Cobor adânc în sufletul meu, spre a vedea cine se naşte într-însul şi cine pleacă din el.

Cât de îngrozitor este adâncul sufletului omenesc.

O, Mire al Cerului, când oare vreun om îndrăzneşte să se cufunde într-însul! Cel ce îndrăzneşte, se cufundă prin adâncurile lumii şi iadului, în drum spre cetele albe ca zăpada ale îngerilor, care Te înconjoară ca pe un veşmânt.

Am fost uimit, când am văzut mulţimea celor prăşiţi în sufletul meu, care erau înspăimântaţi de mine, zburând într-o parte precum corbii înspăimântaţi de la un stârv. Iar sufletul meu zăcea acolo sedus de beţivii Babilonului ca o femeie deşănţată care-şi uitase logodnicul.

Şi cu mânia unui famen şi în chipul unuia prins asupra faptului, sufletul meu a început, să se justifice. Chiar mai înainte de a fi existat o acuzaţie el a început să se îndreptăţească pe sine spunând: Nu vă port eu pe voi, fiilor? Nu vă trimit eu duhuri?

Dar eu mi-am ascuns chipul de ruşine şi am spus: Cu adevărat şi întru aceasta sunt de aflat atât căderea mea cât şi a ta; fiindcă tu îmi tot păstrezi mie fii, când eu de fapt am nevoie de Fiul, iar tu îmi tot trimiţi duhuri când eu am nevoie de Duhul. Tu nu mi-ai născut fii, ci mercenari şi tâlhari. Tu nu mi-ai trimis duhuri, ci demonii cei necuraţi ai iadului.

Ca o fecioară mi-ai fost dată mie, ruda ta, spre ocrotire, ca tu să poţi zămisli de la Duhul Sfânt şi să-L naşti pe Fiul. Dar tu, această fetişcană, n-ai zămislit de la Dumnezeu, ci de la lume şi nu mi L-ai născut pe Dumnezeu, ci lumea.

De ce nu L-ai aşteptat pe Duhul lui Dumnezeu întru feciorie, primind în schimb duhurile întunericului, care s-au înmulţit înlăuntrul tău şi mi-ai înrobit inima?

Tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar tu te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.

De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate?

Iată că eşti hrănit cu acelaşi rod pe care l-ai zămislit. Şi tot ceea ce provine din tine, se întoarce la tine înmulţit.

O, dacă ai fi cunoscut, suflete al meu, dacă ai fi cunoscut măcar frumuseţea cereştii Fecioare, al cărei chip tu ar fi trebuit să-l porţi înlăuntrul meu. Dacă ai fi ştiut cât de minunat şi de puternic este Duhul, Care a iubit-o!  Dacă ai fi ştiut măcar cât de prea frumos şi de măreţ este Fiul pe Care Ea L-a născut! Te asigur, urâţenia mea, că tu ai fi izbucnit în lacrimi de sânge, fiindcă tu ti-ai pus pecetea urâţeniei tale şi pe trupul meu.

Atunci tu ai alunga duhurile cele necurate, suflete al meu şi le-ai trimite în turma de porci. Atunci tu ţi-ai alunga urmaşii, care te-au hrănit atât pe tine, cât şi pe cei cu lături de porci. Şi ţi-ai tămâia casa cu tămâia cea mai înmiresmată şi ai lumina-o cu lumânări de altar. Tu ai împodobi-o cu flori şi stele. Iar îngerii, care o înconjoară pe Cereasca Doamnă precum un veşmânt alb ca laptele, ar veni cu bucurie să te cerceteze, purtând veştile fericite ale Buneivestiri, de care pântecele tău s-ar cutremura. Pântecele tău ar tremura ca roua dimineţii de pe munte dinapoia blândelor lumini ale razelor de soare.

Iar tu te-ai bucura, suflete al meu, printre sufletele risipitoare ale pământului. Atunci tu ai da naştere Fiului, Carele cu lumina Sa ar alunga umbrele iluzorii din mintea mea şi care, cu focul Său ar arde dorinţele lumeşti din inima mea. Iar El îmi va elibera întreaga viaţă de sub puterea duhurilor celor rele şi o va înveşmânta cu totul în mantia puterii şi slavei Duhului lui Dumnezeu.

Văd lacrimi de mânie în ochii tăi şi mă bucur, suflete al meu că te căieşti. Îţi văd tăcerea, în care se naşte o revoltă împotrivă-ţi. Căieşte-te şi te reînnoieşte, suflete al meu, căieşte-te cât mai ai încă vreme. Găteşte-te degrabă întru feciorie; mai repede, înainte ca vremelnicia ta mânjită să devină o veşnicie pătată.