invitati

Dimensiunea participativă a cunoaşterii şi a vieţii – un punct de vedere psihologic (I) – Florin Caragiu

/ multumesc2014 / 3 comentarii
Omul – o provocare şi o limită pentru cunoaşterea experimentală

Psihologia în genere priveşte către fenomenul uman, remarcându-i unicitatea, ce constă în existenţa psihismului conştient. Acesta defineşte fiinţa antropologică precum un fenomen originar şi unic. Se afirmă că persoana este astfel organizată încât întregul are proprietăţi ce nu pot fi regăsite la nivelul părţilor. De aceea, concepţiile reducţioniste ratează, de regulă, definiţia omului. Pe de altă parte, modelarea experimentală nu e nici ea o metodă propice de cercetare a fenomenului personal, deoarece acesta nu poate fi raportat decât la sine, ca întreg, sau, mai bine zis, la un ideal lăuntric care-i o pecete iconică a chipului lui Dumnezeu prezent în om, potrivit viziunii creştine. „În psihologie, simplul nu poate explica complexul, deoarece natura psihismului este interontică şi nu se poate reduce la o suprapunere de nivele înăuntrul unui întreg divizibil în facultăţi psihice. De fapt, pericolul debitării pe nivele a persoanei constă în dispariţia prin scotomizare a înseşi condiţiei sale existenţiale” (Sorin Doru Ogodescu, „Persoană şi lume”, ed. Albatros, 1989, p. 100). Acelaşi autor a remarcat faptul că modelul simplului care explică complexul este determinist liniar, în timp ce persoana constituie un cu totul alt tip de organizare, neliniară, „angajată într-un efort nesfârşit de geneză şi instaurare a noutăţii” (Ιdem).
Cât priveşte reducţionismul interpretativ, freudismul apare exemplar sub acest aspect. Tripla reducţie a freudismului constă în biologizarea psihicului, psihologizarea socialului şi naturalizarea umanului. Cu aceste trei postulate majore, psihanaliza freudiană s-a instalat până nu demult în centrul ştiinţelor despre om. Ca ştiinţă antropologică, psihologia se confruntă cu o primă întrebare cheie, formulată astfel de V. Pavelcu: „Cum este posibil studiul ştiinţific al unui fenomen, prin definiţie invizibil şi insesizabil, pe baza unor semne vizibile şi materiale, dar inadecvate celui dintâi” („Metamorfozele lumii interioare”, ed. Junimea, 1976, p. 65). Altfel spus, cum să studiezi ştiinţific, experimental, sufletul? Istoria psihologiei stă la începuturile ei sub semnul dualismului, al dezbaterilor aprinse privind unitatea dintre suflet şi corp, moral şi fizic, subiectivitate şi organicitate cerebrală. Naşterea psihologiei ca ştiinţă coincide cu instituirea unor metode experimentale şi de măsurare cantitativă a comportamentelor. Modelul metodologic era căutat în fiziologie, temeiul teoretic în evoluţionism, consecinţa fiind impunerea unui mecanism constând în înţelegerea complexului prin simplu, a psihismului prin mediu. Psihologia experimentală, în primele sale faze, s-a axat pe apriorismul asociaţionist, altfel spus, a făcut din funcţiile psihice elementare, cu legile lor de asociere şi combinare precise, elementele fundamentale de explicaţie şi de echivalare între comportamentul instinctivo-ereditar al animalelor şi manifestarea umană extrem de complexă, care este, după cum se ştie, structurată spiritual, ca o piramidă axiologică. Psihologia redusă la fiziologie, la obiectivismul mecanicist (numele vehiculate în epocă legate de această concepţie sunt Claude Bernard, Pavlov, Richet, Watson etc.) lasă astfel să se înţeleagă că organul psihismului şi al reflexelor este unul şi acelaşi. Între timp, întemeierea psihologiei animale a făcut posibilă naşterea psihologiei diferenţiale şi, astfel, punerea temeiului de cercetare pentru aprofundarea diferenţei dintre animal şi om, mai bine zis dintre animalitate şi umanitate, dintre instinct şi inteligenţă, dintre adaptare majoritară şi creaţie prioritară. În psihologia contemporană e încă activă operaţia de reducere a psihicului la fiziologic, fizic sau social. Este vorba de un reducţionism epistemologic, care reflectă, de fapt, reducţionismul ontologic, adică înţelegerea psihicului ca fenomen fiziologic, fizic sau social. În opinia noastră, o psihologie a întregului, în autenticul sens al cuvântului, nu poate fi întemeiată decât prin reîntoarcerea la metafizică, la antropologia iconică, răsturnând perspectiva asupra fundamentelor ontologice.

Psihoneurologia credinţei 

Psihoneurologia credinţei şi-a propus să găsească zona cerebrală a credinţelor, zona din creier unde rezonează trăirea afectivă a aderării la un adevăr, diferită de reflectarea lui noţională. Experimentele par să indice existenţa unor mecanisme neuropsihice diferenţiate, de la a şti la a crede. Neocortexul, zona terţiară a creierului, prin activitatea ei corelată cu anumite procese psihice, apare responsabil de desfăşurarea proceselor intelectuale cum ar fi sistematizarea informaţiilor, judecăţi, analize, silogisme. Zonele primare şi secundare din creier joacă un rol minor în cunoaşterea raţională, dar un rol mare în comportament. Ele sunt foarte active la păsări şi mamifere. Sistemul limbic, foarte legat de emoţii şi cu o structură foarte veche e considerat de unii specialişti (vezi dr. Jacqueline Renaud, „Science et vie”, nr. 736/ 2007, p. 47) locul din creier de maximă rezonanţă cu starea credinţei religioase. Sistemul limbic intervine în transmisia fluxurilor de semnale între diferitele zone din creier, funcţionând nu doar ca un releu, ci, interesant de remarcat, ca o unitate integratoare a semnalelor privind echilibrul vegetativ (circulaţia sanguină, respiraţia, digestia etc.) şi starea emoţional-afectivă. Este punctul din creier unde corpul şi sufletul par a căuta o integrare, o fuziune, o armonizare. Tocmai credinţa creştină este cea care ne propune un mod total de viaţă, o trăire integrală şi integrată, cu trupul şi cu sufletul. Credinţa de acest fel e profund legată de participarea afectivă, de adeziunea prin dragoste la o realitate personală, de dialogul cu ceilalţi (îngeri, natură, semeni, şi cu Dumnezeu, realitatea transcendentă şi trinitară în sine).

