Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLVI-a)

Cobor adânc în sufletul meu, spre a vedea cine se naşte într-însul şi cine pleacă din el.

Cât de îngrozitor este adâncul sufletului omenesc.

O, Mire al Cerului, când oare vreun om îndrăzneşte să se cufunde într-însul! Cel ce îndrăzneşte, se cufundă prin adâncurile lumii şi iadului, în drum spre cetele albe ca zăpada ale îngerilor, care Te înconjoară ca pe un veşmânt.

Am fost uimit, când am văzut mulţimea celor prăşiţi în sufletul meu, care erau înspăimântaţi de mine, zburând într-o parte precum corbii înspăimântaţi de la un stârv. Iar sufletul meu zăcea acolo sedus de beţivii Babilonului ca o femeie deşănţată care-şi uitase logodnicul.

Şi cu mânia unui famen şi în chipul unuia prins asupra faptului, sufletul meu a început, să se justifice. Chiar mai înainte de a fi existat o acuzaţie el a început să se îndreptăţească pe sine spunând: Nu vă port eu pe voi, fiilor? Nu vă trimit eu duhuri?

Dar eu mi-am ascuns chipul de ruşine şi am spus: Cu adevărat şi întru aceasta sunt de aflat atât căderea mea cât şi a ta; fiindcă tu îmi tot păstrezi mie fii, când eu de fapt am nevoie de Fiul, iar tu îmi tot trimiţi duhuri când eu am nevoie de Duhul. Tu nu mi-ai născut fii, ci mercenari şi tâlhari. Tu nu mi-ai trimis duhuri, ci demonii cei necuraţi ai iadului.

Ca o fecioară mi-ai fost dată mie, ruda ta, spre ocrotire, ca tu să poţi zămisli de la Duhul Sfânt şi să-L naşti pe Fiul. Dar tu, această fetişcană, n-ai zămislit de la Dumnezeu, ci de la lume şi nu mi L-ai născut pe Dumnezeu, ci lumea.

De ce nu L-ai aşteptat pe Duhul lui Dumnezeu întru feciorie, primind în schimb duhurile întunericului, care s-au înmulţit înlăuntrul tău şi mi-ai înrobit inima?

Tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar tu te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.

De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate?

Iată că eşti hrănit cu acelaşi rod pe care l-ai zămislit. Şi tot ceea ce provine din tine, se întoarce la tine înmulţit.

O, dacă ai fi cunoscut, suflete al meu, dacă ai fi cunoscut măcar frumuseţea cereştii Fecioare, al cărei chip tu ar fi trebuit să-l porţi înlăuntrul meu. Dacă ai fi ştiut cât de minunat şi de puternic este Duhul, Care a iubit-o!  Dacă ai fi ştiut măcar cât de prea frumos şi de măreţ este Fiul pe Care Ea L-a născut! Te asigur, urâţenia mea, că tu ai fi izbucnit în lacrimi de sânge, fiindcă tu ti-ai pus pecetea urâţeniei tale şi pe trupul meu.

Atunci tu ai alunga duhurile cele necurate, suflete al meu şi le-ai trimite în turma de porci. Atunci tu ţi-ai alunga urmaşii, care te-au hrănit atât pe tine, cât şi pe cei cu lături de porci. Şi ţi-ai tămâia casa cu tămâia cea mai înmiresmată şi ai lumina-o cu lumânări de altar. Tu ai împodobi-o cu flori şi stele. Iar îngerii, care o înconjoară pe Cereasca Doamnă precum un veşmânt alb ca laptele, ar veni cu bucurie să te cerceteze, purtând veştile fericite ale Buneivestiri, de care pântecele tău s-ar cutremura. Pântecele tău ar tremura ca roua dimineţii de pe munte dinapoia blândelor lumini ale razelor de soare.

Iar tu te-ai bucura, suflete al meu, printre sufletele risipitoare ale pământului. Atunci tu ai da naştere Fiului, Carele cu lumina Sa ar alunga umbrele iluzorii din mintea mea şi care, cu focul Său ar arde dorinţele lumeşti din inima mea. Iar El îmi va elibera întreaga viaţă de sub puterea duhurilor celor rele şi o va înveşmânta cu totul în mantia puterii şi slavei Duhului lui Dumnezeu.

