Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLVI-a)

Cobor adânc în sufletul meu, spre a vedea cine se naşte într-însul şi cine pleacă din el.

Cât de îngrozitor este adâncul sufletului omenesc.

O, Mire al Cerului, când oare vreun om îndrăzneşte să se cufunde într-însul! Cel ce îndrăzneşte, se cufundă prin adâncurile lumii şi iadului, în drum spre cetele albe ca zăpada ale îngerilor, care Te înconjoară ca pe un veşmânt.

Am fost uimit, când am văzut mulţimea celor prăşiţi în sufletul meu, care erau înspăimântaţi de mine, zburând într-o parte precum corbii înspăimântaţi de la un stârv. Iar sufletul meu zăcea acolo sedus de beţivii Babilonului ca o femeie deşănţată care-şi uitase logodnicul.

Şi cu mânia unui famen şi în chipul unuia prins asupra faptului, sufletul meu a început, să se justifice. Chiar mai înainte de a fi existat o acuzaţie el a început să se îndreptăţească pe sine spunând: Nu vă port eu pe voi, fiilor? Nu vă trimit eu duhuri?

Dar eu mi-am ascuns chipul de ruşine şi am spus: Cu adevărat şi întru aceasta sunt de aflat atât căderea mea cât şi a ta; fiindcă tu îmi tot păstrezi mie fii, când eu de fapt am nevoie de Fiul, iar tu îmi tot trimiţi duhuri când eu am nevoie de Duhul. Tu nu mi-ai născut fii, ci mercenari şi tâlhari. Tu nu mi-ai trimis duhuri, ci demonii cei necuraţi ai iadului.

Ca o fecioară mi-ai fost dată mie, ruda ta, spre ocrotire, ca tu să poţi zămisli de la Duhul Sfânt şi să-L naşti pe Fiul. Dar tu, această fetişcană, n-ai zămislit de la Dumnezeu, ci de la lume şi nu mi L-ai născut pe Dumnezeu, ci lumea.

De ce nu L-ai aşteptat pe Duhul lui Dumnezeu întru feciorie, primind în schimb duhurile întunericului, care s-au înmulţit înlăuntrul tău şi mi-ai înrobit inima?

Tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar tu te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.

De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate?

Iată că eşti hrănit cu acelaşi rod pe care l-ai zămislit. Şi tot ceea ce provine din tine, se întoarce la tine înmulţit.

O, dacă ai fi cunoscut, suflete al meu, dacă ai fi cunoscut măcar frumuseţea cereştii Fecioare, al cărei chip tu ar fi trebuit să-l porţi înlăuntrul meu. Dacă ai fi ştiut cât de minunat şi de puternic este Duhul, Care a iubit-o!  Dacă ai fi ştiut măcar cât de prea frumos şi de măreţ este Fiul pe Care Ea L-a născut! Te asigur, urâţenia mea, că tu ai fi izbucnit în lacrimi de sânge, fiindcă tu ti-ai pus pecetea urâţeniei tale şi pe trupul meu.

Atunci tu ai alunga duhurile cele necurate, suflete al meu şi le-ai trimite în turma de porci. Atunci tu ţi-ai alunga urmaşii, care te-au hrănit atât pe tine, cât şi pe cei cu lături de porci. Şi ţi-ai tămâia casa cu tămâia cea mai înmiresmată şi ai lumina-o cu lumânări de altar. Tu ai împodobi-o cu flori şi stele. Iar îngerii, care o înconjoară pe Cereasca Doamnă precum un veşmânt alb ca laptele, ar veni cu bucurie să te cerceteze, purtând veştile fericite ale Buneivestiri, de care pântecele tău s-ar cutremura. Pântecele tău ar tremura ca roua dimineţii de pe munte dinapoia blândelor lumini ale razelor de soare.

Iar tu te-ai bucura, suflete al meu, printre sufletele risipitoare ale pământului. Atunci tu ai da naştere Fiului, Carele cu lumina Sa ar alunga umbrele iluzorii din mintea mea şi care, cu focul Său ar arde dorinţele lumeşti din inima mea. Iar El îmi va elibera întreaga viaţă de sub puterea duhurilor celor rele şi o va înveşmânta cu totul în mantia puterii şi slavei Duhului lui Dumnezeu.

Văd lacrimi de mânie în ochii tăi şi mă bucur, suflete al meu că te căieşti. Îţi văd tăcerea, în care se naşte o revoltă împotrivă-ţi. Căieşte-te şi te reînnoieşte, suflete al meu, căieşte-te cât mai ai încă vreme. Găteşte-te degrabă întru feciorie; mai repede, înainte ca vremelnicia ta mânjită să devină o veşnicie pătată.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLV-a)

Cobor adânc în mintea mea şi aflu într-însa iudeii, care Te împiedică să intri, Împăratul meu Cel purtător de Lumină şi care au umplut lumea cu poveşti despre fuga lor din împărăţia lui Faraon, o împărăţie care nu i-a părăsit.

