Geneza pocăinței

La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.

La începutul pocăinței se află gândul că suntem trecători și că toate cele pe care le facem străini de cele cerești dorite nouă de Dumnezeu sunt pământ. Pocăința începe cu a căuta cerul. Nici nu începem noi bine și Însuși Domnul vine în întâmpinare, fiind fiul risipitor pe cale sau abia ridicându-și ochii, și repune cerul din nou deasupra noastră. În starea pătimașă avem acoperiș pământul. O simplă mărturisire face să avem din nou deasupra cele cerești și să putem pune început să deosebim cele cerești de cele pământești.

Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.

Plânsul aduce Duhul Sfânt în hăul întunericului păcatelor din noi, dacă acceptăm că suntem netocmiți (nemântuiți, proiecte suspendate) și deșerți (nimic din ale noastre nu se poate și nu ne poate muta la cele cerești). Suntem ca un tipar gol care nu poate primi de la meșter turnarea metalului ca să nască un chip, pentru că e stricat. Dar nu avem nevoie să purtăm vreo nevoință la acest început, nici să raționăm ceva, pentru că Duhul se poartă pe Sine în cele ascunse ale noastre și cunoaște cele spre îndreptare. E nevoie de această purtare ascunsă a Duhului în om tocmai pentru ca cele stricate, pătimașe și dușmănoase ale noastre să nu poată afecta însăși renașterea conștiinței.

Și a zis Dumnezeu ”Să fie lumină”. Și a fost lumină.

Lumina pe care o putem primi în conștiință este de trei feluri – drăcească, proprie făpturii și dumnezeiască. Lumina drăcească mincinoasă este cea care duce la pierderea sinelui. Lumina creată este rămășița de putere adamică rămasă în noi care dă strălucire minții și conștiinței, dar este afectată de cădere și făcută dependentă de conlocuirea cu un trup efemer. Lumina dumnezeiască însă, deși nu vine nicicum de la noi, este nepieritoare, necreată și rezidește făptura ca din temeliile lumii, mai bine zis, dinainte de ele. De aceea zice Apocalipsa că vor fi căutate în cartea vieții numele scrise acolo de la întemeierea lumii, nu în aceea că ar exista predestinare ca și cum unii sunt garantat mântuiți iar alții cu orice chip pierduți, ci pentru că pocăința rescrie în noi cu energii dumnezeiești dregătoriile noastre ca și cum am fi zidiți odată cu Adam, dar ridicați prin Hristos, Care se face Adam cel nou, mult mai presus de planul cel gătit pentru întâiul Adam.

Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.