Văd lacrimi de mânie în ochii tăi şi mă bucur, suflete al meu că te căieşti. Îţi văd tăcerea, în care se naşte o revoltă împotrivă-ţi. Căieşte-te şi te reînnoieşte, suflete al meu, căieşte-te cât mai ai încă vreme. Găteşte-te degrabă întru feciorie; mai repede, înainte ca vremelnicia ta mânjită să devină o veşnicie pătată.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLV-a)

Cobor adânc în mintea mea şi aflu într-însa iudeii, care Te împiedică să intri, Împăratul meu Cel purtător de Lumină şi care au umplut lumea cu poveşti despre fuga lor din împărăţia lui Faraon, o împărăţie care nu i-a părăsit.

Şi după ce m-am uitat în jur la tot ceea ce încolţea în mintea mea, am exclamat: toate acestea nu sunt nici fiinţa mea, nici Dumnezeul meu şi nici împărăţia Dumnezeului meu. Toate aceste lucruri sunt ecouri şi chipuri ale lumii, pe care simţurile mele le-au introdus din afară şi s-au îngrămădit în mintea mea.

Aşadar, unde mă aflu eu? Unde este Împăratul şi Domnul meu? Unde este împărăţia Împăratului meu? Ai târât tu, de fapt, întreaga împărăţie a Egiptului în pământul făgăduinţei? Şi ai adus tu tot noroiul Nilului în cetatea împăratului meu?

Amarnică este hrana minţii mele atâta vreme cât ea se hrăneşte cu cea ce îi oferă simţurile. Vestigii şi noţiuni externe, umbre ale umbrelor, mărite la proporţii monstruoase (fiindcă umbrele cresc întotdeauna la proporţii uriaşe unde se află lumină puţină), oare este aceasta, de fapt, mintea mea? Am descoperit că întreaga cugetare a minţii mele nu se înalţă la nimic altceva decât la construirea de structuri fragile din umbre fragile.

Totuşi, din nou am cercetat câmpul vast al minţii mele, unde cu viteza multor păianjeni cetăţi întregi, mai fragile decât pânzele de păianjeni, fuseseră construite din umbre şi distruse – iar eu m-am întrebat şi am cugetat în adâncul inimii mele. Unde pot umbrele să dănţuiască decât în lumină? Nu este această lumină mintea mea? Nu s-ar micşora treptat umbrele până la măsura în care lumina minţii ar creşte şi mai mult?

Totuşi, mintea mea nu este chiar nimic mai mult decât o palidă umbră a minţii lui Dumnezeu?

Vai mie dacă mintea mea – după ce se va despărţi de trup, care-i lasă o astfel de moştenire – va fi lăsată singură în veşnicie cu un astfel de veşmânt înfricoşător!

Iar în singurătate eu îi repet minţii mele: acum, când nu văd nimic, când nu aud nimic, când nu miros nimic, când nu gust nimic, când nu ating nimic – ce te umple pe tine acum, dacă nu pur şi simplu imaginile şi amintirile umbroase a ceea ce ai văzut, auzit, mirosit, gustat şi pipăit? Toate acestea au dispărut în trecut, s-au schimbat, şi-au pierdut chipul, s-au dezintegrat şi au murit. De ce nu-i îngropi pe cei morţi odată pentru totdeauna şi apoi să-i laşi pe morţi cu cei morţi şi să zbori mai departe, în loc să stai acolo ca un cimitir, în care umbrele morţilor dănţuiesc aşteptând noi cadavre?

Cum oare Ierusalimul cel de Sus, cetatea Împăratului meu, s-a transformat pe sine într-o împărăţie a celor morţi şi într-o grămadă de gunoi a lumii.

O, Împăratul meu, aud şoapta Ta cea tainică şi înţeleg; văd lumina Ta şi înţeleg. Iar atunci când înţeleg, bucuria îmi aduce lacrimi în ochi şi strig: „Mântuirea mea este întru Domnul meu!”

El este lumina minţii mele, faţă de care eu am fost doar o santinelă somnoroasă şi drept urmare, străinii au pătruns înlăuntru şi au umbrit lumina cea împărătească.

Domnul meu îmi va ajuta, de îndată ce înţeleg faptul că nu există nici un alt ajutor în toate împărăţiile universului care să-mi alunge întunericul şi pe străinii cei întunecaţi din mintea mea.

