Ție Doamne, cu dragoste!

Motto: „Iisus Și-a ridicat ochii în sus și a zis: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat” – Ioan (11:41)

Mi-L imaginez pe Dumnezeu nerăbdător ca un îndrăgostit, ce-și aşteaptă iubita, doar că El – Stapânul a toate – aşteaptă astfel rugăciunea noastră, pentru a ne dărui ceea ce ne dorim și ne este cu adevărat de folos!

Cum ne-a înzestrat de la început cu deplină libertate, nu se amestecă în viața noastră, fără a fi invitat!

Și dacă Însuși Hristos I-a mulțumit Tatălui Său pentru că I-a ascultat rugăciunea de a-I învia prietenul, mort de 4 zile – pe Lazăr, avem cel mai grăitor exemplu de conduită, cea a Fiului Celui Atotputernic! Adică, exemplu de rugăciune către Dumnezeu – chiar rugăciunea stăruitoare – și mulțumirea!

Dovada că ne rugăm cu profundă credință, nădejde și dragoste, poate fi rugăciunea de mulțumire, înainte chiar de a primi cele cerute!

Când intri în dulceața rugăciunii, când inima Îl simte pe Mântuitorul, bucuria aceea fără seamăn, vestește că rugăciunea noastră a fost primită și ascultată! Și, dacă într-adevăr avem încredere în dragostea lui Dumnezeu pentru noi, vom primi cu seninătate chiar și neîmplinirea rugăminții, atunci când acel dar nu este cu adevărat bun pentru noi!

Lăsându-ne viața deplin în voia Domnului, alungăm îngrijorarea și anxietatea – care este însuși diavolul, ascuns în straiele iraționalității noastre.

De unde știm că Dumnezeu așteaptă să-I mulțumim? Păi, vedem și în pilda celor 10 leproși.

„Astăzi, când mila lui Dumnezeu vine în Persoană să caute şi să cureţe pe pedepsiţii Săi, iată că nu găseşte recunoştinţă în Israel. Dar, a găsit-o între străini, la un samarinean. Iată de ce se spune că binefacerea şi cu recunoştinţa sunt două virtuţi care nu s-au întâlnit amândouă pe pământ. Iată încă o amărăciune a lui Iisus. Nouă, din zece, iarăşi se vor fi apucat de rele.” – (Cuviosul Parinte Arsenie Boca).

Și de ce-I trebuie Lui recunoștința noastră?

Pentru că recunoștința este un tip de atitudine foarte înaltă, întrucât influenţează nivelul nostru de conştiinţă şi nivelul de conştiinţă al altor persoane, într-o manieră foarte profundă.

Mulțumindu-I Lui, adâncim în noi conștientizarea dragostei împărtășite și legătura intimă cu Creatorul nostru, cu Tatăl nostru Cel ceresc, reflectăm în conștiința o profundă și aducătoare de nădejde bucurie, că nu numai că nu suntem singuri, ci și faptul că suntem extrem de valoroși pentru Dumnezeu, că suntem fiii Lui – Altețe Regale. Și din postura de fii ai Celui Preaînalt, Îi aducem prinos de recunoștință.

Iar amărâtului nostru frate, ce-și întrerupe o clipă egoismul, pentru a ne întinde o mână de ajutor, chiar dacă nu ne este prieten, sau poate cu atât mai mult când nu ne iubește, cum să nu-i mulțumim?

Recunoștința ne încălzește întâi nouă inima, apoi îl face și pe dăruitor să se simtă un om mai bun și așa inimile amândurora se umplu de dragoste. Chiar dacă omul se întoarce la meschinăria vieții lui, nu poate uita clipa acea de Lumină și va mai îndrăzni să-și ajute semenul.

Amintiți-vă de tâlharul cel respectuos, răstignit și îndurerat, alături de Hristos – Cel nevinovat!

În adâncul suferinței sale, găsește totuși puterea – el care făcuse numai rele toată viața – să-l certe pe tâlharul cel blasfemator și să recunoască nevinovăția și nedreptatea, făcută lui Hristos, cât și propria-i vinovăție, ca o spovedanie publică.

Cuvântul bun, al unui om aflat într-o suferință asemănătoare, spus Celui ce – ca om – se simțea părăsit de Dumnezeu, dar care – ca Dumnezeu-Fiul, își asumase și condiția umană și se jertfise, pentru a-l restaura pe omul cel căzut, îl mângâie pe Hristos și-L înduioșează!

Și iată cum îi este recunoscător Dumnezeu-omul, celui mai căzut dintre oameni, dar care lucrează porunca dragostei și  mărturisește Adevărul: tâlharul, care toată viața furase, fură și un loc în Rai, devenind primul lui cetățean!

Dacă ieșim din balta călduță a văicărelii, a auto-victimizării, putem vedea că avem atâtea pentru care să fim mulțumitori și pentru care să dăm slavă lui Dumnezeu!

În cinci zile a creat Dumnezeu – prin Cuvânt – tot Universul, pentru a-i face zestre coroanei Creației Sale – Omului, de care s-a ocupat personal pentru a-l zidi, în ziua a șasea, cu propriile-I sfinte mâini! Cum să nu-I fim recunoscători?

„Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. / Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. / Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. / Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă.” – Psalmul 138 – (13-16)

Dumnezeu nu S-a retras din Creația Sa; ne veghează și ne așteaptă să-L chemăm, să-L primim în viața noastră!

Nu ne-a predestinat unui anume fel de viață, dar, fiind Atotștiutor, pre-cunoaște deciziile pe care le vom lua.

Pentru că El, Cel care a creat Timpul, fiind însă etern, ne însoțește în micuța noastră viață clipă de clipă, cunoscându-ne cele mai ascunse gânduri, dar se retrage delicat și discret, lăsându-ne Intimitatea deplină.

Nu numai că este un Tată nespus de bun și de iubitor, de îndelung răbdător și milostiv, dar ne-a dat și pe Fiul Său Cel iubit, pentru a drege ceea ce noi, prin neascultarea proto-părinților noștri, am stricat.

Și L-a jertfit; putem să ne închipuim câtă durere poate simți un Tată pentru Fiul Său?

Și totuși, I-a primit jertfa și S-a reconciliat cu omul cel repede răzvrătitor!

Și nu L-a rugat nimeni să facă asta: pur și simplu nu a putut îndura pieirea omului, creat de El! Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut!

Vă pun la inimă acest gând și fie ca el să rodească însutit și înmiit în ființa voastră!

Amin!

Cristina Olaru (Ghenof)