Nelinişti îndelungi, nelinişti vechi. O lumânare de ceară curată ce arde încet şi sigur. Flacăra proiectează o aripă pe un perete alb umbrit. Căldura ar trebui să mă încălzească, să mă topească, dar sunt împăturit în pământ cu două straturi, unul pe dinafară şi unul pe dinăuntru. Ar trebui să mă sparg, dar nu ştiu cine să o facă. Zgomot de lână neagră lovită de carne tăbăcită şi vinovată de multe. Îngânări de noapte, şoapte de linişte lovită de cuvinte abia scoase printre buze. La trei cuvinte se zguduie totul, la încă o frază se încălzeşte atmosfera şi corpul şi capul şi pământul. Se sparge un strat, dar mai rămâne încă unul peste mine. Nu aştept un ciocan, aştept o atingere pentru a fi liber, dar… mai am de mers până la capătul drumului şi trebuie să călătoresc fără să mă împiedic, fără să cad în nămol, căci pământul se lipeşte prea repede de mine. Îmi plac poveştile cu statui ce au prins viaţă, nu cu oameni ce s-au schimbat în piatră.

Lumânarea mai are puţin şi se gată, iar buzele ar mai avea de mişcat multe cuvinte spre liniştea întunecată. Se pot zice vorbele şi în beznă, dar nu trebuie ratată bucuria luminii ce o să vină.

Aripa pleacă.

Alexandru Povarnă