Mirele întunericului mişună în jurul minţii mele, dar fie ca el să nu intre în cetatea împăratului Luminii.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLIV-a)

Icoana „Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov

Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălăşluieşte într-însa în afară de mine şi de Tine, o, Dumnezeule Veşnic.

Şi mă umplu de teamă aflând legiuni de străini luptând pentru părticele din inima mea. Am aflat tot atâţia în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omeneşti şi neomeneşti de la Căderea lui Adam.

Şi atunci am înţeles de ce inima mea a obosit şi nu Te poate primi nici pe Tine, nici pe mine în cămările sale, ci în schimb ne împinge spre cele din afară, împingându-şi proprietarii în afară spre marginea proprietăţii lor.

Chiar înainte de a fi ieşit din pântecele maicii mele, lumea cu dorinţele ei sălăşluia în mine.

Obişnuiam să plătesc scump şi prea scump pentru orice linguşire a lumii. Îmi rupeam mereu câte o bucăţică din inimă şi i-o ofeream drept răsplată, până când în cele din urmă mi-am dăruit întreaga inimă lumii, iar linguşelile au început să devină obositoare pentru mine.

Bătrânii mi se plâng de anii lor, spunând: „Inima noastră a îmbătrânit sub povara multor ani”.

Cu adevărat, bătrânilor, inima voastră n-a îmbătrânit sub povara multor ani, ci sub povara multor dorinţe.

Şi aşa, când singur îmi povăţuiesc inima îi spun: desparte-te de ziua de ieri, fiindcă ea s-a rupt deja de tine, toate acele obiecte de care dorinţele tale erau legate de ziua de ieri, nu mai există azi. Unele dintre ele s-au schimbat, pe altele boala le-a desfigurat, şi altele deja au murit.

Nici obiectele dorinţelor voastre de mâine nu există. Cu biciul său timpul îşi biciuieşte turma, iar turma sa asudă şi sângerează sub povara loviturilor. Dar obiectele zilei de azi aruncă în tine, inima mea – deja umplută până la refuz cu umbrele celor morţi – noi dorinţe, care mâine vor deveni aceleaşi umbre ale celor morţi.

Să nu reînvii amintiri ale trecutului, inima mea, fiindcă aceste amintiri te vor lega la stâlpul trupului ori de câte ori le reînvii. Iar tu vei fi rob al timpului; vei îmbătrâni şi vei muri înaintea morţii.

Cât mai repede cu putinţă rupe nodurile patimilor, care s-au încurcat prin dorinţe şi emoţii care se combină şi revin din nou. E mai uşor să rupi firele individuale ale dorinţelor şi emoţiilor decât nodurile patimilor. Oricum, trebuie să le rupi chiar dacă aceasta te va face să sângerezi, dacă vrei o nouă copilărie, o nouă tinereţe, mai frumoasă şi mai veşnică decât fosta ta tinereţe.

Alungă lumea din tine, inima mea şi atunci ai să vezi cât de slabă este ea. Şi apoi cercetează-te pe tine şi vei simţi o ne mai auzită putere. Lumea ni se pare puternică doar când o slujim ca robi ai ei.

Tu vei fi la fel de nemărginit ca veşnicia, iar veşnicia însăşi va veni să se sălăşluiască întru tine.

O, Dumnezeule treimic, Tu ai o inimă lipsită de întuneric şi eliberată de lume. Alungă din inima mea pe străinii cei nepoftiţi, care au murdărit inima mea de întuneric. Fie ca inima mea să strălucească; fie ca întunericul să plutească în jurul inimii mele, dar niciodată să n-o acapareze.

Fie ca inima mea să fie inima unui fiu şi a unui domn, şi nu inima unui mercenar şi a unui tâlhar.

Dăruieşte-mi inima lui Iisus, împrejurul căreia întunericul a aşteptat în deşert să intre, dar niciodată n-a putut.

O, Împărăteasă a cereştii frumuseţi, îmbrăţişează-mi inima cu o dragoste de maică.

O, Sfinte şi Atotputernice Duh, fă-mi inima să rodească de o cerească iubire, aşa încât tot ceea ce se naşte şi creşte într-însa să nu poată fi din carne şi din sânge, ci din Tine, Sfântul meu Duh şi Domn.

