Prayers on the shore of the lake

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLVI-a)

/ multumesc2014

Cobor adânc în sufletul meu, spre a vedea cine se naşte într-însul şi cine pleacă din el.

Cât de îngrozitor este adâncul sufletului omenesc.

O, Mire al Cerului, când oare vreun om îndrăzneşte să se cufunde într-însul! Cel ce îndrăzneşte, se cufundă prin adâncurile lumii şi iadului, în drum spre cetele albe ca zăpada ale îngerilor, care Te înconjoară ca pe un veşmânt.

Am fost uimit, când am văzut mulţimea celor prăşiţi în sufletul meu, care erau înspăimântaţi de mine, zburând într-o parte precum corbii înspăimântaţi de la un stârv. Iar sufletul meu zăcea acolo sedus de beţivii Babilonului ca o femeie deşănţată care-şi uitase logodnicul.

Şi cu mânia unui famen şi în chipul unuia prins asupra faptului, sufletul meu a început, să se justifice. Chiar mai înainte de a fi existat o acuzaţie el a început să se îndreptăţească pe sine spunând: Nu vă port eu pe voi, fiilor? Nu vă trimit eu duhuri?

Dar eu mi-am ascuns chipul de ruşine şi am spus: Cu adevărat şi întru aceasta sunt de aflat atât căderea mea cât şi a ta; fiindcă tu îmi tot păstrezi mie fii, când eu de fapt am nevoie de Fiul, iar tu îmi tot trimiţi duhuri când eu am nevoie de Duhul. Tu nu mi-ai născut fii, ci mercenari şi tâlhari. Tu nu mi-ai trimis duhuri, ci demonii cei necuraţi ai iadului.

Ca o fecioară mi-ai fost dată mie, ruda ta, spre ocrotire, ca tu să poţi zămisli de la Duhul Sfânt şi să-L naşti pe Fiul. Dar tu, această fetişcană, n-ai zămislit de la Dumnezeu, ci de la lume şi nu mi L-ai născut pe Dumnezeu, ci lumea.

De ce nu L-ai aşteptat pe Duhul lui Dumnezeu întru feciorie, primind în schimb duhurile întunericului, care s-au înmulţit înlăuntrul tău şi mi-ai înrobit inima?

Tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar tu te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.

De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate?

Iată că eşti hrănit cu acelaşi rod pe care l-ai zămislit. Şi tot ceea ce provine din tine, se întoarce la tine înmulţit.

O, dacă ai fi cunoscut, suflete al meu, dacă ai fi cunoscut măcar frumuseţea cereştii Fecioare, al cărei chip tu ar fi trebuit să-l porţi înlăuntrul meu. Dacă ai fi ştiut cât de minunat şi de puternic este Duhul, Care a iubit-o!  Dacă ai fi ştiut măcar cât de prea frumos şi de măreţ este Fiul pe Care Ea L-a născut! Te asigur, urâţenia mea, că tu ai fi izbucnit în lacrimi de sânge, fiindcă tu ti-ai pus pecetea urâţeniei tale şi pe trupul meu.

Atunci tu ai alunga duhurile cele necurate, suflete al meu şi le-ai trimite în turma de porci. Atunci tu ţi-ai alunga urmaşii, care te-au hrănit atât pe tine, cât şi pe cei cu lături de porci. Şi ţi-ai tămâia casa cu tămâia cea mai înmiresmată şi ai lumina-o cu lumânări de altar. Tu ai împodobi-o cu flori şi stele. Iar îngerii, care o înconjoară pe Cereasca Doamnă precum un veşmânt alb ca laptele, ar veni cu bucurie să te cerceteze, purtând veştile fericite ale Buneivestiri, de care pântecele tău s-ar cutremura. Pântecele tău ar tremura ca roua dimineţii de pe munte dinapoia blândelor lumini ale razelor de soare.

Iar tu te-ai bucura, suflete al meu, printre sufletele risipitoare ale pământului. Atunci tu ai da naştere Fiului, Carele cu lumina Sa ar alunga umbrele iluzorii din mintea mea şi care, cu focul Său ar arde dorinţele lumeşti din inima mea. Iar El îmi va elibera întreaga viaţă de sub puterea duhurilor celor rele şi o va înveşmânta cu totul în mantia puterii şi slavei Duhului lui Dumnezeu.

