Argintul fictiv și chinul real (II)


”Doamne, oare nu cumva sunt eu?”

Umbla prin ortodoxie o stafie. Stafia credinței colective și în același timp exclusive. Parafraza după Marx e deliberată. Să încerc să lămuresc ce țintește. Comunitatea credinței și comunitatea credincioșilor sunt două realități superpozabile numai cu niște precauții, din motive foarte întemeiate și numeroase. Cel mai important este numit de Apostol: dacă barbarul, din fire, face faptele legii, oare netăierea lui împrejur (după trup) nu devine tăiere împrejur (după duh)…? Iar dacă cel care e născut sub lege devine călcător de lege prin voie proprie, la ce folosește că s-a născut între cei aleși, decât că va pătimi, după dreptate, o mai mare osândă?
Un al doilea lucru de remarcat este că iconomia Lui Dumnezeu acționează pe toată scara timpului. Cel Care stăpânește veșniciile (de subliniat că psalmistul vorbește de ”anii cei veșnici” la plural…) și Care, prin proorocul Iosua, a făcut soarele să stea, iar prin Isaia chiar să meargă înapoi… nu e creditat de ”cei mai cei” dreptcredincioși ortodocși că poate rezista unei schimbări de calendar. Cel Care a reprimit pe Moab și Amon, seminții excluse de la moștenirea lui Avraam, la loc în seminția Mântuitorului, prin Rut moabiteanca și prin Naama amonita, soția lui Solomon, nu e creditat că veșnicia Lui e suficient de cuprinzătoare ca să preceadă omul și să succeadă, cu om cu tot (sau, din păcate, fără el…) veșniciei prezente. Cel Care s-a coborât la iad să propovăduiască, spune explicit întâiul între apostoli, duhurilor neascultătoare ținute în închisoare, nu e creditat că, dacă un necredincios se convertește, convertirea lui va trimite pe Cel care singur mântuie și singur se jertfește pentru mântuire, tot acolo, tot la iad, și tot pentru mântuire, pentru întreaga spiță a celui convertit.
Trebuie, spun unii, să cernem prin cea mai deasă sită dacă pomenim chiar și la o biată rugăciune particulară un heterodox. Nu are importanță că rugăciunea, adresându-se veșniciei, se poate adresa nu heterodoxului de azi, ci spiței lui de peste 7 neamuri. Nu mai credem ca Cel care a zidit lumea spune ca va răsplăti dreptatea până în 7 neamuri, decât dacă e vorba de (pardon) gheșeftul nostru cu El. Tot restul sa poftească în iad.
Adineauri se indigna un cleric că un creștin a zis despre un heteordox mort ”Dumnezeu să-l ierte” ca și cum se produsese o blasfemie. Va să zică, Mântuitorul, rugându-se Tatălui (inevitabil, pentru niște heterodocși, nu?) ”iartă-i, că nu știu ce fac”, era… Doamne, iartă-mă, blasfemator al propriei ortodoxii?
Tot nu ajunge. Dacă e cineva necredincios nu trebuie nici să-l pomenim, nici să ne rugăm, nici de unele să nu facem… că punem ”credința în pericol”. Ironie cruntă, oameni care trâmbițează că ar combate catolicismul, vorbesc în cel mai ”curat” duh catolicizant că nu eu însumi pentru mine sunt periculos prin necredință, nu ortodoxia părelnică, afișată și mulțumită de sine ar fi periculoasă. Nu păcatele, nu lipsa virtuții. Toate astea (cică) se iartă. Toata ”șmecheria” e să stai cât mai necontaminat de eretici. Ultima dată când am auzit filosofia asta o spuneau cei cu Filioque și credința în har din energii create, și din motive de Filioque și energii create o spuneau, căci, într-adevăr, dacă harul e din energii create el nu poate opera decât cu legile creaturii, iar dacă păcatul poluează creatura, poluează (zic cei care cred așa) și harul. Iar dacă Duhul purcede (și) de la Fiul, decurge faimoasa ”locotenență domnească” piramidală. Ești sub ”umbrelă” sau nu mai ai har. Uitați-vă câți ”ortodocși curați” pretind că harul a dispărut sau, în orice caz, e în iminență să dispară, pentru calendar (Dumnezeu, Care a răsucit timpul ca