auz dulce – alex amarfei

892267_10201697962996087_1158789881531742551_o-e1495792451892.jpg

înfrângeri frumoase din cântarul cântării, faguri
noblețe nemăsurat de ușor întoarsă-napoi
de aristocraţia capacelor de ceară

Doamne, blândule, cu ce parfum ai putut
întregi înapoi risipele noastre!
sare dorul de a cuprinde urme
făcătorilor galaxiei marsupiu: australia,
stat cu capul în jos, ca si cum josul ar fi încăperea.
copiii luminii de azi deja muşcaţi de solzii de piele
căzuți de pe cosmonauţii navelor peştelui
sărat de cosmos şi cosmic, ararat, mâine,
potopului sferei

Doamne, smeritule, cum ai făcut lipsa răspuns
nespus să desăvârşească tăcerilor mierii!
primejdia oului din care veşnicia cu flori adastă nara la glastre
Doamne, pofta de sarut-mână, atingere neatinselor coaste!
naşterea mişcării: stăpânirea. a căldurii – tăcerea, cuminţenii
doamne fuioare dincolo de haos, domn, gerul
izbeşte nesimţirii
cremenea îmblânzeşte resfinţirii fierul şi focul. sunt cenușa. calcă-mă.
naşte-mi oazele, ibişii, mireasma sorilor. răcoreşte-mi-Te
ghioc în căutare, respins de murmurul mării
eram noroiul. fi-mi rinocerul.

Dr. Alexandru –  Theodor Amarfei

„Eu am credinţa mea în suflet” – Alex Amarfei

16587186_10155132816628783_6919704111098727082_o

Un maxim amuzament de plâns sunt oamenii pentru care „credinţa e în suflet” şi „ei nu au nevoie de biserică”.

Oameni ca ăştia, în istoria „pe bune” a bisericii au fost în viata pământească apostolii: unde erau ei, se înfiinţa biserica.


Buuuun!

Acu’ urmează să convocăm p-ăştia moderni cu „biserica e în suflet”, să purceadă şi ei la câteva fapte mici şi pe care apostolii le priveau ca total neînsemnate: vindecat strâmbi, orbi, surzi, înviat morţi, ba chiar şi hainele purtate de apostoli făceau vindecări.


A, staţi să ghicesc. Aveţi credinţă în suflet, dar nu faceţi din astea şi, de fapt, dacă aţi întâlni pe unul care le face, nu e clar dacă l-aţi recunoaşte.
Atunci credinţa asta nu e în suflet, ci intr-o parte a lui foarte încurcată cu trupul, care generic se numeste: „după cap”.


Mai am o întrebare de om rău, negativist, plin de ură de aproapele:

CE VREŢI SĂ FAC cu credinţa voastră după cap?

Ovreieşte, aşa, afară că claxonaţi tot timpul că trece doamna credinţă-după-cap şi să binevoiască toţi să se ferească din calea ei, îmi iese şi mie un gheşeft? Zic asta vorbind de popii corupţi. Cu un popă corupt se pot face gheşefturi, unele chiar mişto.

Nu înţeleg în ruptul capului ce pot face cu credinţa după cap a altuia.
O să întrebaţi poate şi ce propun.

Mai rea decât ideea că credinţa poate fi după capul fiecăruia este idioţenia că credinţa e ceva ce ai. Sunt alergic deja de când începe fraza: „am credinţă”.

„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi putea spune muntelui să se arunce în mare”. Credinţa e ceva ce măsori cu cuvântul ăsta.

Eu încep prin a spune că nu am credinţă. Este în evanghelii o necredinţă din asta care a făcut mai mult pentru un copil lunatec decât povestea cu „am”.


Pe urmă vorbim de starea în credinţă.

E plin de „am credinţa mea” şi avem atâta că ne bate vântul de pe o parte pe alta.

Credinţa care oscilează e la fel de rea ca bigotismul inflexibil.


In sfarşit, e vorba şi de a fi credinţă.

„Fii credincios nu necredincios”.

Nu a contat de câte „ALTE” ori crezuse Toma, a contat că exact ceea ce era de crezut, când trebuise crezut, nu crezuse!