Gânduri despre bine şi rău – Sfântul Nicolae Velimirovici

Sfântul Nicolae Velimirovici

Când îl jigneşti pe prietenul tău, cine poate şterge această jignire: tu sau prietenul tău? Este limpede că tu nu poţi, ci prietenul tău. Nu numai că tu singur nu poţi şterge jignirea adusă prietenului tău, dar nici toţi oamenii de pe pământ, nici întreaga natură, împreună cu toţi oamenii, nu pot face acest lucru – deoarece prietenul a primit jignirea de la tine şi a luat-o cu sine. Jignirea este, prin urmare, la el şi cu el. Şi numai el o poate slăbi şi şterge.

Fiecare păcat este, în cele din urmă, o jignire adusă lui Dumnezeu. Toate jignirile, toate păcatele pământului, se grăbesc să ajungă la Dumnezeu, strigă la Dumnezeu. El pe toate le primeşte şi pe toate le ţine. Cine le poate smulge, oare, de acolo? Cine le poate şterge, în afară de El?

Când jigneşti un prieten, el a primit jignirea şi a dus-o cu sine. Pentru această jignire, tu poţi posti o sută de ani şi să te cureţi, să te căieşti şi să lucrezi toate virtuţile, nemaijignind pe nimeni – şi toate pot fi zadarnice.

Dacă prietenul tău jignit nu va binevoi să slăbească şi să şteargă jignirea, tu singur nu poţi, în întreaga veşnicie, să te mântuieşti de acel păcat, deoarece nu mai stă în puterea ta, ci în a prietenului tău.

Iar postul tău şi curăţirea, şi pocăinţa, şi virtuţile, şi lucrarea virtuţilor pot doar să-l îndemne pe prietenul tău să-ţi slăbească păcatul, să-l îndepărteze şi să-l şteargă.

Tu, însă, nu ai putere asupra păcatului săvârşit. Într-aceasta stă nemărginita grozăvie a păcatului. Căci păcatul săvârşit este liber faţă de tine, pe când tu nu eşti liber faţă de el.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLIII-a)

Oamenii nu-mi pot face nici un rău, atâta vreme cât nu am răni.

Am văzut două peşteri, una dintre ele având ecou, iar cealaltă nu.

Şi mulţi copii curioşi o vizitau pe cea dintâi tocmai pentru a-şi auzi ecoul strigătelor lor.

Dar din cealaltă peşteră vizitatorii se întorceau degrabă, fiindcă ea nu le oferea nici un ecou.

Dacă sufletul meu e rănit, orice rău lumesc va răsuna într-însul.

Iar oamenii vor râde de mine şi se vor îmbulzi din ce în ce mai mult cu strigătele lor.

Dar, cu adevărat, oamenii grăitori de rău nu mă vor vătăma, dacă limba mea a uitat cum să grăiască răul. 

Nici răutatea din afară nu mă va întrista, dacă nu există nici o răutate în inima mea ca să răsune ca o tobă din piele de capră.

Nici nu voi putea răspunde la mânie cu mânie, dacă vizuina urii din mine a fost părăsită şi nu e nimic care s-o stârnească. 

Nici patimile omeneşti nu mă vor aţâţa, dacă patimile din mine au fost transformate în cenuşă. 

Nici necredincioşia prietenilor nu mă va întrista, dacă am hotărât să Te am pe Tine drept prieten al meu. 

Nici nedreptatea lumii nu poate să mă zdrobească, dacă nedreptatea a fost alungată din gândurile mele. 

Nici duhurile înşelătoare ale plăcerilor lumeşti, cinstea şi puterea nu mă 

ademenesc, dacă sufletul meu este ca o mireasă neprihănită care primeşte doar pe Duhul Cel Sfânt şi tânjeşte doar după El.

Oamenii nu pot împinge pe nimeni în iad, dacă nu cumva acea persoană se împinge singură, nici nu pot oamenii să ridice pe cineva pe umerii lor până la tronul lui Dumnezeu, dacă persoana aceea se înalţă singură.

Dacă sufletul meu nu are ferestre deschise, nici o picătură de noroi nu poate fi aruncată într-însul.

Fie ca întreaga natură să se ridice împotriva mea; ea nu-mi poate face nimic în afara unui singur lucru – să devină mormântul trupului meu mai repede.

Fiecare recoltă lumească e acoperită cu îngrăşăminte, astfel încât ea să poată încolţi cât mai curând cu putinţă şi să crească mai bine.