Instinct şi inteligenţă, individualitate şi personalitate

Psihologia diferenţială deosebeşte omul de animal, în primul rând prin criteriul existenţei la om a conştiinţei, care este intim legată de limbajul articulat. Reflectând realitatea văzută şi gândind asupra celei nevăzute, conştiinţa imaginează lumi posibile şi făureşte idealuri. Ea nu se mulţumeşte cu adaptarea la mediul dat. De regulă, animalele răspund prin reacţii automate impresiilor venite din mediul fizic. Instinctul reprezintă o organizare de reflexe. Spre deosebire de animal, omul nu mai e silit să sufere în chip pasiv influenţa mediului. Pe de o parte, funcţia de anticipare a raţiunii face din el o fiinţă activă. Instinctele şi tropismele sunt reacţii care nu se pot sustrage impresiilor externe despotice. „Animalul nu mai e stăpân pe a ieşi din drumul ce i s-a impus de forţele mediului exterior, ca şi un astru care gravitează în jurul soarelui” (G. Bohn, „La naissance de l’intelligence”, Paris, 1918, p. 65). Selectarea impresiilor externe şi răspunsul selectiv sunt comportamente tipic umane. „Această diferenţă profundă între reacţia omului şi a animalului oferă o problemă de care va trebui să ţinem seama, şi anume: nu toate impresiile se traduc prin expresii musculare, nu toate excitaţiile în reacţii. Şi în aceasta constă una din deosebirile între om şi animal. În acest chip, omul stăpâneşte mediul într-o mare măsură, nu este stăpânit de el” (I. C. Petrescu, „Şcoala activă”, ed. Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 86). Mai mult, am putea spune, la om funcţiunea creativă predomină asupra celei adaptative. Omul doreşte să adapteze mediul la sine, să-l „umanizeze”. „Conştiinţa omenească se depărtează de automatismul animal pentru a cuceri în reacţiile sale o adaptare ideală… Toate aceste idealuri (idealul nemuririi, idealul frumosului, idealul adevărului, idealul moral etc.) nu sunt câtuşi de puţin adaptări la lumea cea cunoscută conştiinţei, ci sunt adaptări la o lume ideală şi necunoscută, şi cu toate acestea spre ele a fost atrasă conştiinţa omului, în tot cursul dezvoltării sale şi chiar dacă ştiinţificeşte nu se poate explica deocamdată acest fapt” (C. Rădulescu-Motru, „Elemente de metafizică”, în: „Antologie de texte filozofice”, ed. Ştiinţifică, 1978, pp. 285-286).
În creştinism, Dumnezeu este Treime de Persoane deofiinţă. Această existenţă treimică reprezintă modelul Iubirii cuvântătoare. Teologia personalistă afirmă persoana ca pe o valoare supremă şi drept un criteriu absolut în desfăşurarea discursului filosofic. În orice teorie personalistă, atributele persoanei sunt considerate a fi, din perspectivă psihologică, voinţa, autodinamismul teleologic şi conştiinţa de sine. În creştinism, fiinţa creată apare dependentă de Persoana divină infinită. Caracterul antinomic al personalismului creştin a fost adus adesea în discuţie, cu referire la natura omului, concomitent o entitate autonomă şi o creaţie a lui Dumnezeu. Totuşi, sfinţii părinţi au soluţionat această dilemă, explicând ce este voinţa liberă şi de ce supunerea faţă de Dumnezeu nu echivalează cu o îngrădire a libertăţii. Psihologul H. Gaudig, în cartea sa „Die Idee der Persönlichkeit und ihre Bedeutung für die Pedagogik”, Leipzig, 1923), a arătat că personalitatea reprezintă cea mai înaltă formă a fiinţei individuale. Individualitatea, spunea el, ne este dată de la natură, iar personalitatea este potenţialitatea individualităţii. Sintetizând concepţia lui Gaudig, I. C. Petrescu explică: „Individualitatea este complexul de stări fizice şi sufleteşti cu care este înzestrat individul ce încă nu s-a cercetat pe sine. Aceste stări sunt lipsite de unitate. Cu acest complex haotic de stări nu poate trăi individul uman. El tinde să se stăpânească pe sine şi să se desăvârşească. Când stările individualităţii se precizează şi se coordonează, când toate părţile tind către realizarea unui ideal ce cuprinde întreaga fiinţă, dar care este subordonat spiritului, atunci individualitatea îmbracă o nouă formă, atunci individualitatea devine personalitate. Astfel, personalitatea este opera libertăţii umane. Ea presupune încordarea forţelor lăuntrice, o luptă pentru cea mai înaltă valoare, spre care tinde individualitea” (op. cit., p. 119).
Încercările de a defini personalitatea şi de a circumscrie acest concept au întâmpinat întotdeauna dificultăţi insurmontabile pe teren psihologic şi nu numai, datorită complexităţii problemei şi lipsei instrumentelor necesare atingerii unui subiect care poate fi abordat dintr-o infinitate de unghiuri. În psihologia personalităţii, un cercetător precum J. Nuttin afirma că ne aflăm abia în faza de defrişare preliminară în ceea ce priveşte abordarea acestui subiect. Personalitatea este punctul de provocare a intersectării interdisciplinare pentru domeniile ştiinţifice. În acest sens, rămâne în picioare aserţiunea lui Goethe, după care cunoaşterea omului rămâne suprema performanţă a ştiinţei. Deşi volumul informaţiilor a crescut la dimensiuni greu imaginabile, deşi metodologia exploratorie a cunoscut progrese notorii, nu se poate să nu remarcăm că realitatea persoanei umane rămâne şi astăzi supusă unor abordări parţiale, unor modelări limitate şi insuficiente.
Jean Piaget a atribuit personalităţii însuşirile definitorii ale structurii: totalitatea, transformarea, reglajul, în timp ce Mihai Drăgănescu a nuanţat ideea, când a afirmat că personalitatea posedă o arhitectură mai complexă decât a unui sistem, ea reprezentând un arhem, datorită dimensiunii lăuntrice la care se raportează prin funcţiuni fenomenologice.  (Va urma)
 