pe o ață și care dă soarele înapoi ca pe un ceasornic, nu va primi în ziua a opta pe cineva pentru neînțelegeri despre funcționarea clepsidrelor față de mersul stelelor…). Uitați-vă câți se mândresc cu felul cum nu se roagă! Ei nu se roagă pentru eretici, nu se roagă cu eretici, nu se roagă pentru copiii avortați, nu se roagă pentru păcătoși. Uitați-vă câți se laudă zile, luni și ani de zile cu apartenența la ”sfintele” adunări ale celor care nu fac curvie contra firii și la cei care nu au gene evreiești în ADN. Cumplita nevoință de a nu fi pervers… decât bărbați cu femei și crunta asceză de a nu se fi născut cineva evreu sunt în 9 din 10 fraze. Restul? Dar cine să se preocupe de rest? Ce, nu aveți… credință?
Tot nu e suficient. Stăm pe net, luni și ani de zile, cernând cine are o urmă de suspiciune că e evreu, că a dat mâna cu un evreu, că a zâmbit unui evreu. Puricăm, noi, credincioșii în adâncul iertării și nesfârșita înțelepciune a iconomiei, dacă cineva poate să mai fie ortodox sau nu, sau dacă cineva, pentru că a găsit un cuvânt bun pentru un rătăcit, nu cumva a căzut din har, ba chiar trebuie ”sigilată” comunitatea ”sfinților” mantuiți de-a gata să nu se… contamineze. Facem dosare de cadre, noi, cei care preamărim sfinții uciși de poliția politică atee, puricând ce a fost tatăl cutăruia, ca ”dovadă” ca era evreu, deci comunist, deci, cu ”claritate” rezultă că fiul nu poate fi decât tot ”contra ortodoxiei”. Căutăm cu anii dacă cineva corespunde cu ”limpieza de sangre” mai ceva ca Inchiziția spaniolă și, triumfând, spunem: vedeți, noi nu suntem ca papistașii care vor arde în iad. Adevărat. Noi suntem mult, mult mai răi și jalnici.
Urmează câteva întrebări pe care eu însumi sunt silit să mi le pun, și aș face bine să o fac cu seriozitate.
Cine din dregătorii împăratului este cinstit ca dregător pentru că înșiră în fața oaspeților cine nu este împăratul, povestește cu acribie ce fel e deosebit cutare de împăratul, cum cutare nu are cum să fie împăratul și altul nu are voie să fie cu împăratul? Și când s-a socotit vreun împărat cinstit de pomenirea lui ca biată rămășiță a listei cu cine nu e împărat? Ce împărat socotește războinic bun pe cel care povestește cui stă să-l audă cine nu e bun de armată? Și dacă împăratul se va îmbrăca în haine obișnuite, cum va face o asemenea slugă să-L cunoască? Știa cineva cine este Rut când era foamete în Israel sau cine urma să fie Pavel înainte de drumul Damascului? Ce-ar fi fost să apară un grijuliu de listele excluderii să înceapă cazuistică sofisticată de ce Rut nu are ce căuta în Israel, ca sa nu mai spunem ce nebunește suna ca Saul să fie… apostol?
Doamne, oare nu cumva sunt eu unul din acești orbi?
Alex Amarfei

Reclame

Un gând despre &8222;Argintul fictiv și chinul real (II)&8221;

  1. Ma tot gandesc, oare care e solutia cea mai buna ca oamenii sa inteleaga in ce situatie au ajuns. Eu simt ce ofera biserica in prezent este pentru oamenii care au o afinitate naturala cu ce se spune si ce se face, dar e ca si cum s-ar uita in oglinda. E ca si cum mesajul este adresat celor care il intuiesc. Dar ce te faci cu cei care au natura buna, dar au imprumutat conceptii gresite si nu isi mai pot vedea natura din cauza unor lucruri fictive cu care s-au inconjurat? Ultimul paragraf, m-a dus cu gandul reclamele din perioada alegerilor cu Stefan cel Mare si Mihai Viteazu. Nu cumva ar fi bine sa se ia o parabola din Biblie si trecuta prin filtrul absurdului pe care il traim zi de zi, sa o transpunem in ziua de azi? Mie una mi-ar intari convingerile, ar fi ca si cum as vedea paiul din ochiul celuilalt si mi-ar ajuta sa observ si parul meu. Ar ajuta la auto observare.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s