Dacă sufletul meu, vai, ar fi să-şi piardă fecioria şi să primească sămânţa acestei lumi întru sine, atunci el ar trebui să accepte şi îngrăşământul pe care lumea îl aruncă în ţarina sa.

Dar eu Te chem zi şi noapte: vino şi Te sălăşluieşte în sufletul meu şi închide toate acele locuri pe unde pot intra vrăjmaşii mei.

Fă cămară sufletului meu tăcută şi goală, astfel ca nimeni din lume să nu voiască a intra într-însa.

O, suflete al meu, singura mea preocupare, fii de strajă şi învaţă să distingi glasurile care ajung la urechile tale.

Şi de îndată ce tu îi auzi glasul Domnului Tău, lasă-ţi deoparte tăcerea şi grăieşte cu toată puterea ta.

O, suflete al meu, cămară a veşniciei, să nu le îngădui niciodată tâlharilor vremelnici să intre în tine şi să-şi aprindă focul acolo.

Rămâi liniştit când ei strigă la tine.

Stai cuminte când ei te asurzesc.

Şi cu răbdare aşteaptă-Ţi Stăpânul.

Fiindcă El va veni cu adevărat.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XLII-a)

Dragostea mea priveghează şi prin priveghere ea nu se plictiseşte niciodată. 

Cel pe Care Îl iubesc şi Îl aştept, vine spre mine înconjurat de o suită cerească.

Cum aş putea dormi şi cum m-ar plictisi vreodată privegherea? 

Priveghez asupra istorisirilor oamenilor şi ale lucrurilor, spre a putea afla  vreun mesaj tainic al Iubirii mele.

Nici o poveste nu mă interesează datorită ei sau povestitorului, ci numai datorită Ţie. 

Când ei mă văd că iubesc osteneala, ei cred că mă ostenesc pentru oameni, dar eu mă ostenesc pentru Tine.

Când natura îşi aude numele pe buzele mele, ea crede că eu o laud pe ea, dar eu Te laud pe Tine.

Când dau de mâncare unui porumbel, eu îţi ofer Ţie această hrană.

Când îmbrăţişez un miel, Te îmbrăţişez pe Tine.

Când zâmbesc la soare, zâmbetul meu pătrunde prin toate stelele până când se întâlneşte cu zâmbetul Tău.

Când mă plec să sărut liliacul alb, eu îmi depun sărutarea prin şapte ceruri până la tronul picioarelor Tale.

Trezvia iubirii mele merge mână în mână cu rugăciunea credinţei mele şi postul nădejdii mele. 

Întreaga lucrare a minţii mele îmi slujeşte credinţa. 

Întreaga lucrare a inimii mele îmi slujeşte nădejdea. 

Întreaga lucrare a sufletului meu îmi slujeşte iubirii mele. 

Atunci când hrănesc un porumbel, Ţi-L ofer Ţie, Iubirea mea.

Rugăciunea Sfântului Nicolae Velimirovici către Maica Domnului

MELikis_1

Împărăteasă, Maică a Împăratului Hristos, care prin tine s-a arătat să ne facă fii şi fiice împărăteşti, ţie aducem mulţămită pentru prea-multele bunătăţi şi acoperemântul şi ocrotirea de văzuţii şi nevăzuţii noştri vrăjmaşi, din veac şi până în acest ceas.

Maică cea bună a lui Dumnezeu, înalţă rugăciunile şi cererile noastre la Înălţimea Sa cea vecinică, Cel fără de moarte Dumnezeul şi Împăratul Hristos, pe care ai născut şi la feciorelnicii-ţi sâni ai hrănit. Frica de Dânsul, Dreptul Judecător, a istovit toate puterile noastre, şi nu mai îndrăznim să chemăm pe El şi să-i aducem rugăciune.

Călcat-am legea dragostei Sale, dispreţuit-am chinurile Sale până la sânge pentru noi, rătăcit-am în ţară străină, unde oamenii nu se osebesc de porci, nici hrana oamenilor de-a porcilor; L-am ocărât, L-am amărât, ne temem şi ne ascundem de Dânsul precum Adam când a greşit în Rai. Şi vedem acum că fără de minte am cugetat şi fără de minte am umblat.

