Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLVI-a)

Cobor adânc în sufletul meu, spre a vedea cine se naşte într-însul şi cine pleacă din el.

Cât de îngrozitor este adâncul sufletului omenesc.

O, Mire al Cerului, când oare vreun om îndrăzneşte să se cufunde într-însul! Cel ce îndrăzneşte, se cufundă prin adâncurile lumii şi iadului, în drum spre cetele albe ca zăpada ale îngerilor, care Te înconjoară ca pe un veşmânt.

Am fost uimit, când am văzut mulţimea celor prăşiţi în sufletul meu, care erau înspăimântaţi de mine, zburând într-o parte precum corbii înspăimântaţi de la un stârv. Iar sufletul meu zăcea acolo sedus de beţivii Babilonului ca o femeie deşănţată care-şi uitase logodnicul.

Şi cu mânia unui famen şi în chipul unuia prins asupra faptului, sufletul meu a început, să se justifice. Chiar mai înainte de a fi existat o acuzaţie el a început să se îndreptăţească pe sine spunând: Nu vă port eu pe voi, fiilor? Nu vă trimit eu duhuri?

Dar eu mi-am ascuns chipul de ruşine şi am spus: Cu adevărat şi întru aceasta sunt de aflat atât căderea mea cât şi a ta; fiindcă tu îmi tot păstrezi mie fii, când eu de fapt am nevoie de Fiul, iar tu îmi tot trimiţi duhuri când eu am nevoie de Duhul. Tu nu mi-ai născut fii, ci mercenari şi tâlhari. Tu nu mi-ai trimis duhuri, ci demonii cei necuraţi ai iadului.

Ca o fecioară mi-ai fost dată mie, ruda ta, spre ocrotire, ca tu să poţi zămisli de la Duhul Sfânt şi să-L naşti pe Fiul. Dar tu, această fetişcană, n-ai zămislit de la Dumnezeu, ci de la lume şi nu mi L-ai născut pe Dumnezeu, ci lumea.

De ce nu L-ai aşteptat pe Duhul lui Dumnezeu întru feciorie, primind în schimb duhurile întunericului, care s-au înmulţit înlăuntrul tău şi mi-ai înrobit inima?

Tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar tu te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.

De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate?

Iată că eşti hrănit cu acelaşi rod pe care l-ai zămislit. Şi tot ceea ce provine din tine, se întoarce la tine înmulţit.

O, dacă ai fi cunoscut, suflete al meu, dacă ai fi cunoscut măcar frumuseţea cereştii Fecioare, al cărei chip tu ar fi trebuit să-l porţi înlăuntrul meu. Dacă ai fi ştiut cât de minunat şi de puternic este Duhul, Care a iubit-o!  Dacă ai fi ştiut măcar cât de prea frumos şi de măreţ este Fiul pe Care Ea L-a născut! Te asigur, urâţenia mea, că tu ai fi izbucnit în lacrimi de sânge, fiindcă tu ti-ai pus pecetea urâţeniei tale şi pe trupul meu.

Atunci tu ai alunga duhurile cele necurate, suflete al meu şi le-ai trimite în turma de porci. Atunci tu ţi-ai alunga urmaşii, care te-au hrănit atât pe tine, cât şi pe cei cu lături de porci. Şi ţi-ai tămâia casa cu tămâia cea mai înmiresmată şi ai lumina-o cu lumânări de altar. Tu ai împodobi-o cu flori şi stele. Iar îngerii, care o înconjoară pe Cereasca Doamnă precum un veşmânt alb ca laptele, ar veni cu bucurie să te cerceteze, purtând veştile fericite ale Buneivestiri, de care pântecele tău s-ar cutremura. Pântecele tău ar tremura ca roua dimineţii de pe munte dinapoia blândelor lumini ale razelor de soare.

Iar tu te-ai bucura, suflete al meu, printre sufletele risipitoare ale pământului. Atunci tu ai da naştere Fiului, Carele cu lumina Sa ar alunga umbrele iluzorii din mintea mea şi care, cu focul Său ar arde dorinţele lumeşti din inima mea. Iar El îmi va elibera întreaga viaţă de sub puterea duhurilor celor rele şi o va înveşmânta cu totul în mantia puterii şi slavei Duhului lui Dumnezeu.