Dumnezeu nu cere pocăința cu lacrimi de dragul de a ne chinui ci așa cum un medic face pacientul să treacă prin anamneză, întrucât adâncul răutății are rădăcini puse mincinos în om, anamneza adâncă și aducătoare de lacrimi curăță cele dinăuntru ale omului, separă cele rele de cele bune, aduce adevărata cunoaștere a lucrărilor proprii sufletului și reflexia luminii divine în om face omul ”a treia lumină” a lumii, prima fiind Dumnezeu Însuși iar a doua – ființele îngerești netrupești. Dumnezeu coboară asupra omului cu delicatețe, ca și cum și-ar sfii în fața noastră atotștiința și atotputerea, așa încât voința omului să nu fie nicio clipă constrânsă. Până și despre Sodoma Dumnezeu spune ”mă voi coborî să văd dacă este așa” (precum se suise la El strigarea contra nelegiuirii) ”iar de nu să știu”. Celor care fac cele mai mari minuni dar trăiesc în nemărturisire Dumnezeu le spune ceva înfricoșător: ”Niciodată nu v-am cunoscut pe voi”. Într-adevăr, să ne închipuim un prieten drag și foarte apropiat în vizită. Nici el nu va intra la noi cu sila, nici noi nu vom ascunde de el ceva din ale noastre. Nici el nu va întreba dinadins ceva despre care știe că ne-ar apăsa, dar nici noi, dacă îi cunoaștem nemaipomenita dragoste și desăvârșita bună credință, nu vom tăgădui. Mărturisirea către lumina dumnezeiască face reflexia luminii dumnezeiești în om din nou prielnică omului și desparte de noi întunericul conștiinței care duce la moarte. ”Și lumina a strălucit în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”. Vedem până și pentru cele până înainte de pocăință aflate ca vrăjmașe omului delicatețea divină. Nu spune ”iar întunericul nu era bun” sau ceva asemănător, ci doar că lumina era bună și că Dumnezeu a ținut să vadă bunătatea ei în începutul rezidirii noastre. Așa spune Mântuitorul Iisus Hristos celor cu mărturisire bună: bine ai zis. Duhul lui Dumnezeu purtându-se deasupra adâncului înseamnă și: Dumnezeu își aduce cu maximă blândețe (ca pe o atingere cu totul fără greutate) pe însuși Duhul Său ca să atingă în noi cele amputate de la mântuire de grozăvia căderii îngerilor. Ne separă de neantul la care tind puterile întunericului și pune acolo adâncul tainei. De aceea psalmistul zice ”și noaptea ca ziua va lumina” iar sfinții care au văzut lumina nezidită spun că lucrarea dumnezeiască revelată este, paradoxal, ca o tenebră deasupra luminii dar nu în aceea că ar fi întunecată așa cum concepem noi întunericul ci că simțurile sufletului uman nu au încă organe potrivite pentru a trăi și pricepe. De aceea, de unde în starea pătimașă suntem despărțiți de cele dumnezeiești, în pocăință nu mai suntem cu totul despărțiți dar nici cu totul cunoscători, spunând apostolul ”în parte cunoaștem și în parte proorocim”. Așa cum soarele luminează doar o parte a pâmântului dar nu în sensul că partea rămasă în umbră e privată de el, ci va veni și vremea ei, și pocăința aduce o stare similară folosului nopții – moartea e odihnă. Atât în aceea că cel mort patimilor dobândește odihnă de cele care despart sufletul de Dumnezeu, cât și în aceea că moartea însăși nu mai desparte de Dumnezeu, așa cum noaptea nu poate sili soarele să nu apară. Căci pocăința cea mai adâncă înseamnă să înțelegem și să trăim atât cât socoate Dumnezeu cu putință cum Mântuitorul, pătimind toate ale noastre, murind, s-a odihnit de patima trupească (”săvârșitu-s-a…”) și a odihnit omul de apăsarea că moartea duce la iad.

Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.

Ziua întâi a săptămânii devine Duminica Învierii. Sufletul în pocăință fiind are o pregustare a celor veșnice. Paragraful dezvoltă cele spuse în cel precedent: Fiul și Cuvântul Domnului, Iisus Hristos noul Adam, numește cele de nenumit care se amestecaseră când vechiul Adam a cunoscut în chip mincinos binele și răul. Puterea adamică de a numi lucrurile face noaptea să nu mai aibă asupra noastră domnie de nesfârșit. De aceea moartea e doar o înserare care aduce promisiunea dimineții zilei a opta celei neînserate. Lumina nezidită dobândește cuprindere în om prin Cuvânt și Cuvântul deschide cele ferecate ale omului pentru veșnicia fericită. Nu cel care se pocăiește vorbește pentru sine ci întrucât pocăința noastră e sinceră, în aceea Cuvântul dă din nou înțeles și celor raționale (ziua) și celor tainice (noaptea), de aceea psalmistul bucurându-se, spune: dar întunericul nu este întuneric la Tine, iar noaptea ca ziua va lumina (Ps. 138).

Dr. Alexandru Amarfei

Versetele: Facerea (Geneza) – (1-5)

Reclame

Despre Întrupare, cădere și apariția neputințelor și a bolii, precum și despre vindecare și rațiunile ei potrivite cu lucrările dumnezeirii în trup (I)

Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.