Florin Caragiu
*** (textul prezentării susţinute de autor la ediția a V-a a Simpozionului Național privind dialogul dintre Teologie, Filosofie și Știință, cu tema „Viaţa şi Conştiinţa – în orizontul temporalităţii – abordări teologice, filosofice şi ştiinţifice”, organizat la Centrul pastoral și cultural, Mănăstirea Durău, 13-16 septembrie 2012, de Patriarhia Română, Centrul de Cercetare Interdisciplinară în Religie, Filosofie şi Ştiinţă al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Centrul de Dialog şi Cercetare în Teologie, Ştiinţă şi Filosofie din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti.)
Sursa: http://florincaragiu.blogspot.ro/

Deschide-mi

/ multumesc2014 / 2 comentarii

whilst-every-borderline-collapse-its-time-to-fill-our-lungs-with-life

Privire rechemată întoarsă spre ceasornic

Aducere în lume a lumii nevăzute

Nisip în fir de iarbă, veniri de timp statornic

Înalță calea firii pustiu, adâncuri mute

 

Străluce luna moartă, renasc arginți ființării

Aducere-aminte din punctul nechemat

Vederea ne aude chemări din fundul mării

Pătrundere celestă în brațul sfărâmat

Mihai Nistor

Imagine: The collapse of Egocentric Times

Manelele ca viciu. (Cauze şi context. Ce ar putea face mass-media şi ȋn ce condiţii. )