Dar precum vinovatul nu îndrăzneşte a se ruga Judecătorului, ci caută pe cei apropiaţi Lui şi-i roagă să mijlocească la Judecător, şi noi, ca nişte vinovaţi dintre cei mari, ca nişte păcătoşi dintre cei negri de păcate; ca nişte nelegiuiţi, şi încă preacurvari, ca nişte nebuni fără de minte, şi încă nemaiîntâlniţi, nu avem îndrăzneală înaintea Sa, a Dreptului Judecător, ci venim la tine, Maica cea bună a Dreptului Judecător Hristos. Soleşte pocăinţa noastră şi ale noastre rugăciuni, ca să preaslăvim pe tine, precum părinţii noştri sârbi care ţie s-au rugat şi de la tine bucurie au primit, şi-au mărturisit şi-au întărit aceasta cu pecetea multor biserici ridicate în cinstea ta.

Ţie ne rugăm, Împărăteasă, Maică a Împăratului Hristos, du înaintea fiului tău, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, aceste rugăciuni:

Iată-ne pe noi, Doamne, toţi păcătoşii Tăi sârbi, în duh şi adevăr, închinându-ne celor sfinte ale Tale.

Iată-ne în cetatea cea sfântă a Ierusalimului, întru care proroceau David şi Prorocii întruparea Ta. Închinămu-ne Sionului Tău cel sfânt şi ne rugăm Ţie, iartă-ne pe noi şi ne mântuieşte. Amin.

Iată-ne în Nazaretul cel sfânt, întru care Preasfânta Maica Ta a primit Bunavestire a măritului Arhanghel Gavriil, cum că pe Tine va zămisli de la Duhul Sfânt şi Împărat Te vei naşte, a căruia Împărăţie nu va avea sfârşit. Închinămu-ne şi ne rugăm Ţie: Iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi ne mântuieşte.

Iată-ne în peştera Betleemului, unde oareşcând închidea David oile neînţelegătoare şi mieii săi, întru care Te-ai născut, Cuvinte al lui Dumnezeu, căruia s-au închinat păstorii şi Magii; acolo unde steaua a strălucit şi a călăuzit către Tine, acolo unde îngerii cântau slavoslovie: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire, iată-ne şi pe noi, păcătoşii, închinându-ne Ţie şi rugându-te: greşit-am, Doamne Iisuse, iartă-ne pe noi şi ne mântuieşte.

Iată-ne pe urmele Tale, întru toate cetăţile şi satele prin care ai umblat, şi ai propoveduit bunavestire a vieţii vecinice, şi ai lucrat minuni; sărutăm fiecare urmă a Ta, îţi slăvim dumnezeirea şi ne rugăm Ţie: iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi ne mântuieşte.

Iată-ne la râul cel sfânt al Iordanului, întru care Te-ai botezat, şi la iezerul unde ai ales pescarii a fi Apostoli, şi pe Thavor, unde Te-ai schimbat la faţă, şi în Sion unde, la Cina cea de Taină, Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Tău o ai rânduit spre mântuire, şi în Vithanía unde pe Lazăr ai înviat, şi în Biserica lui Solomon unde te-ai împotrivit făcătorilor de rele.

Întru toate aceste locuri, ne închinăm Ţie şi pe Tine rugăm: iartă-ne pe noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, iartă, iartă şi ne mântuieşte.

Iată-ne la înfricoşata Golgotha, pe care ai fost răstignit şi cu patimi ai mărturisit arătarea Ta, şi la mormântul dintru care ai înviat, şi în Eleon, de unde Te-ai înălţat. Pretutindenea ne pocăim de păcatele noastre, pretutindenea cu pocăinţă plângem.

Pe Tine slavoslovim şi Ţie ne rugăm: Doamne, iartă, miluieşte şi mântuieşte pe noi, păcătoşii Tăi.

Nimenea nu ne poate ierta de nu ne ierţi Tu, căci am greşit Ţie. Nimenea în cer şi pe pământ nu ne poate mântui de văzutul şi nevăzutul rău, fără de Tine, Doamne, căruia s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Greşit-am, iartă-ne, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale şi pururea Fecioarei Maria. Ţie se cuvine slavă şi slavoslovie, şi puterea şi stăpânia şi închinăciunea, de la toate neamurile şi noroadele cereşti şi pământeşti, în tot veacul şi în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin!