Conform revelației primite de la Sfântul Apostol Ioan, și păstrată ca atare numai de tradiția bisericii ortodoxe, Dumnezeu urma să Se întrupeze și dacă Adam nu cădea. Prin această coborâre, posibilă numai prin lucrarea asupra Sieși a naturii divine și revelată în trepte omului, făptura urma să fie odihnită de iminența unui urcuș nesfârșit în cunoaștere și perfecționare spre o esență dumnezeiască de fapt de neatins și de neconcretizat creaturii. Am fi urcat, ca îngeri sau oameni, eternități, și necircumscrierea Lui Dumnezeu tot ar fi apăsat asupra noastră. Dumnezeu pregătește concret un act de smerenie care stârnise gelozia îngerească atunci când fusese anunțat ca plan – pentru îngerii cei mai mari și desăvârșiți nu se face înger, dar pentru om, a zecea verigă rațională și sensibilă a ierarhiei, se face uman. Dumnezeu acceptă circumscriere în materie prin conlucrare cu cea mai smerită, cea mai puțin dotată cu măreție verigă a ierarhiei, pentru ca necircumscrierea Sa în duh să nu mai apese asupra făpturii. Pentru ca acest act să nu aducă trufie asupra făpturii, și pentru ca în conștiința oamenilor să existe marcat deplin faptul că marea lucrare a întrupării nu este meritul unuia singur, ci un sacrificiu dumnezeiesc care cheamă o conlucrare omenească, și întrucât circumscrierea dumnezeiască de la necircumscriere urma să fie o lucrare acoperită de taină, inaccesibilă unuia singur, Dumnezeu pregătește firea omenească pentru o dualitate fertilă bărbat/femeie.

Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului, și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, să vadă cum le va numi, așa ca toate ființele vii să se numească după cum le va numi Adam.

Dumnezeu deschide ochii conștiinței lui Adam pentru stăpânirea animalelor pământului și implicit pentru stăpânirea puterilor sufletești, inclusiv cele care guvernau asupra patimilor sufletești (fiarele) care ar fi putut fi rezultate prin tentații de la firea îngerească căzută. Adam devine normă și normalitate a naturii, conștiința din care emerg sensuri pentru cosmosul văzut. Este primul act de circumscriere a Lui Dumnezeu față de om: Dumnezeu, care e singura ființă care are atributul de a se opri, restul ființelor fiind natural create spre o anume mișcare, se oprește din dregătoria universală de dătător de sens și stă (își sacrifică imaginea și forța guvernatoare față de ființa lui Adam) să vadă (să primească de la Adam comunicare vie) ce sens și normă dă Adam după libertățile natural sădite în el ale conștiinței.

Și a pus Adam nume tuturor animalelor pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor potrivit pe măsura lui.

Se accentuează o lipsă în Adam care e primordiul circumscrierii divine intime cu omul: pentru misiunea de a își da sens sieși (împlinirea măsurii lui) omul nu are entitate paritară. Se revelă făpturii un început al misiunii umane de a circumscrie divinitatea.

Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.