/ multumesc2014 / Un comentariu

923557_788040997873911_4531119331249587105_n

De fapt, de ce nu ne plac manelele? Sau, mai bine zis, de ce sunt ele atât de hulite pe de o parte şi pentru ce au atâţia adepţi de cealaltă? Sunt hulite din motive rasiale? Pentru că nu sunt agreaţi cei care le cântă? Pentru că ei sunt în mare parte ţigani? Adică , din cauza rasei lor se consideră că maneliştii nu pot fi decât inculţi şi lipsiţi de orice fel de fineţe şi că expresia care-i caracterizeză nu are cum să depăşească acest nivel? Un studiu sociologic ar arăta această perspectivă drept reală într-o anumită măsură, însă acelaşi procedeu ar confirma situaţia paradoxală că o mare parte a ascultătorilor de manele sunt oricum, dar nu oacheşi (unii sunt chiar blonzi cu ten aferent şi cu ochi albaştri! ) şi că, paradoxal, fac parte din aceeaşi Românie rasistă, care, dincolo de faţada umanitară de la nivel oficial-politic, îi priveşte pe ţigani cu dezgust. Oricum, originea manelelor nu are nici o legătură cu ţiganii, ( “ romi” sau “rromi” fiind denumiri fictive în ultimă instanţă, care încearcă să înlăture accepţiunea peiorativă alăturată acestor oameni, fapt recunoscut de către cei mai instruiţi dintre ei ). Manelele au apărut pe teritoriul ţării noastre odată cu domnitorii fanarioţi, care, neplăcându-le muzica populară autohtonă, şi-au adus lăutari de-acasă, din Constantinopol, atunci fostul, spre a redeveni peste aproape două secole, Istambul. Să fie atunci hulitorii manelelor stăpâniţi de o puternică ură patriotic-antiotomană, pe care, datorită sutelor de ani de opresiune din trecutul istoric, o extind astăzi asupra oricăror elemente turcice? Categoric nu. O asemenea afirmaţie, fără a fi imposibilă în plan sociologic, este inexistentă ca dovadă penru situaţia în cauză. Însă George Enescu spunea că există doar două tipuri de muzică: bună sau proastă Se izolează astfel sigura explicaţie pentru care manelele pot să nu placă: sunt urâte, pur şi simplu. Adică, nu conţin absolut nici un fel de valoare estetică, ceea ce presupune simultan nulitate intelectuală. Dacă marea frumuseţe a unui element, fie el creaţie artistică, sau fiinţa animată ori obiect, adică nereprezentată de om, poate fi sufocată prin conceptualizare excesivă în raport cu alcătuirea ei, manelele nu se află în pericol din acest punct de vedere ( şi din păcate, nici din altul!), deoarece alcătuirea lor nu conţine nici o variantă de frumos, nici gândire sau capacitatea de a o suscita. Ritmul manelelor se leagă monoton, grosier şi intruziv pentru un om cu gusturi câtuşi de puţin rafinate, melodia este încarnarea sărăciei expresive ( în mod ciudat, chiar şi când este copiată după Celine Dion, vezi ultima găselniţă a unui autohton ), iar versurile sugereaza complexitatea lirică de care sunt în stare triburile aborigene ( doar cântate de aborigeni manelele ar putea dobândi vreo valoare , căci ar indica în mod obiectiv un stadiu de evoluţie şi nu unul de involuţie!). Nici textul, nici ritmul, nici linia melodică a manelelor nu sunt capabile de a trezi vreun proces superior de recreare sau înţelegere, ci pot asigura doar ţopăiala tremurată oriental pe la diferite bairamuri. Oare acesta să fie în prezent, nivelul milioanelor de cetăţeni români, mai ales tineri, care ascultă manele? Acelaşi nivel de derută culturală de după ’89, pe care manelele să-l fi putut specula prin totala lor lipsă de conceptualizare? Din păcate da. Iar vina principală pentru această stare de lucruri o are cenzura comunistă, care a sufocat adevăratul intelectualism, determinând un blocaj masiv în evoluţia cultural-spirituală a poporului român. E adevărat, aceeaşi cenzură comunistă a împiedicat întâmplător emergenţa manelelor prin dimensiunea ei rasistă (se pare, totuşi, că majoritatea membrilor acestei etnii au o puternică înclinaţie pentru elementul oriental, ceea ce se explică prin originea lor vest-indică, dar nu-i face nici pe departe vinovaţi de starea de incultură a naţiunii, cu atât mai mult cu cât sunt minoritari şi le-ar fi fost imposibil să ia la pumni o societate întregă ca ea să le agreeze muzica), dar cu ce preţ şi, de fapt, pregătindu-le terenul propice pe care s-au îngrăşat mai târziu. Pentru că, manelele s-au ivit după revoluţie, când tulbureala post-decembristă de pe toate planurile a funcţionat ca un focar de infecţie care a îmbolnăvit masele cu efectele speculei. În acest climat, manelele au avut mai întâi forma unor cântece de petrecere hibride (cum sunt cele din filmul “Balanţa”, regizat de Lucian Pintilie, asemenea cântece existând de fapt de prin ani ’80, când se relaxaseră multe lucruri); apoi, manelele au trecut la o existenţă latentă în cadrul unei scurte perioade de popularitate a muzicii ţigăneşti ( cea cu “aoleli”,care la vremea respectivă putea fi auzită prin toate pieţele ); şi în final, cu numai câţiva ani în urmă, manelele au luat forma actuală total aspiritualizată, dar care i-a transformat în adevărate persoane publice pe “interpreţii” lor. Fie că sunt prea bogaţi, fie că se luptă cu sărăcia, majoritatea românilor nu vad sensul gândirii şi al autenticităţii. Într-una din două variante posibile, ei reprezintă numărul enorm al celor care, terminând şcoala în comunism, nu puteau şti ce înseamnă cultura datorită trecerii prin studiu precum câinele prin apă, căci, ca orice minciună, dincolo de ce ascundea, sistemul avea nevoie de o faţadă lustruită. Într-o a doua variantă, românii sunt scoliti în golul de după revoluţie, cand au fost victimele indiferenţei salariate, înotul prin educaţie, dar nu numai, făcându-se deja cu ajutorul şpăgii. Moştenind blocajul spiritual din comunism gusturile românilor s-au format în concordanţă cu starea de confuzie post-decembristă iar societatea nu ştie şi, pe de altă parte nici nu vrea să gândească ori să simtă autentic, fiind plafonată la nivelul banilor, adică de cele mai multe ori, al subzistenţei. Cei mai mulţi, în special cei mai săraci, gândesc de fapt ca ţăranul Ştefan a Petrei din “Amintirile din copilărie” ale lui Creangă, care neştiind ce este învăţătura, se limitează la ce se vede cu ochiul liber şi îi ironizează pe intelectuali, zicând: ”logofete, brânză-n cuiu, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin buzunări!”, care vrea să-şi ţină băiatul acasă pentru a-l folosi la munca “adevărată”, cea care aduce direct mâncarea pe masă, care se teme, în sfârşit, că, instruindu-se, copilul va dobândi cine ştie ce năravuri rele (mentalitate încă întâlnită prin satele româneşti). Şi atunci, dacă aceasta este situaţia oamenilor maturi, atunci majoritatea tinerilor de astăzi au în faţă o cale nebătătorită întocmai ca şcolarii lui Creangă, şi întocmai ca ei, au o singură alternativă, aceea de a nu gândi, pentru că rostul celeilalte nu-l înţeleg. Însă, în ciuda majorităţii ei alarmante, situaţia nu se întinde la nivelul întregii societăţi. Există anumite segmente, unde setea de cultură este uriaşă, mai ales printre tineri, ceea ce costituie un adevărat antipod pentru situaţia generală. Aceşti tineri au avut norocul să trăiască în medii în care s-a preţuit cultura, fie că părinţii lor au fost intelectuali şi i-au putut îndruma să-şi găsească şi să-şi valorifice înclinaţiile, fie că au fost oameni simpli, dar au avut puternica intuiţie că tot învăţătura e mai bună. Prin urmare, inducerea respectului pentru învăţătură constituie calea de a înlătura refuzul de gândire al celorlalţi. Şi aici intervine, de fapt, eterna problemă a sărăciei. Dacă suferă de foame, sau trăieşte în iminenţa mizeriei, omul nu are cum să-şi îndrepte copilul spre o carieră intelectuală, care nu-i poate garanta traiul. Este vorba despre un cerc vicios : cultura nu e respectată pentru că nu aduce bani, iar lipsa de respect o sărăceşte . Şi atunci tânărul, pentru că a gândi nu i se pare prea util, îşi găseşte rostul în a fi “şmecher”, în specula care domneşte de cincisprezece ani în ţară, precum şi în a asculta manele, ce reprezintă doar unul dintre vârfurile unui aisberg uriaş. Soluţia acestei mari probleme de conştiinţă se află dincolo de efortul singular al mass-media, din cauză că existenţa lor este condiţionată de interesul receptorului. În momentul în care mass-media ar fi inundate cu materiale culturale, ele ar deveni elitiste şi nu numai că s-ar rata educarea publicului ascultător de manele, dar acesta ar fi pierdut ca sursă de venit pentru instituţiile de presă, iată de ce o asemenea idee este cu adevărat inaplicabilă. Soluţia constă în retezarea răului de la rădăcină adică în alocarea de fonduri masive pentru cultură. Abia atunci când cultura ar produce bani, ar fi rândul mass-media să o popularizeze intens, mai ales prin marea accesibilitate a televiziunii. Cultura ar “prinde”, ştiindu-se că poate asigura bunăstare materială, adică o rasplată înţeleasă de majoritatea societăţii şi în final ar ajunge să fie perceputa în scopul şi esenţa ei reale de către din ce în ce mai mulţi oameni. Iar in locul dezinteresului s-ar instala o lege nescrisă a discernământului fata de cei dotaţi realmente şi cei lipsiţi de înclinaţie, întocmai după tipicul vestic. Atunci românul ar începe să gândească şi primul său gând, după o mirare mai mare sau mai mică, ar fi cel de înţelegere al Smarandei Creangă, care auzise la biserica din Parimei că : “omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neânvăţat slugă-l va avea” .