Văd lacrimi de mânie în ochii tăi şi mă bucur, suflete al meu că te căieşti. Îţi văd tăcerea, în care se naşte o revoltă împotrivă-ţi. Căieşte-te şi te reînnoieşte, suflete al meu, căieşte-te cât mai ai încă vreme. Găteşte-te degrabă întru feciorie; mai repede, înainte ca vremelnicia ta mânjită să devină o veşnicie pătată.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLV-a)

/ multumesc2014

Cobor adânc în mintea mea şi aflu într-însa iudeii, care Te împiedică să intri, Împăratul meu Cel purtător de Lumină şi care au umplut lumea cu poveşti despre fuga lor din împărăţia lui Faraon, o împărăţie care nu i-a părăsit.

Şi după ce m-am uitat în jur la tot ceea ce încolţea în mintea mea, am exclamat: toate acestea nu sunt nici fiinţa mea, nici Dumnezeul meu şi nici împărăţia Dumnezeului meu. Toate aceste lucruri sunt ecouri şi chipuri ale lumii, pe care simţurile mele le-au introdus din afară şi s-au îngrămădit în mintea mea.

Aşadar, unde mă aflu eu? Unde este Împăratul şi Domnul meu? Unde este împărăţia Împăratului meu? Ai târât tu, de fapt, întreaga împărăţie a Egiptului în pământul făgăduinţei? Şi ai adus tu tot noroiul Nilului în cetatea împăratului meu?

Amarnică este hrana minţii mele atâta vreme cât ea se hrăneşte cu cea ce îi oferă simţurile. Vestigii şi noţiuni externe, umbre ale umbrelor, mărite la proporţii monstruoase (fiindcă umbrele cresc întotdeauna la proporţii uriaşe unde se află lumină puţină), oare este aceasta, de fapt, mintea mea? Am descoperit că întreaga cugetare a minţii mele nu se înalţă la nimic altceva decât la construirea de structuri fragile din umbre fragile.

Totuşi, din nou am cercetat câmpul vast al minţii mele, unde cu viteza multor păianjeni cetăţi întregi, mai fragile decât pânzele de păianjeni, fuseseră construite din umbre şi distruse – iar eu m-am întrebat şi am cugetat în adâncul inimii mele. Unde pot umbrele să dănţuiască decât în lumină? Nu este această lumină mintea mea? Nu s-ar micşora treptat umbrele până la măsura în care lumina minţii ar creşte şi mai mult?

Totuşi, mintea mea nu este chiar nimic mai mult decât o palidă umbră a minţii lui Dumnezeu?

Vai mie dacă mintea mea – după ce se va despărţi de trup, care-i lasă o astfel de moştenire – va fi lăsată singură în veşnicie cu un astfel de veşmânt înfricoşător!

Iar în singurătate eu îi repet minţii mele: acum, când nu văd nimic, când nu aud nimic, când nu miros nimic, când nu gust nimic, când nu ating nimic – ce te umple pe tine acum, dacă nu pur şi simplu imaginile şi amintirile umbroase a ceea ce ai văzut, auzit, mirosit, gustat şi pipăit? Toate acestea au dispărut în trecut, s-au schimbat, şi-au pierdut chipul, s-au dezintegrat şi au murit. De ce nu-i îngropi pe cei morţi odată pentru totdeauna şi apoi să-i laşi pe morţi cu cei morţi şi să zbori mai departe, în loc să stai acolo ca un cimitir, în care umbrele morţilor dănţuiesc aşteptând noi cadavre?

Cum oare Ierusalimul cel de Sus, cetatea Împăratului meu, s-a transformat pe sine într-o împărăţie a celor morţi şi într-o grămadă de gunoi a lumii.

O, Împăratul meu, aud şoapta Ta cea tainică şi înţeleg; văd lumina Ta şi înţeleg. Iar atunci când înţeleg, bucuria îmi aduce lacrimi în ochi şi strig: „Mântuirea mea este întru Domnul meu!”

El este lumina minţii mele, faţă de care eu am fost doar o santinelă somnoroasă şi drept urmare, străinii au pătruns înlăuntru şi au umbrit lumina cea împărătească.