Văd lacrimi de mânie în ochii tăi şi mă bucur, suflete al meu că te căieşti. Îţi văd tăcerea, în care se naşte o revoltă împotrivă-ţi. Căieşte-te şi te reînnoieşte, suflete al meu, căieşte-te cât mai ai încă vreme. Găteşte-te degrabă întru feciorie; mai repede, înainte ca vremelnicia ta mânjită să devină o veşnicie pătată.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLIV-a)

Icoana „Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov

Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălăşluieşte într-însa în afară de mine şi de Tine, o, Dumnezeule Veşnic.

Şi mă umplu de teamă aflând legiuni de străini luptând pentru părticele din inima mea. Am aflat tot atâţia în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omeneşti şi neomeneşti de la Căderea lui Adam.

Şi atunci am înţeles de ce inima mea a obosit şi nu Te poate primi nici pe Tine, nici pe mine în cămările sale, ci în schimb ne împinge spre cele din afară, împingându-şi proprietarii în afară spre marginea proprietăţii lor.

Chiar înainte de a fi ieşit din pântecele maicii mele, lumea cu dorinţele ei sălăşluia în mine.

Obişnuiam să plătesc scump şi prea scump pentru orice linguşire a lumii. Îmi rupeam mereu câte o bucăţică din inimă şi i-o ofeream drept răsplată, până când în cele din urmă mi-am dăruit întreaga inimă lumii, iar linguşelile au început să devină obositoare pentru mine.

Bătrânii mi se plâng de anii lor, spunând: „Inima noastră a îmbătrânit sub povara multor ani”.

Cu adevărat, bătrânilor, inima voastră n-a îmbătrânit sub povara multor ani, ci sub povara multor dorinţe.

Şi aşa, când singur îmi povăţuiesc inima îi spun: desparte-te de ziua de ieri, fiindcă ea s-a rupt deja de tine, toate acele obiecte de care dorinţele tale erau legate de ziua de ieri, nu mai există azi. Unele dintre ele s-au schimbat, pe altele boala le-a desfigurat, şi altele deja au murit.

Nici obiectele dorinţelor voastre de mâine nu există. Cu biciul său timpul îşi biciuieşte turma, iar turma sa asudă şi sângerează sub povara loviturilor. Dar obiectele zilei de azi aruncă în tine, inima mea – deja umplută până la refuz cu umbrele celor morţi – noi dorinţe, care mâine vor deveni aceleaşi umbre ale celor morţi.

Să nu reînvii amintiri ale trecutului, inima mea, fiindcă aceste amintiri te vor lega la stâlpul trupului ori de câte ori le reînvii. Iar tu vei fi rob al timpului; vei îmbătrâni şi vei muri înaintea morţii.

Cât mai repede cu putinţă rupe nodurile patimilor, care s-au încurcat prin dorinţe şi emoţii care se combină şi revin din nou. E mai uşor să rupi firele individuale ale dorinţelor şi emoţiilor decât nodurile patimilor. Oricum, trebuie să le rupi chiar dacă aceasta te va face să sângerezi, dacă vrei o nouă copilărie, o nouă tinereţe, mai frumoasă şi mai veşnică decât fosta ta tinereţe.

Alungă lumea din tine, inima mea şi atunci ai să vezi cât de slabă este ea. Şi apoi cercetează-te pe tine şi vei simţi o ne mai auzită putere. Lumea ni se pare puternică doar când o slujim ca robi ai ei.

Tu vei fi la fel de nemărginit ca veşnicia, iar veşnicia însăşi va veni să se sălăşluiască întru tine.

O, Dumnezeule treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume. Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi, care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească; fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze.

Fie ca inima mea să fie inima unui fiu şi a unui domn, şi nu inima unui mercenar şi a unui tâlhar.