Alexandru Ivan

Imagine: Paul Hitter’ Art

Mai dați-i poetului – Girel Barbu

/ multumesc2014 / 478 comentarii
10592895_343912259104823_3085441917983413498_n

mai dați-i poetului
o rază de soare
(poate să fie și de lună
dar să fie nou-nouță)
să se sprijine de ea
când îl bântuie furtuna.

mai dați-i poetului
ochii voștri să vedeți
câtă tristețea se ascunde
în subsolul toamnei.

mai dați-i poetului
o clipă din somnul vostru
în averse
să-și reverse visele
peste malurile cărții.

mai dați-vă pe voi poetului
să vă rimeze sufletele
cu sufletul lui
toți sunteți poezii
vă lipsește mâna care să vă scrie
pe fila zorilor
împrumutați-i poetului
o aripă de înger
nu pentru zbor,
el însuși este zborul…
ci ca să-și înnădească
privirea ruptă în
bucăți!

mai dați-i poetului
o rază de soare
să se sprijine în ea
când cerul îl doare.

Girel Barbu

Ilustrația îi aparține autorului

“Este Facebookul realmente o unealta de comunicare?”

/ multumesc2014 / 6 comentarii

images

Însăşi sintagma de „site de socializare” este mai degrabă incompatibilă cu cea de „unealtă de comunicare”, oricât de paradoxal ar părea, căci ultima reprezintă o sfera prea neoperaționalizată pentru prima. Asemeni tuturor siturilor de socializare, Facebookul se aliniază aprope exclusiv funcţiei de gratificare a mass-media, şi deci, prin particularizarea funcţionalităţii acestei categorii de produse mediatice, Facebookul este în primul rând o unealtă de autogratificare, indiferent de elevarea intelectual-morală la care se manifestă acest proces şi, respectiv, de intimitatea dintre utilizatori şi voi cita aici descrierea extrem de edificatoare pe care o face sitului din această perspectivă scriitoarea Doina Ruşti: „…Facebookul este o mare piaţă, în care poate să vorbească oricine şi în care este imposibil s-o facă fără spectatori. Ai văzut că în diverse săli academice sau într-un studio tv stau adeseori de vorba nişte oameni pe care nu-i mai ascultă nimeni. Ei sunt nişte morţi, care se usucă de multe ori înainte de a se fi terminat emisiunea. Tot aşa, un scriitor care publică o carte, în loc să se îmbete de fericire, tremură pânditor în aşteptarea unor reacţii. Facebookul vindecă toate aceste nemulţumiri. Pe Facebook toată lumea poate să se simtă scriitor şi toţi scriitori primesc un răspuns imediat. Facebookul dă acea recunoaştere din partea semenilor, după care tânjeşte orice suflet de om..” Abia apoi şi într-o măsură mult mai redusă Facebookul poate fi o unelata de comunicare, înţeleasă aici fie în sens colocvial ( pentru care, de altfel, se folosesc alte aplicaţii din mediul virtual sau poştă clasică), fie că e vb de transmiterea unor informaţii nepersonale, imparţiale ori din sfera publicitar-persusivă…Cât priveşte performanţele nete ale Facebookului, cea mai importantă trebuie să fie cea de natură socială, care constă în atragerea şi menţinerea acelei categorii cu abilităţi intelectuale şi conduită peste medie, în mare parte graţie încrederii sporite prin comparaţie cu alte situri, pe care o poate aduce interfaţa mult mai interactivă şi mai relevantă în redarea psihologiei utilizatorului… „Este Facebook o lume ierarhizată?”…Este cu siguranţă o lume eterogenă ce poate fi ierarhizată, de exemplu şi prin extensie, din punct de vedere al diferenţei de calitate umană întâlnită aici, care dă înclinaţii şi interese cel puţin diferite, dacă e să ne amintim răspunsul la întrebarea precedentă; sau, întrucât Fb se bazează pe mecanismele dinamicii grupurilor decrise în Psihologie, un alt tip de ierarhie care se formează pe aici este cea dintre liderii de opinie şi restul grupurilor de discuţie ( fie că ele sunt oficializate prin interfaţa sitului, fie că sunt ad hoc din acest punct de vedere, iată un alt tip de ierarhie, cel puţin formală)…Prin urmare, Facebookul poate fi considerat o veritabilă clonă virutala a societăţii moderne, fără multitudinea de reguli a originalului, cu excepţia celor câteva care atrag nişte măsuri coercitive din parte utilizatorului ori administratorilor (sau, în cazuri extreme din partea legilor lumii reale) şi, respectiv, în mare, a celor pe care le presupune o conversaţie faţă în faţă…

Alexandru Ivan

Rugă

/ multumesc2014 / 3 comentarii
10703505_340928746069841_4543069139525470146_n
Mai lasă Doamne,
Toamna pe pământ
N-o ridica la cer
Așa de grabă
E pomul grijii
Încă necules
Și-un vis firav
Mai pâlpâie în iarbă
https://www.youtube.com/watch?v=3d8ChXTN_MY
Girel Barbu
Poezie ilustrată de autor. Îți mulțumesc, Girel :)!

 

Așternut – Mihai Nistor

/ multumesc2014 / Un comentariu

Cosmic_Synchrony

Tu, abis de limbă șerpi și cuvinte-cheie în broasca adormirii

Faci pace în zumzetul din noi cu o ieșire de limbă

Ceasul sparge ere prin secunde

Cuvintele se cheamă atingerii

De strai unse

Îngerul privește scorbura

Cine?