Şi după ce m-am uitat în jur la tot ceea ce încolţea în mintea mea, am exclamat: toate acestea nu sunt nici fiinţa mea, nici Dumnezeul meu şi nici împărăţia Dumnezeului meu. Toate aceste lucruri sunt ecouri şi chipuri ale lumii, pe care simţurile mele le-au introdus din afară şi s-au îngrămădit în mintea mea.

Aşadar, unde mă aflu eu? Unde este Împăratul şi Domnul meu? Unde este împărăţia Împăratului meu? Ai târât tu, de fapt, întreaga împărăţie a Egiptului în pământul făgăduinţei? Şi ai adus tu tot noroiul Nilului în cetatea împăratului meu?

Amarnică este hrana minţii mele atâta vreme cât ea se hrăneşte cu cea ce îi oferă simţurile. Vestigii şi noţiuni externe, umbre ale umbrelor, mărite la proporţii monstruoase (fiindcă umbrele cresc întotdeauna la proporţii uriaşe unde se află lumină puţină), oare este aceasta, de fapt, mintea mea? Am descoperit că întreaga cugetare a minţii mele nu se înalţă la nimic altceva decât la construirea de structuri fragile din umbre fragile.

Totuşi, din nou am cercetat câmpul vast al minţii mele, unde cu viteza multor păianjeni cetăţi întregi, mai fragile decât pânzele de păianjeni, fuseseră construite din umbre şi distruse – iar eu m-am întrebat şi am cugetat în adâncul inimii mele. Unde pot umbrele să dănţuiască decât în lumină? Nu este această lumină mintea mea? Nu s-ar micşora treptat umbrele până la măsura în care lumina minţii ar creşte şi mai mult?

Totuşi, mintea mea nu este chiar nimic mai mult decât o palidă umbră a minţii lui Dumnezeu?

Vai mie dacă mintea mea – după ce se va despărţi de trup, care-i lasă o astfel de moştenire – va fi lăsată singură în veşnicie cu un astfel de veşmânt înfricoşător!

Iar în singurătate eu îi repet minţii mele: acum, când nu văd nimic, când nu aud nimic, când nu miros nimic, când nu gust nimic, când nu ating nimic – ce te umple pe tine acum, dacă nu pur şi simplu imaginile şi amintirile umbroase a ceea ce ai văzut, auzit, mirosit, gustat şi pipăit? Toate acestea au dispărut în trecut, s-au schimbat, şi-au pierdut chipul, s-au dezintegrat şi au murit. De ce nu-i îngropi pe cei morţi odată pentru totdeauna şi apoi să-i laşi pe morţi cu cei morţi şi să zbori mai departe, în loc să stai acolo ca un cimitir, în care umbrele morţilor dănţuiesc aşteptând noi cadavre?

Cum oare Ierusalimul cel de Sus, cetatea Împăratului meu, s-a transformat pe sine într-o împărăţie a celor morţi şi într-o grămadă de gunoi a lumii.

O, Împăratul meu, aud şoapta Ta cea tainică şi înţeleg; văd lumina Ta şi înţeleg. Iar atunci când înţeleg, bucuria îmi aduce lacrimi în ochi şi strig: „Mântuirea mea este întru Domnul meu!”

El este lumina minţii mele, faţă de care eu am fost doar o santinelă somnoroasă şi drept urmare, străinii au pătruns înlăuntru şi au umbrit lumina cea împărătească.

Domnul meu îmi va ajuta, de îndată ce înţeleg faptul că nu există nici un alt ajutor în toate împărăţiile universului care să-mi alunge întunericul şi pe străinii cei întunecaţi din mintea mea.

Mirele întunericului mişună în jurul minţii mele, dar fie ca el să nu intre în cetatea împăratului Luminii.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLIII-a)

Oamenii nu-mi pot face nici un rău, atâta vreme cât nu am răni.

Am văzut două peşteri, una dintre ele având ecou, iar cealaltă nu.

Şi mulţi copii curioşi o vizitau pe cea dintâi tocmai pentru a-şi auzi ecoul strigătelor lor.

Dar din cealaltă peşteră vizitatorii se întorceau degrabă, fiindcă ea nu le oferea nici un ecou.

Dacă sufletul meu e rănit, orice rău lumesc va răsuna într-însul.

Iar oamenii vor râde de mine şi se vor îmbulzi din ce în ce mai mult cu strigătele lor.

Dar, cu adevărat, oamenii grăitori de rău nu mă vor vătăma, dacă limba mea a uitat cum să grăiască răul. 

