhitectura celulitei.» După care, ingenuu, (afurisenie) : « Da’ știi că am fost și cu grase. » Sfinte. Chiar a fost, și chiar se purta salon. Chiar au spus unele că baiatul ăsta merită, doar că trebuie să treci prin… şi prin…
  • Dar minte. Iartă-l, și dacă are și dacă n-are ceva grav. Nu-i psihopat, e aşa sensibil încât simte prostia şi cenuşiul-cu-speranțe-autosufocate, de la distanță. Şi la un moment dat, se apără, şi se apără pe filosofia atac, asta e. Andrei, fratele meu adorat, pare să fie un trimis al tău să contraatace prostia gri, oamenii care mângâie cercuri până devin vicioase, l-ai mai făcut şi seducător. Tu ai făcut asta, nu ?
  • Aşa că o să plec, mă duc la mama, cu gândul ala idiot că nu ştiu cum să scot treaba la capăt cu mama. De fapt, nu am cum scoate. Dacă n-are nimic şi o să trebuiască să-i scot pe nas că ne-a speriat, fă-i rost de una să-l potolească. Pentru că e singura speranță, cred. Andra e cu el doar pentru că le convine treaba, Andra, dacă-i spun să-l mai schimbe pe nebun, o să zica doar « Why should I, bro’ ? ».

(Va urma)

Dr. Alexandru Theodor Amarfei