Mihai Nistor

Imagine: Cosmic Synchromy, Oil on canvas, 41.28 cm x 33.34 cm – Morgan Russell (1913-14). In the collection of theMunson-Williams-Proctor Arts Institute.

 

Facă-se voia Ta… – de Girel Barbu

/ multumesc2014 / Un comentariu

 in-voia-sa

Nicio gâză-n plină vară,
Fără voia Ta nu zboară.
Nicio frunză, cât de mică,
Fără voia Ta nu pică.
Niciun fir de păpădie,
Fără voia Ta nu-nvie.
Niciun greiere nu cântă,
Fără voia Ta cea sfântă.
Nici firava adiere
Şi nici blânda mângâiere,
Nici surâsul unui prunc…
N-ar fi sus, n-ar fi adânc,
N-ar fi pace, nici iubire,
Niciun strop de fericire,
Nimic nu mişcă pe lume
Fără voia Ta, Stăpâne.

Girel Barbu

Nu am ştiut că eşti Hristos – Girel Barbu

/ multumesc2014 / 18 comentarii

 188_06f4a

Doamne cât ai fost de aproape,
Pe lângă mine ai trecut.
Ca pe drum umblai pe ape
Şi eu nu Te-am cunoscut.

În pustiu ne-ai săturat,
Cu cinci pâini şi cu doi peşti.
Lângă Tine am cinat
Şi n-am ştiut cine eşti.

M-au adus alţii pe pat,
Slăbănog şi păcătos,
Tu pe loc m-ai vindecat-
N-am ştiut că eşti Hristos.

Stau acum şi mă gândesc:
Eram Doamne, surd şi mut.
Mi-ai dat grai ca să vorbesc
Că eşti Tu, n-am priceput.

Trăiam lumina doar în vis,
Doream să văd, cu insistenţă.
Când Tu ochii mi-ai deschis.
N-am simţit a Ta prezenţă.

Numai un cuvânt ai spus
Şi durerea mi s-a stins,
Cu puterea cea de sus,
Cine eşti nu m-am convins.

Acum Doamne am aflat,
Că eşti Dumnezeu Cel Viu
O spun, foarte răspicat,
Dacă nu e, cam târziu.

Girel Barbu

Icoana: Luca și Cleopa, pe drumul spre Emaus, însoțiți de Hristos, pe care, însă, nu L-au recunoscut.

Poezii – Girel Barbu (I)

/ multumesc2014 / 4 comentarii

10606510_327191890776860_487974529596516019_n

  * * *

doamne
cât sunt de abrupt
şi de stâncos
şi-nzăpezit
nicio veste bună
nu urcă până
la mine
numai singurătatea
îmi dă târcoale
de-un secol încoace.

      * * *

îmbrăcat
în cămaşă
albă de raze
alerg desculţ
prin troianul
de fluturi

  * * *

10574219_328483917314324_6551033281487534217_n

dincolo de ochii femeii
este o prisacă
cu stupi
plini de albine
care lăcrimează!

* * *

mă-nvaţă mărul
pe de rost
şi mă recită
în mugure crud
un tril de ciocârlie
îmi ţine adăpost
din nordul versului
şi până în sud.

* * *

poezia trage
perdeaua şi se culcă
o auzi
ca pe o fată mare
cum îşi dezbracă
unul câte unul
cuvintele
până rămâne
numai în semnul mirării…

      * * *

priveşte-mi
fruntea
şi
numără
câte
urme
ai
lăsat
în
viaţa
mea!

      * * *

hai să inventăm un joc
tu fii apă, eu sunt foc.

tu fii pom, eu umbra ta
şi aşa ne-OM completa.

tu fii poartă, eu sărut
tu fii masă, eu „tăcut”.

tu izvor, eu malul tău
tu fii bine, eu sunt rău.

tu fii tu, într-un cuvânt
eu un clopot de pământ.

    * * *

alunecăm
unul în celălalt –
eu ploaie
caldă de vară –
tu brazdă reavănă
proaspăt răsturnată
de un plug
tras de doi greieri
violeţi.
………………….
o! ce s-ar face
veşnicia fără noi?
ar fi cu două
clipe

  * * *

ursitoarele mi-au prezis
că o să mor
de trei ori:
o dată pentru mine
şi de două ori
pentru tine
… Poezie.

  * * *

te-ai dizolvat
ca mierea
într-o fântână cu venin
în ochiul meu stâng…
adio lacrimi de acum
din ochi vei curge
tu când o să plâng

Girel Barbu

Regina hoților (Pyaar – dragoste, hindi)

/ multumesc2014 / Un comentariu

10447643_10203695575966989_307280379629622849_n

Regina hoților veni să-și ia tainul.

Nu cu prea mult în urmă

Ajunse-n satul uscat, cu pământ galben

Ars de soare,

Și cu albia râului secată,

Departe de Gangele născător de viață

Alături de soțul ei

Pyaar și banda lui proscrisă

În contra demonului alb.

Purta uniformă verde

Ca toți ceilalți

Și chipiul greu și mare i-ascundea pleata neagră

Și fruntea de măslin,

Căci nu se cuvenea ca banda lui Pyaar

Temută de-orișicine

S-ascundă o femeie…

Dar un copil privind-o,

Vâzându-i ochii mari

Gânditori-intuitivi,

Fața plecată, dulce

Și trunchiul adus de spate,

Strigă cât îl ținu gura:

„E fată, e femeie!

S-a născut femeia

Pe care Pyaar s-o țină lângă sine!

Pyaar ascunde-o fată!”

Sătenii-atunci începură

A zice

Cu voce tot mai răstită

Și agitându-și mâinile din ce în ce mai tare:

„Dar cine e aceasta

Și cine-a mai văzut

Femeie-n bandă de haiduci?!”