Nici răutatea din afară nu mă va întrista, dacă nu există nici o răutate în inima mea ca să răsune ca o tobă din piele de capră.

Nici nu voi putea răspunde la mânie cu mânie, dacă vizuina urii din mine a fost părăsită şi nu e nimic care s-o stârnească. 

Nici patimile omeneşti nu mă vor aţâţa, dacă patimile din mine au fost transformate în cenuşă. 

Nici necredincioşia prietenilor nu mă va întrista, dacă am hotărât să Te am pe Tine drept prieten al meu. 

Nici nedreptatea lumii nu poate să mă zdrobească, dacă nedreptatea a fost alungată din gândurile mele. 

Nici duhurile înşelătoare ale plăcerilor lumeşti, cinstea şi puterea nu mă 

ademenesc, dacă sufletul meu este ca o mireasă neprihănită care primeşte doar pe Duhul Cel Sfânt şi tânjeşte doar după El.

Oamenii nu pot împinge pe nimeni în iad, dacă nu cumva acea persoană se împinge singură, nici nu pot oamenii să ridice pe cineva pe umerii lor până la tronul lui Dumnezeu, dacă persoana aceea se înalţă singură.

Dacă sufletul meu nu are ferestre deschise, nici o picătură de noroi nu poate fi aruncată într-însul.

Fie ca întreaga natură să se ridice împotriva mea; ea nu-mi poate face nimic în afara unui singur lucru – să devină mormântul trupului meu mai repede.

Fiecare recoltă lumească e acoperită cu îngrăşăminte, astfel încât ea să poată încolţi cât mai curând cu putinţă şi să crească mai bine.

Dacă sufletul meu, vai, ar fi să-şi piardă fecioria şi să primească sămânţa acestei lumi întru sine, atunci el ar trebui să accepte şi îngrăşământul pe care lumea îl aruncă în ţarina sa.

Dar eu Te chem zi şi noapte: vino şi Te sălăşluieşte în sufletul meu şi închide toate acele locuri pe unde pot intra vrăjmaşii mei.

Fă cămară sufletului meu tăcută şi goală, astfel ca nimeni din lume să nu voiască a intra într-însa.

O, suflete al meu, singura mea preocupare, fii de strajă şi învaţă să distingi glasurile care ajung la urechile tale.

Şi de îndată ce tu îi auzi glasul Domnului Tău, lasă-ţi deoparte tăcerea şi grăieşte cu toată puterea ta.

O, suflete al meu, cămară a veşniciei, să nu le îngădui niciodată tâlharilor vremelnici să intre în tine şi să-şi aprindă focul acolo.

Rămâi liniştit când ei strigă la tine.

Stai cuminte când ei te asurzesc.

Şi cu răbdare aşteaptă-Ţi Stăpânul.

Fiindcă El va veni cu adevărat.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XXIV-a)

agpn

Tu reverși Sfântul Tău mir în stele, o, Duhule Sfinte, și din incendii fără sens Tu faci candele de veghe dinaintea Slavei Cerului. Revarsă-Te și-n sufletul meu și dintr-un incendiu pătimaș fă o candelă de veghe dinaintea cerurilor.

Tu umbli prin câmpuri de flori, fără să fii auzit și Tu stropești florile cu harul Tău, astfel încât sângele pământului să nu pătrundă la suprafață, ci să se vadă doar frumusețea lui Dumnezeu. Stropește și câmpul sufletului meu cu harul Tău, ca să nu se poată spune că taina sufletului meu a rodit din sângele pământului, ci că este împodobit cu frumusețea lui Dumnezeu.

Tu te amesteci cu fiecare grămadă de cenușă și dai viață. Revarsă viață și în cenușa trupului meu, ca să pot trăi și să-Ți pot slăvi lucrările. Tu îmblânzești focul și vântul și din demoni ai furiei Tu faci slujitori ai Celui Preaînalt.

Îmblânzește-mi mândria și fă-mă slujitor al Celui Preaînalt. Tu ești bun cu animalele din pădure. Arată-mi bunătate și mie, celui care sunt îndobitocit de neștiință. Tu faci să rodească orice sămânță de viață. Tu plutești în fiecare pântece, Tu stai în oul din cuibul păsării și cu meșteșug formezi o nouă minune de viață.

Fă să rodească, Te rog fierbinte, și sămânța nevăzută a bunătății dinlăuntrul meu și vegheaz-o până ajunge la maturitate. O, Prea Cinstitule și Atotputernice Duh, prin prezența Ta, Tu transformi o ascunzătoare de tâlhari într-un adăpost al cerului, și un univers înspăimântător într-un templu al lui Dumnezeu. Pogoară și în mine, Te rog fierbinte, și preschimbă o mână de cenușă în ceea ce știi și poți să faci.

vinieta