Şi el era unul dintre cei care făceau minuni…

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

coloana infinitului – alex amarfei

16507925_10155103273238783_859188937643584157_n

cuvintele spun apă
buzele sărută numai sarea
din lacrimi uscate nemilos
soarelui i-e rătăcită armonia timpilor
concentric, agreste cârmuiri, mantia de sac, avuţia ascetului
scormone pielea razelor după urme de gând
descindere aristocratică, altă călcare pe trup
limb al rostirii, crai nou îngenuncherii
vin gaze rare: heliu, neon, surâd teribile adâncimi
nespuse, foşnitoare câmpii
fără pământ sub rădăcini,
fără cer peste ploi,
fără veşmânt de ochi privirii…

părăsirea drumului îndelungat de vertebre:
bătaie cu bătaie, apune prisosul din da şi nu
stânci şi sărut
iată, îngeri dau împrumut
dalta împurpurării, fierul însângerării,
mâinile apucării, ciocanele nemişcării!

Dr.  Alexandru Theodor Amarfei

Argintul fictiv și chinul real (II)

”Doamne, oare nu cumva sunt eu?”

Umbla prin ortodoxie o stafie. Stafia credinței colective și în același timp exclusive. Parafraza după Marx e deliberată. Să încerc să lămuresc ce țintește. Comunitatea credinței și comunitatea credincioșilor sunt două realități superpozabile numai cu niște precauții, din motive foarte întemeiate și numeroase. Cel mai important este numit de Apostol: dacă barbarul, din fire, face faptele legii, oare netăierea lui împrejur (după trup) nu devine tăiere împrejur (după duh)…? Iar dacă cel care e născut sub lege devine călcător de lege prin voie proprie, la ce folosește că s-a născut între cei aleși, decât că va pătimi, după dreptate, o mai mare osândă?
Un al doilea lucru de remarcat este că iconomia Lui Dumnezeu acționează pe toată scara timpului. Cel Care stăpânește veșniciile (de subliniat că psalmistul vorbește de ”anii cei veșnici” la plural…) și Care, prin proorocul Iosua, a făcut soarele să stea, iar prin Isaia chiar să meargă înapoi… nu e creditat de ”cei mai cei” dreptcredincioși ortodocși că poate rezista unei schimbări de calendar. Cel Care a reprimit pe Moab și Amon, seminții excluse de la moștenirea lui Avraam, la loc în seminția Mântuitorului, prin Rut moabiteanca și prin Naama amonita, soția lui Solomon, nu e creditat că veșnicia Lui e suficient de cuprinzătoare ca să preceadă omul și să succeadă, cu om cu tot (sau, din păcate, fără el…) veșniciei prezente. Cel Care s-a coborât la iad să propovăduiască, spune explicit întâiul între apostoli, duhurilor neascultătoare ținute în închisoare, nu e creditat că, dacă un necredincios se convertește, convertirea lui va trimite pe Cel care singur mântuie și singur se jertfește pentru mântuire, tot acolo, tot la iad, și tot pentru mântuire, pentru întreaga spiță a celui convertit.
Trebuie, spun unii, să cernem prin cea mai deasă sită dacă pomenim chiar și la o biată rugăciune particulară un heterodox. Nu are importanță că rugăciunea, adresându-se veșniciei, se poate adresa nu heterodoxului de azi, ci spiței lui de peste 7 neamuri. Nu mai credem ca Cel care a zidit lumea spune ca va răsplăti dreptatea până în 7 neamuri, decât dacă e vorba de (pardon) gheșeftul nostru cu El. Tot restul sa poftească în iad.
Adineauri se indigna un cleric că un creștin a zis despre un heteordox mort ”Dumnezeu să-l ierte” ca și cum se produsese o blasfemie. Va să zică, Mântuitorul, rugându-se Tatălui (inevitabil, pentru niște heterodocși, nu?) ”iartă-i, că nu știu ce fac”, era… Doamne, iartă-mă, blasfemator al propriei ortodoxii?