Imaginea: Icoana Maicii Domnului Panagia Melikiotissa – o icoană făcătoare de minuni, ce se află în biserica din satul Melikis, localitate situată în regiunea Imathia, Grecia. A fost împușcată cu 55 de gloanțe.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XXXV-a)

sf-42-de-mucenici-din-amoreea-2

Mucenici ai adevăratei credințe, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Credința voastră v-a apropiat de tronul strălucitor al slavei, împodobită cu străluciții serafimi și preaputernicii heruvimi. Voi sunteți mai aproape de nemurire decât noi, iar rugăciunea voastră e mai curată și mai auzită de Dumnezeu.

Pomeniți-ne și pe noi în rugăciunile voastre, astfel încât voi să puteți fi și mai prețuiți în ceruri. Luați-ne și pe noi cu voi, iar voi veți zbura mai iute și mai ușor la tronul slavei. Oricine se aduce pe sine umblă mai încet și se împiedică mai des. Cu cât este mai mare sarcina fraților voștri, pe care-i trageți după voi, cu atât mai iute veți zbura.

Le-am spus oamenilor: voi sunteți martiri, dar nu de un singur fel de mucenicie. Mucenicii pentru adevărata credință nu sunt aceiași cu martirii pentru o credință falsă. Cu adevărat oasele lor se aseamănă, dar nu sufletul. Căci sufletul dă forță și slăbiciune chiar și oaselor.

Voi, care suferiți pentru adevărata credință, pătimiți pentru ceea ce observă vederea voastră duhovnicească. Voi care suferiți pentru o falsă credință, pătimiți pătimiți pentru ceea ce văd ochii voștri trupești. Voi, cei dintâi suferiți pentru credință în realitate și adevăr; voi, ceilalți, suferiți pentru un vis și o închipuire.

Vederea duhovnicească își numește cunoașterea cu un nume smerit – credință. Ochii trupești își numesc credința lor printr-un nume fălos – cunoaștere. Atât una, cât și cealaltă văd: cea dintâi este o vedere a esenței scânteietoare și pline de pace a creației; cea de-a doua este o vedere a pâlpâirilor acelei esențe prin întuneric.

Mucenicia voastră este lucrul cel mai inevitabil dintre toate, o, fii ai cerului și fii ai pământului. Faptul că sunteți martirizați rezidă în fuga voastră de lumină spre întuneric. Dacă fugiți din întuneric spre lumină, veți stârni lumea împotriva voastră.

Căile fiilor oamenilor se întâlnesc și conflictul este inevitabil, fiindcă unii călătoresc spre răsărit, în timp ce alții se îndreaptă spre apus. Domnul este milostiv și le trimite tuturor îngerii Săi.

Sufletul meu este plin de mucenici ca un câmp mănos plin de grâu și de neghine. Cei dintâi se îndreaptă spre răsărit, în timp ce ceilalți se îndreaptă spre apus.

Eu îi șoptesc sufletului meu la miezul nopții: ”Cât timp vei mai rămâne răstignit între rai și iad? Ia aminte la tine și îndreaptă-te doar pe calea pe care mucenicii adevăratei credințe au călătorit”

Eu îi șoptesc aproapelui meu în zori: ”Nu mergeți pe drumul cel atât de bine bătut, fiindcă multe cadavre împuțite sunt presărate de-a lungul lui. Să pornim pe cărarea ce merge spre vârful muntelui, care este aspră, dar nu duhnește de cadavre”(1)

Eu vă șoptesc de dimineață până seara vouă, o, mucenici ai adevăratei credințe: ”Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi”

(1) – Cf. Mt. 7, 13-14

vinieta

Sfântul Nicolae Velimirovici – Despre tristețea adâncă

   11535915_10153102864047535_5012207193628994877_n
 ”Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea.

Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte – fiindcă, potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este – e limpede – al doilea fel de întristare.

Întristarea după Dumnezeu vine asupra omului când acesta îşi aduce aminte de păcatele sale, şi se căieşte, şi strigă către Dumnezeu. Sau când cineva se întristează pentru păcatele altor oameni. Sau când cineva are râvnă pentru credinţa lui Dumnezeu, şi vede cu întristare cum oamenii cad de la credinţă. Dumnezeu întoarce această întristare în bucurie. Aşa cum îi descrie Pavel pe apostoli şi pe toate adevăratele slugi ale lui Hristos, spunând că sunt ca nişte întristaţi, dar care deopotrivă se veselesc. Se veselesc, fiindcă simt puterea şi apropierea lui Dumnezeu. Şi primesc mângâiere de la Dumnezeu. Aşa grăieşte şi Psalmistul: adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit.