Domnul meu îmi va ajuta, de îndată ce înţeleg faptul că nu există nici un alt ajutor în toate împărăţiile universului care să-mi alunge întunericul şi pe străinii cei întunecaţi din mintea mea.

Mirele întunericului mişună în jurul minţii mele, dar fie ca el să nu intre în cetatea împăratului Luminii.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLIV-a)

/ multumesc2014

Icoana „Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov

Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălăşluieşte într-însa în afară de mine şi de Tine, o, Dumnezeule Veşnic.

Şi mă umplu de teamă aflând legiuni de străini luptând pentru părticele din inima mea. Am aflat tot atâţia în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omeneşti şi neomeneşti de la Căderea lui Adam.

Şi atunci am înţeles de ce inima mea a obosit şi nu Te poate primi nici pe Tine, nici pe mine în cămările sale, ci în schimb ne împinge spre cele din afară, împingându-şi proprietarii în afară spre marginea proprietăţii lor.

Chiar înainte de a fi ieşit din pântecele maicii mele, lumea cu dorinţele ei sălăşluia în mine.

Obişnuiam să plătesc scump şi prea scump pentru orice linguşire a lumii. Îmi rupeam mereu câte o bucăţică din inimă şi i-o ofeream drept răsplată, până când în cele din urmă mi-am dăruit întreaga inimă lumii, iar linguşelile au început să devină obositoare pentru mine.

Bătrânii mi se plâng de anii lor, spunând: „Inima noastră a îmbătrânit sub povara multor ani”.

Cu adevărat, bătrânilor, inima voastră n-a îmbătrânit sub povara multor ani, ci sub povara multor dorinţe.

Şi aşa, când singur îmi povăţuiesc inima îi spun: desparte-te de ziua de ieri, fiindcă ea s-a rupt deja de tine, toate acele obiecte de care dorinţele tale erau legate de ziua de ieri, nu mai există azi. Unele dintre ele s-au schimbat, pe altele boala le-a desfigurat, şi altele deja au murit.

Nici obiectele dorinţelor voastre de mâine nu există. Cu biciul său timpul îşi biciuieşte turma, iar turma sa asudă şi sângerează sub povara loviturilor. Dar obiectele zilei de azi aruncă în tine, inima mea – deja umplută până la refuz cu umbrele celor morţi – noi dorinţe, care mâine vor deveni aceleaşi umbre ale celor morţi.

Să nu reînvii amintiri ale trecutului, inima mea, fiindcă aceste amintiri te vor lega la stâlpul trupului ori de câte ori le reînvii. Iar tu vei fi rob al timpului; vei îmbătrâni şi vei muri înaintea morţii.

Cât mai repede cu putinţă rupe nodurile patimilor, care s-au încurcat prin dorinţe şi emoţii care se combină şi revin din nou. E mai uşor să rupi firele individuale ale dorinţelor şi emoţiilor decât nodurile patimilor. Oricum, trebuie să le rupi chiar dacă aceasta te va face să sângerezi, dacă vrei o nouă copilărie, o nouă tinereţe, mai frumoasă şi mai veşnică decât fosta ta tinereţe.

Alungă lumea din tine, inima mea şi atunci ai să vezi cât de slabă este ea. Şi apoi cercetează-te pe tine şi vei simţi o ne mai auzită putere. Lumea ni se pare puternică doar când o slujim ca robi ai ei.

Tu vei fi la fel de nemărginit ca veşnicia, iar veşnicia însăşi va veni să se sălăşluiască întru tine.

O, Dumnezeule treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume. Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi, care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească; fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze.

Fie ca inima mea să fie inima unui fiu şi a unui domn, şi nu inima unui mercenar şi a unui tâlhar.

Dăruieşte-mi inima lui Iisus, împrejurul căreia întunericul a aşteptat în deşert să intre, dar niciodată n-a putut.

O, Împărăteasă a cereştii frumuseţi, îmbrăţişează-mi inima cu o dragoste de maică.

O, Sfinte şi Atotputernice Duh, fă-mi inima să rodească de o cerească iubire, aşa încât tot ceea ce se naşte şi creşte într-însa să nu poată fi din carne şi din sânge, ci din Tine, Sfântul meu Duh şi Domn.