Emergența puterilor conștiinței față de care omul devine dualitate bărbat/femeie are loc în somn greu – și anume, față de misiunea de a circumscrie pe Dumnezeu prin unire trupească bărbat/femeie, omul nu are la început conștiință trează. Această conștiință trebuia să devină din ce în ce mai trează și, pe măsură ce s-ar fi realizat aceasta, Duhul Sfânt ar fi intervenit asupra omului în forme din ce în ce mai sensibile. Până azi misiunea omului este de a trezi conștiința din acest somn greu și a dobândi lucrarea Duhului în forme sensibile. Circumscrierea Lui Dumnezeu, ca locuire/întrupare în dihotomia barbat/femeie ar putea fi comparată vag cu felul cum metalul topit ar sta într-o matriță făcută din două jumătăți până la solidificare. Pe măsură ce metalul se răcește, căldura lui se transmite matriței. Pe măsură ce matrița transmite răceala sa metalului, el devine mai capabil să preia formă materială și circumscrisă de la cea apropiată de a focului, plasmatică, necircumscrisă. Așa cum o matriță din pământ nu poate elibera forma metalului turnată în ea dacă nu e făcută din două jumătăți, ci trebuie spartă dacă ar fi un gol circumscris de o formă unitară, din care metalul solidificat nu mai poate fi scos, omul nu putea fi făcut să circumscrie pe Dumnezeu și, în același timp, să-L arate celorlalte făpturi create, decât făcând să iasă circumscrierea Lui ca formă emergentă dintr-o dihotomie în desăvârșire care produce o unitate în circumscriere. În acest sens spune Hristos întrupat că cine vede fața Lui vede pe Tatăl, nu întrucât fața Lui făcută văzută ar anihila ipostazierea treimică, ci în aceea că necircumscrierea dincolo cu mult de granițele ființei și dincolo de orice înțelegere a ființei chiar și a persoanelor Treimii ipostaziate este făcută să devină circumscriere în granițele ființei prin darul Tatălui, jertfa Fiului și lucrarea Duhului. Și tot în acest sens spune Hristos ca cine mărturisește circumscrierea Lui pentru om, de la Tatăl o face prin Duhul, cu alte cuvinte, smerenia Sa este să nu producă propria mărturisire nici în creatură, ci să lase această lucrare Duhului pentru creatură, omul fiind chemat să articuleze la propriu ipostazierea Lui Dumnezeu-Treime pentru tot cosmosul și pentru făptura îngerească în feluri care îngerilor nu le sunt proprii – ceea ce sfinții numesc la om ca fiind <a treia lumină>. Dacă îngerii fac vizibile virtuți ale dumnezeirii reflectate intim în adâncimea fiecărei entități îngerești potrivit cu lucrarea fiecăreia, oamenii sunt făpturi care universalizează circumscrierea Lui Dumnezeu ca entitate tangibilă material și inteligibilă personal. Așa cum un obiect turnat după geometria obișnuită, care ia formă în lumea cu trei dimensiuni, are volum, față și muchii, tot așa dumnezeirea ipostaziată în Hristos are în trupul Lui lucrarea ascunsă a Tatălui, Care rămăne ascuns tot așa cum conținutul unui volum este ascuns de fețele și formele lui aparente. Hristos este cea mai intimă persoană a treimii cu omul manifestat drept chip și asemănare, tot așa cum fața unui metal turnat în matriță este intimă și desăvârșit aplicată formă pe formă cu matrița. Duhul este cel care dă măsurile circumscrierii și cunoașterea după măsură pământească a celor cerești și universale și după măsură cerească a celor pământești și universale în felul în care muchia nu are existență de sine, fără a delimita o față, decât atunci când e rază, dar raze de lumină care definesc muchii pot constitui o interfață sau muchiile unui volum delimitează zone de cunoaștere. Așa, Duhul, deși nu are un ”facies” definit, este Cel mai intim cu adâncimea care definește sinele, precum și cu nemărginirea care nemărginește sinele, până acolo încât Hristos afirmă, în unele contexte mustrător, că, indiferent de orice virtuți și lucrări, fie și suprafirești, refuză să cunoască (lăuntric, se poate înțelege) pe cei care nu L-au cunoscut prin Duh. Desigur, această comparație cu un volum, fețe și muchii este una limitată omenește, dar tinde să arate că Treimea nu este, așa cum fals acuză unele secte și religii noncreștine, o multiplicare de dumnezei de tip politeist, ci explicarea unei ipostazieri divine în lume și ierarhie fără care Dumnezeu nu poate să fie cunoscut nici trăit. Dacă mergem puțin mai departe și presupunem că în matriță nu este turnat metal ci diamant, așa zicând, cel care privește diamantul nu vede propriu zis conținutul (esența comună a Tatălui, Fiuluiși Duhului) ci, privind prin fața perfect transparentă delimitată de muchii, întrezărește pur și simplu transparența însăși. Iar privind muchiile întrezărește circumscrierea. În lumină reflectată vede ca în oglindă fața sa proprie, deși privește fața pietrei, iar în transparență vede lumea, ca și cum piatra nici nu ar exista, deși ea însăși e mediul propriu privirii, și prin transparență poate fi văzut/cunoscut. Fiul este piatra prețioasă desăvârșit șlefuită și desăvârșit delimitată (smerită prin margini neluate de la Sine ci de la Duhul) prin Care vedem și transparența plină de dragoste a Tatălui și luarea de ființă dar și darul de a primi nemărginire prin Duhul, și desăvârșirea contemplării dumnezeirii reflectată în toate. El primește circumscriere în noi nu în aceea că ar avea nevoie de una sau i-ar fi necesară ipostazierii, așa cum diamantul nu are nevoie de inel sau coroană ca să fie perfect, dar are nevoie de ele ca să fie purtat. Plinirea cu carne a coastei luată de la Adam este una din cele mai dificil de sondat realități umane expusă de Scriptură. Ea definește preoția ascunsă în bărbat. Bărbatul are capacitatea primară de a sluji circumscrierea în materie ca inițiere (început). El slujește asupra unei lipse devenită exces material, dar nu în sensul unei lipse pur și simplu ci a unei lipse interioare cu calitatea de a atrage nevoia de plinire cu duh nematerial asupra unui exces material lumesc, exterior.