Întristarea sfinţilor seamănă cu nişte nori prin care străluceşte soarele mângâierii – iar întristarea ta seamănă cu o eclipsă de soare. Trebuie să fi avut multe ticăloşii şi păcate mai mărunte, pe care le-ai privit ca fiind lipsite de însemnătate, şi nu le-ai mărturisit şi pocăit. Ca un păienjeniş vechi, ele s-au îndesit în jurul sufletului tău, şi s-au făcut ca un cuib pentru marea întristare pe care puterea cea rea drăcească o întreţine cu răutăcioasă bucurie în tine. Drept aceea, cercetează-ţi întreaga viaţă, fă-ţi un examen necruţător, şi mărturiseşte totul la spovedanie. Prin spovedanie vei curăţa şi aerisi casa sufletului tău. Şi va intra în tine aerul proaspăt şi sănătos de la Duhul lui Dumnezeu. După aceea, începe să faci cu vitejie tot ce este bine. Începe, să zicem, cu milostenia în numele lui Hristos. Adu-ţi aminte: în numele lui Hristos. Hristos va vedea şi va simţi asta, şi degrabă îţi va dărui bucurie. Îţi va dărui bucurie negrăită, bucurie pe care numai El o dă şi pe care nici o mâhnire ori chin ori putere drăcească nu o poate întuneca.

Citeşte Psaltirea. Aceasta este cartea pentru sufletele întristate, cartea mângâierii. Domnul să te bucure în curând!” 

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, 2009, pp. 36-38)

Imaginea: Cristian Ardeleanu’Art

Sursa: doxologia.ro

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a II-a )

dsc_0443

Cine m-a pus în acest aşternut de viermi? Cine m-a îngropat în ţărână spre a ajunge vecin cu şerpii şi ospăţ al viermilor?

Cine m-a pogorât de pe înaltul muntelui spre a ajunge tovarăş al oamenilor însetaţi de sânge şi fără de Dumnezeu?

Păcatul meu şi dreptatea Ta, o, Doamne. Păcatul meu se întinde de la crearea lumii şi e mai iute decât dreptatea Ta.

Îmi socotesc păcatele din toată viaţa mea, din toată viața tatălui meu şi din toată calea cea întoarsă până la începuturile lumii şi spun:                Cu adevărat, numele dreptăţii Domnului este mila.

Port rănile părinţilor mei pe mine însumi, iar acum ele s-au arătat pe sufletul meu ca o pată pe spatele unei girafe, ca un veşmânt de scorpioni otrăvitori care mă înţeapă.

Ai milă de mine, o, Doamne, deschide porţile cerescului râu al harului Tău şi curăţeşte-mi sufletul lepros, spre a putea, ca vindecat de lepră, să îndrăznesc a preamări numele Tău dinaintea altor leproşi, fără ca aceștia să mă batjocorească.

Măcar ridică-mă cu un cap deasupra duhorii împuţite a acestui aşternut de viermi, spre a trage adânc in piept mireasma cerului şi spre a reveni la viaţă.

Măcar mă ridică la înălţimea unui palmier ca să pot râde de şerpii ce-mi vânează călcâiele.

O, Doamne, dacă a existat măcar o faptă bună pe tot parcursul călătoriei mele celei pământeşti, de dragul acelei unice fapte scapă-mă de tovărăşia oamenilor însetaţi de sânge şi fără de Dumnezeu.

O, Doamne, nădejdea mea în deznădejde.

O, Doamne, tăria mea în neputinţă.

O, Doamne, lumina mea în întuneric.

Pune măcar un deget pe fruntea mea şi-atunci voi învia. Sau, dacă sunt prea necurat pentru degetul Tău, îngăduie ca doar o rază de lumină din împărăţia Ta să strălucească asupra mea şi înalță-mă, înalță-mă din acest aşternut de viermi, o, Domnul meu preaiubit.

http://www.trilulilu.ro/video-diverse/sfantul-nicolae-velimirovici-rugaciuni-pe-malul-la

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reportaj/bisericuta-de-la-poalele-ceahlaului

vinieta