Atunci Pyaar temutul

Veni deodată lângă ea

Și-i smulse chipiul

Lăsând să-i curgă pleată neagră, lungă

Și fața să-i lucească-n soare

Și zise-n glas de tunet:

„ Ea e însăși zeița Laksmi,

Venită Devi să vă fie

Apa-n fântână v-o-ndulcească

Și s-o crească

Cu brațul ei vă apere…

De ea să ascultați!”

Și-atunci sătenii, încet,

Se strânseră în juru-i

Privind-o încontinuu

Cu zumzet de mirare și-ncântare

Și ea-i privea pe ei

Cu ochi de căprioară speriată.

Și ea lăsă atunci uniforma

Pt straiul alb al satului

Și se-ngriji de oameni

Bătrâni, femei, copii

Și nu-n prea multă vreme

Veni musonul

Pe care nici bătrânii nu și-l mai aduceau aminte

Și râul se umplu

Apa-n fântâni crescu

Și mai dulce și curată

Era ca niciodată.

Dar cum omul și cu lupul

Se-aseamănă prea mult

Cum amândoi au simțul

De-a rupe ce poate fi rupt

Ca nu cumva se-ntâmple

Să nu supraviețuiască,

Sătenii hotărâră

Pe Pyaar să-l omoare

Și-l împușcară-n spate

Dimineața, când la râu el coborâ.

Armele hoților le furară și-i alungară-n pripă

Iară pe-a lui consoartă

De pleata neagră, lungă

O luară

Și-o târâră-ntr-o veche magazie

Unde-o cu sete o bătură,

C-o ură ne-ntâlnită

Deși ea nu se-mpotrivea,

Pân-o făcură sânge

O rană vie, crudă

Ș-apoi cu toți o siluiră

Rând pe rând, cu sete,

Că-n mintea lor nu trebuia

Să poată face-atâtea cineva

Și să-i îndatoreze…

Iară ea sânge-n ochi vedea

Și peste tot în juru-i

Atât cât nici să țipe nu-i venea

Și sânge picuri îi părea

Că vine rar, de sus,

Căci agațat invers de tavan

Ar fi văzut un călăreț al morții

Ce bidiviul negru și-l hrănea

Cu hălci zbătând de carne…

Când totu-apoi se termină

Sătenii acolo o lăsară

Și ea din sat se strecură

Lăsând în urmă seara.

Ajunsă departe în pustie

Ea se-așeză să moară

Dar nu-i fu acest destinul ei

Căci o găsi un bătrân orb

Ce-o duse iute-acasă.

Așa grozavă arăta

O rană mare, vie

Și pânza ce-o acoperea

De-ar fi căzut în lături

Ar fi dat la iveală

Un trup de femeie,

Căci nimic din ce făcu în satul de ticăloși

Bărbătește nu fu…

În multe zile se-ntremă

Ș-apoi plecă-ntr-o seară

Hoții lui Pyaar de-i adună

Găsiră uniforme

Și merseră spre sat,

Iscoade trimițând întâi

Să le săreze fântâna

Și râul să li-l sece…

Și ajunseră odat’

Și regina hoților veni să-și ia tainul…

Acum nu mai avea chipiu

Și nici nu-i era teamă,

Strigă prin țipăt de femei, strigă ca o furtună:

„Să-i văd aici în șir pe toți,

Vreunul să nu scape…

Dar feriți femeile și copii

De ei sa nu v-atingeți!”

La scurt timp, hoții săi

Pe ticăloși îi strânseră

Și ei o priveau înmărmuriți

Căci zeița Kali le părea

Născută-n Scorpion

Și din gură o sabie-i ieșea

Lucind cu vârf de platină.

Pe fiecare ea îl lua

Și îi zdrobea genunchii

Ș-apoi cât timp urla și zvârcolea

Iar veșmântul alb se înroșea

Ea lung privea și-i zdrobea tâmpla…

Veni-nțeleptul satului

Și i s-aruncă-nainte:

„Eu știi că nu am fost cu ei,

Te rog mă ține minte!”

„Dar nici nimic atunci n-ai zis,

Vezi, nu-mi aduc aminte…

În stânga mea, te rog!”

Și pasul cum făcu

Nu-l mai așteptă

Ca pe ceilalți

Ci tâmpla i-o zdrobi direct

Cu vârful sabiei de platină.

Ș-apoi își puse hoții tot satul ca să-l ardă

Pământul ăla galben sterp

Cenușa să i-o-nghită…

Alexandru Ivan

Imagine: Paul Hitter‘s Art

Canticum apocrif

/ multumesc2014 / Un comentariu

twisting-love

Îți mângâiam pantecul tău

Rotund și neted ca un pocal de argint,

Cu obrajii

Cu fața

Cu bărbia mea

Cu ochii mei

Cu mormintele din adâncurile pielii mele înfiorate.

Încet și într-una

Într-o beție de vin dulce de împărtășanie

Și fața pântecului ți-o abuream

Cu răsuflarea mea de furtună domoală.

Și tu râdeai: „Doamne, cât îmi ești de prost!

Dar îmi placi!”

Îți mângâiam buzele cu buzele mele

Bărbia cu bărbia mea

Ochii, ochii cu ochii mei

Și te acopeream absorbindu-te cu sărutul meu

Tare și blând

Și ochii tăi luminau

Uimirea din ochii mei

Că nu se mai apucase nimenea până atunci

Să te iubească așa

– Și ochii, ochii erau doar ai tăi, firește-

Îți culegeam rodul grădinii tale închise,

Îți sorbeam fierbințeala fântânii tale

Ferecate pentru totdeauna

Și atunci îmi spuneai speriată, cu voce de popă:

„Doamne, cât îmi ești de în urmă

Și cât îți sunt eu ție încă!”

Și n-aveam vreo aripă

Să-mi ningă oarece pe ea,

Dar aveam picioare, la o adică

Și bine-nfipte-n pământul maicii mele

Și p-astea mi le-am tăiat singur

Că mă cam purtau la rău

Și cu asta fost-am eu mai tare

Ca Procust.