Iar coasta luată de la Adam a făcut-o Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.

Calitatea femeii de a fi adusă la Adam este calitatea femeii de a fi biserică. Femeia este materializarea lipsei devenită spațiu pentru duh. Așa cum o față a matriței nu este neapărat imaginea în oglindă a celeilalte (ar rezulta un obiect perfect simetric, cu axă de simetrie) ci poate avea o altă formă și orientare spațială, dacă ne închipuim viața cu duh turnată într-un tipar însuflețit de nevoia de a fi meșter și în același timp formă a acestei turnări, și așa cum meșterul cel mai iscusit nu folosește măiestria pentru a produce non-formă ci formă desăvârșită, nevoia lui Adam de a sluji Duhul cu duh se întrupează în Eva. Iar golul-matriță care va sălășlui întruparea, conținând, deci, toate modelele perfecte ale primirii circumscrierii Celui fără margini Care Își asumă margine, este dat Evei cu necesitatea firească de a primi slujirea lui Adam și în același timp forțele care plăsmuiesc trup la propriu pentru întrupare. Femeia primește plenitudinea trupească a întrupării. Bărbatul primește aptitudinea universalizării ei prin reflectări asupra întregului cosmos ale Duhului prin Care aptitudinile de a primi întruparea luminează toată făptura cu odihnă. Adam primar urma să fie arhiereu iar Eva primară biserica universală.

Și a zis Adam: iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

Adam spune că femeia nu este o alteritate trupească inferioară așa cum susțin unele erezii, nici corporalitate bazată pe fundamente diminuate (oase). Dihotomia este marcată trupește așezând simbolic oasele (parte fixă) ca fiind calitate diferită de carne (parte mobilă), dar una ca origine și lucrare în amândoi. Adam mai spune că Duhul în forme sensibile va locui în oamenii care conlucrează în realizarea Întrupării în felul natural în care trupul conține formă și mișcare fără ca acestea să fie conflictuale deși sunt dihotomice. Acest trup urmează să fie odihna făpturii în felul natural în care mintea e odihnită într-un trup sănătos, fără să fie conflictuală cu mișcarea sau nemișcarea acestuia, ci comandându-le firesc pe ambele.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Adam și femeia lui erau goi și nu se rușinau.

Desăvârșirea omenească pământească se face prin comuniune în lucrare, însă, așa cum o matriță nu este decât firesc goală în așteptarea materiei care să ia formă, așa erau și protopărinții așteptând lumina veștii și lucrarea fizică a întrupării. Așa cum o matriță nu este cu nimic de rușine pentru că încă nu a primit metalul, ci, dimpotrivă, este de mare cinste tocmai prin precizia cu care meșterul i-a lucrat aptitudinea de a sălășlui formă, dar nici nu reprezintă nimic prin sine decât pământ, protopărinții nu aveau lumina conștiinței deplin trează asupra antitipurilor (formelor din eternitate) care circumscriu întruparea, făcând pe Cel neînceput să ia început ca circumscriere în om. Nu știau că sunt goi (au un tipar lăuntric), dar nici nu se rușinau, așa cum o matriță în care metalul fierbinte nu a fost turnat nu are lumină lăuntrică proprie, nici cunoștința lăuntrică a goliciunii cu sens.

Alex Amarfei