prietenului Bogdan I.

a venit regele. în spate purta pumnalul cu care a fost ucis
pentru că arsese viţa de vie, ca războinicii să nu se mai îmbete.
am tresărit. regele purta pumnalul şi în suflet, pe ceea lume.

– te doare?

– cu ce fleacuri îţi pierzi vremea…, a zis

– nu te doare pentru că e doar în suflet

– sufletul doare mult mai rău ca trupul, a zis,
numai că eu sunt cel care a primit pumnalul.
când m-au înjunghiat, durerea a fost în ei
o poartă veşnic.
eu o port doar în visul tău, a zis, şi chipul regesc
s-a schimonosit ca de un junghi

– şi la mine de ce ai venit?

– pentru că port şi eu suferinţa faptelor mele regeşti
şi nu vreau să mai chinuie pe alţii
puţinul rău pe care mi l-au făcut

am tresărit de spaimă
regele îmi cerea să-i uşurez supuşii trădători
de o rană veşnică

– nu te teme, a zis regele
dacă am venit, înseamnă că poţi să ne ajuţi

vino, viţă regească, în rana pe care o port
ca şi cum pumnalul scos doare la fel
cu cel care străpunge
vino, rană, adu în sufletul mort
o beţie în plus şi, într-un soare în care
viaţa nu poate încă ajunge,
una cu un strugure mai puţin!

– te îmbeţi cu apă, a zis regele.
vezi că eu nu pot arde, ca pe vie, oceanele.
răsuflarea lui trimitea spre mine soare şi vin.

pe poartă ies şi plutesc, aşteptând scrisul, icoanele.

regele mi-a facut semn cu mâna şi a zâmbit.
dar te doare mai tare, am zis, cutremurat.
a zâmbit din nou, şi mi-a răspuns:
nu a avut niciodată vreo importanţă…

Dr. Alexandru Theodor Amarfei