Dăruieşte-mi inima lui Iisus, împrejurul căreia întunericul a aşteptat în deşert să intre, dar niciodată n-a putut.

O, Împărăteasă a cereştii frumuseţi, îmbrăţişează-mi inima cu o dragoste de maică.

O, Sfinte şi Atotputernice Duh, fă-mi inima să rodească de o cerească iubire, aşa încât tot ceea ce se naşte şi creşte într-însa să nu poată fi din carne şi din sânge, ci din Tine, Sfântul meu Duh şi Domn.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLIII-a)

Oamenii nu-mi pot face nici un rău, atâta vreme cât nu am răni.

Am văzut două peşteri, una dintre ele având ecou, iar cealaltă nu.

Şi mulţi copii curioşi o vizitau pe cea dintâi tocmai pentru a-şi auzi ecoul strigătelor lor.

Dar din cealaltă peşteră vizitatorii se întorceau degrabă, fiindcă ea nu le oferea nici un ecou.

Dacă sufletul meu e rănit, orice rău lumesc va răsuna într-însul.

Iar oamenii vor râde de mine şi se vor îmbulzi din ce în ce mai mult cu strigătele lor.

Dar, cu adevărat, oamenii grăitori de rău nu mă vor vătăma, dacă limba mea a uitat cum să grăiască răul. 

Nici răutatea din afară nu mă va întrista, dacă nu există nici o răutate în inima mea ca să răsune ca o tobă din piele de capră.

Nici nu voi putea răspunde la mânie cu mânie, dacă vizuina urii din mine a fost părăsită şi nu e nimic care s-o stârnească. 

Nici patimile omeneşti nu mă vor aţâţa, dacă patimile din mine au fost transformate în cenuşă. 

Nici necredincioşia prietenilor nu mă va întrista, dacă am hotărât să Te am pe Tine drept prieten al meu. 

Nici nedreptatea lumii nu poate să mă zdrobească, dacă nedreptatea a fost alungată din gândurile mele. 

Nici duhurile înşelătoare ale plăcerilor lumeşti, cinstea şi puterea nu mă 

ademenesc, dacă sufletul meu este ca o mireasă neprihănită care primeşte doar pe Duhul Cel Sfânt şi tânjeşte doar după El.

Oamenii nu pot împinge pe nimeni în iad, dacă nu cumva acea persoană se împinge singură, nici nu pot oamenii să ridice pe cineva pe umerii lor până la tronul lui Dumnezeu, dacă persoana aceea se înalţă singură.

Dacă sufletul meu nu are ferestre deschise, nici o picătură de noroi nu poate fi aruncată într-însul.

Fie ca întreaga natură să se ridice împotriva mea; ea nu-mi poate face nimic în afara unui singur lucru – să devină mormântul trupului meu mai repede.

Fiecare recoltă lumească e acoperită cu îngrăşăminte, astfel încât ea să poată încolţi cât mai curând cu putinţă şi să crească mai bine.

Dacă sufletul meu, vai, ar fi să-şi piardă fecioria şi să primească sămânţa acestei lumi întru sine, atunci el ar trebui să accepte şi îngrăşământul pe care lumea îl aruncă în ţarina sa.

Dar eu Te chem zi şi noapte: vino şi Te sălăşluieşte în sufletul meu şi închide toate acele locuri pe unde pot intra vrăjmaşii mei.

Fă cămară sufletului meu tăcută şi goală, astfel ca nimeni din lume să nu voiască a intra într-însa.

O, suflete al meu, singura mea preocupare, fii de strajă şi învaţă să distingi glasurile care ajung la urechile tale.

Şi de îndată ce tu îi auzi glasul Domnului Tău, lasă-ţi deoparte tăcerea şi grăieşte cu toată puterea ta.

O, suflete al meu, cămară a veşniciei, să nu le îngădui niciodată tâlharilor vremelnici să intre în tine şi să-şi aprindă focul acolo.

Rămâi liniştit când ei strigă la tine.

Stai cuminte când ei te asurzesc.

Şi cu răbdare aşteaptă-Ţi Stăpânul.

Fiindcă El va veni cu adevărat.