10. În ziua a douăzeci şi patra a lunii a noua, în anul al doilea al lui Darius, a fost cuvântul Domnului prin gura lui Agheu proorocul, zicând:
11. „Aşa zice Domnul Savaot: Cere, deci, preoţilor o hotărâre la aceasta:
12. Dacă cineva ia carne sfinţită în poala hainei lui şi se atinge cu poala de pâine sau de bucate fierte, de vin, de untdelemn şi de orice mâncare, oare se vor sfinţi acelea?” Şi au răspuns preoţii şi au zis: „Nu!”
13. Şi a zis Agheu: „Dacă cineva spurcat, prin atingerea de un mort, se atinge de vreunul din lucrurile acestea, oare ele se spurcă?” Şi au răspuns preoţii şi au zis: „Se spurcă!”
14. Şi a răspuns Agheu şi a zis: „Aşa este poporul acesta şi aşa este neamul acesta înaintea Mea, zice Domnul şi tot aşa este şi cu lucrul mâinilor lor: tot ceea ce ei aduc jertfă este spurcat.

omul cu carnea sfințită în poala hainei este clericul care crede ca hirotonia ține loc de orice sau bigotul care se împărtășește dar crede că aceasta ține loc de lucrarea virtuții (praxis). pentru aceștia sfintele nu ating sufletul, ci stau a lui, adică Dumnezeu e exilat între sufletul și trupul lor, reținut de la a atinge sufletul de țesătura deasă a trufiei, slavei deșarte, închipuirii de sine, asa cum o țesătură nu lasă să se atingă ceva de corp cu totul chiar dacă vin în contact aproape intim.
acești oameni, ce-i drept, nu pot sfinți nimic în afara ritualului, pentru ca ei înșiși nu sunt în contact sufletesc cu lucrarea sfințitoare, sunt doar ca niște vase care poartă lucruri de la un loc la altul.
însă în ochii lor, un biet om oarecare care suferă de un păcat (cel spurcat prin atingerea de mort), este pricina de spurcare a lumii, tocmai pentru că ei cred ca sfințenia ca și spurcăciunea locuiesc undeva în periferia ființei.
din aceasta cauză bilanțul lor este de fapt negativ: ei nu cred ca pot sfinți ceea ce păcatul spurcă.
aceasta concepție fals-smerită în fața poruncilor face de fapt, prin necredință și lipsa de râvnă autentică, să pară ca păcatul poate ataca în feluri pe care credința nu le poate apăra, adică, culmea nebuniei, slăbesc pe Dumnezeu în raport cu răutatea. sfințenia ajunge să fie o formă (delirantă…) de a feri de păcat și spurcăciune lucruri și oameni dar ea, în ochii bigotului, nu este suficientă, este învinsă de păcat.
tot de aici se trage credința (catolicizanta ca sa-i spunem originea) în magie. întrucât privesc tot harul ca având acțiune ca și cum ar fi creat, bieții oameni care suferă de bigotism ajung să creadă că păcătosul transmite răul nu asupra omului ci asupra sfintelor, că, așa-zicând, ar polua lumea într-un fel asemănător cu răspândirea unei chimicale. de aici decurge tendința de a privi păcatul într-un fel similar fobiei de microbi, o adevărată năpastă sufletească, și o formă de a păcătui ea însăși.
SFINȚENIA ESTE MAI MARE ȘI MAI PUTERNICĂ DECÂT PĂCATUL DAR NU POATE LUCRA ÎNTR-O CONȘTIINȚĂ INACTIVĂ SAU CARE MICȘOREAZA CREDINȚA SUB PRETEXTUL RESPECTĂRII LEGII.
ORTODOXIA ESTE SFINȚENIA CARE ISPITEȘTE MAI PUTERNIC DECÂT PĂCATUL ȘI CARE PĂTRUNDE ÎN SUFLET ȘI TRUP MAI ADÂNC DECÂT BOALA.

Alex A