Tot nu ajunge. Dacă e cineva necredincios nu trebuie nici să-l pomenim, nici să ne rugăm, nici de unele să nu facem… că punem ”credința în pericol”. Ironie cruntă, oameni care trâmbițează că ar combate catolicismul, vorbesc în cel mai ”curat” duh catolicizant că nu eu însumi pentru mine sunt periculos prin necredință, nu ortodoxia părelnică, afișată și mulțumită de sine ar fi periculoasă. Nu păcatele, nu lipsa virtuții. Toate astea (cică) se iartă. Toata ”șmecheria” e să stai cât mai necontaminat de eretici. Ultima dată când am auzit filosofia asta o spuneau cei cu Filioque și credința în har din energii create, și din motive de Filioque și energii create o spuneau, căci, într-adevăr, dacă harul e din energii create el nu poate opera decât cu legile creaturii, iar dacă păcatul poluează creatura, poluează (zic cei care cred așa) și harul. Iar dacă Duhul purcede (și) de la Fiul, decurge faimoasa ”locotenență domnească” piramidală. Ești sub ”umbrelă” sau nu mai ai har. Uitați-vă câți ”ortodocși curați” pretind că harul a dispărut sau, în orice caz, e în iminență să dispară, pentru calendar (Dumnezeu, Care a răsucit timpul ca pe o ață și care dă soarele înapoi ca pe un ceasornic, nu va primi în ziua a opta pe cineva pentru neînțelegeri despre funcționarea clepsidrelor față de mersul stelelor…). Uitați-vă câți se mândresc cu felul cum nu se roagă! Ei nu se roagă pentru eretici, nu se roagă cu eretici, nu se roagă pentru copiii avortați, nu se roagă pentru păcătoși. Uitați-vă câți se laudă zile, luni și ani de zile cu apartenența la ”sfintele” adunări ale celor care nu fac curvie contra firii și la cei care nu au gene evreiești în ADN. Cumplita nevoință de a nu fi pervers… decât bărbați cu femei și crunta asceză de a nu se fi născut cineva evreu sunt în 9 din 10 fraze. Restul? Dar cine să se preocupe de rest? Ce, nu aveți… credință?
Tot nu e suficient. Stăm pe net, luni și ani de zile, cernând cine are o urmă de suspiciune că e evreu, că a dat mâna cu un evreu, că a zâmbit unui evreu. Puricăm, noi, credincioșii în adâncul iertării și nesfârșita înțelepciune a iconomiei, dacă cineva poate să mai fie ortodox sau nu, sau dacă cineva, pentru că a găsit un cuvânt bun pentru un rătăcit, nu cumva a căzut din har, ba chiar trebuie ”sigilată” comunitatea ”sfinților” mantuiți de-a gata să nu se… contamineze. Facem dosare de cadre, noi, cei care preamărim sfinții uciși de poliția politică atee, puricând ce a fost tatăl cutăruia, ca ”dovadă” ca era evreu, deci comunist, deci, cu ”claritate” rezultă că fiul nu poate fi decât tot ”contra ortodoxiei”. Căutăm cu anii dacă cineva corespunde cu ”limpieza de sangre” mai ceva ca Inchiziția spaniolă și, triumfând, spunem: vedeți, noi nu suntem ca papistașii care vor arde în iad. Adevărat. Noi suntem mult, mult mai răi și jalnici.
Urmează câteva întrebări pe care eu însumi sunt silit să mi le pun, și aș face bine să o fac cu seriozitate.
Cine din dregătorii împăratului este cinstit ca dregător pentru că înșiră în fața oaspeților cine nu este împăratul, povestește cu acribie ce fel e deosebit cutare de împăratul, cum cutare nu are cum să fie împăratul și altul nu are voie să fie cu împăratul? Și când s-a socotit vreun împărat cinstit de pomenirea lui ca biată rămășiță a listei cu cine nu e împărat? Ce împărat socotește războinic bun pe cel care povestește cui stă să-l audă cine nu e bun de armată? Și dacă împăratul se va îmbrăca în haine obișnuite, cum va face o asemenea slugă să-L cunoască? Știa cineva cine este Rut când era foamete în Israel sau cine urma să fie Pavel înainte de drumul Damascului? Ce-ar fi fost să apară un grijuliu de listele excluderii să înceapă cazuistică sofisticată de ce Rut nu are ce căuta în Israel, ca sa nu mai spunem ce nebunește suna ca Saul să fie… apostol?
Doamne, oare nu cumva sunt eu unul din acești orbi?
Alex Amarfei