Diavol încarnat în ochi omenești,

Vroiai să m-arunci în prăpastie

Cu trăsură cu tot Și tu să scapi

Fiindcă eu n-aveam vreo aripă

Ci doar picioare,

Uite, uite

Cum îți cresc coarne

Printre dinții de pisică

Ai ochilor tăi verzi

Acum când îți zic toate astea…

Alexandru Ivan

Imaginea: Abstract  Twisting Love – Megan Aroon Duncanson

Înde venire

/ multumesc2014 / Un comentariu

 Thoughts_on_the_eternal-1295554672

Cuvintele se jucau în zare.

Lupta lor ajungea urmă

În toiul zilei, lupta le devenea

O aripă abstractă din mii de zboruri

pe care mașina de scris le citea

Strigau către cer: „noi nu suntem”

Dar cerul tacea…

Certau lumina fiindcă era

Certau, Doamne, chiar și îngerii

„Devenim litere și mai apoi puncte

De veniți arde”

Urmele umbrelor cădeau tăcere

Deveneau și ei o tăcere

Atunci roțile și spaima

Se agregau

Conturul se prefăcea în chip, cunoașterea în sine

Chimia era stăpână

Se rugau ei „adun-ne înăuntru, cu orice preț!”

Dar plata zâmbea deja

Atunci, un cuvânt mai isteț le-a spus

„Avem nevoie de un semn

Poate de întrebare?”

Atunci au văzut norii

„Norii nu plouă. Cum de scriem?”

Îndată un trăsnet aduse zarea în jos

Se cutremurau fiorii

Mihai Nistor 

Imagine: Laisk Serg – Thoughts on the eternal

Astăzi împlinim 3 luni :) !

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

descărcare

Nici nu știu când au trecut aceste 3 luni :)! Au fost ca un vis; un vis plin de întâmplări mai mult sau mai puțin fericite! Am început în forță și cu mare bucurie; dl Profesor Cristian Mihai-Pomohaci se ocupa de partea ”tehnică” a revistei, iar textele dumnealui păreau desprinse din Pateric – aveau o dulceață și radiau o căldură molcomă, ce  atingea  profund sufletele cititorilor.

O neînțelegere , mai curând o divergență de opinii, a făcut ca drumurile noastre să se despartă. A fost foarte dureros pentru mine, atât de mult m-a afectat plecarea dumnealui, încât am făcut o formă bizară de alergie – mi-au apărut pe partea stângă a corpului niște vezicule albe, pline de lichid, dureroase și care lăsau semne timp îndelungat.

Dar a fost alegerea ta, Cristian! Îți mulțumim/mulțumesc nespus de mult pentru revistă – pentru că tu ai plătit-o, ai conceput-o – la rugămințile mele înciudate, că nu mă pricep să tropăi ca un cal de curse prin revistă; tu i-ai dat un ton aristocratic și ușor old  fashion, atât de nostalgic și de șic 🙂 ! Nu am încetat nicio clipă să te aștept să revii – ești bine venit oricând! Make us a surprise :)!

Odată cu Cristian a plecat și distinsa doamnă preoteasă Maria Alexandra Mihaescu, ale cărei poezii, extrem de sprintene și de spontane, ne-au încântat mai întâi pe noi, apoi sperăm că și pe dumneavoastră.  Doamna este un om ferm și principial – vă reamintesc diferența de opinii de atunci, care a dus la ”reformarea trupei”: stabilisem să nu postăm articole politice, iar unul dintre noi a scris unul în 2 părți – pe prima a postat-o dl profesor însuși, iar pe-a doua, eu!

Așa mi s-a părut corect, măcar față de unul dintre membrii echipei, dar și față de propria-mi conștiință, cu care iarăși am avut atunci un meci greu de dus!

Apoi am rămas noi 4:  Alex-ii – Alex Amarfei – Alex mare și Alex Povarnă, eu și Mihaela Cardiș, să asigurăm apariția zilnică a cel puțin un articol! Serviciul, treaba, care nu se termină niciodată, au făcut ca uneori să nu putem să scriem, dar tot timpul unul dintre noi acoperea totuși obligația zilnică față de cititori 🙂 !

Cred că ne-am descurcat binișor, nu, domnule Profesor? În acest moment sunt 10 000 de views, 111 articole postate și suntem urmăriți de cititori din 33 de țări! Sper că sunteți un pic mândru de noi, ținând cont de faptul că nici nu știam să deschidem revista!

Vă mulțumesc din suflet tuturor colegilor – foști – actuali – viitori, invitaților –  Liviu Oprică, Mihai Nistor, Fabian Ghenof și Paul Hitter.  Să vă înflorească-n glastră un crin imperial, nu unul la Cotroceni. Doamne ajută tuturor!

Cristina Olaru (Ghenof)

E ceva putred în Danemarca! – Paul Hitter

/ multumesc2014 / 6 comentarii

10404028_10204054605982515_4682308481182368582_o
#vama #rosiamontana #unitisalvam #control #carol53 #fanfest #prefanfest

S-a împlinit un an de când sunt înapoi în țară. Am tras niște concluzii. Nu are rost să mă mint și să vă mint.
La două săptămâni după ce m-am întors, aveam job. Deci, vrăjeala cu: „nu găsești de muncă în România“, nu ține! E adevărat, unele joburi sunt mai bine plătite, altele mai prost, dar de muncă se găsește. Și dacă ai o facultate și te ajută și mintea cât de cât, nu trebuie să muncești chiar într-o latrină. Și nu, nu cred că : „ești norocos!“. Nu sunt norocos, am muncit pentru asta. Am investit în mine. Și nu, nu a fost ușor! Nu este pentru nimeni ușor. Nu are nimeni mai multe probleme decât alții – desigur, dacă nu vorbim de o boală incurabilă sau lucruri cu adevărat nasoale. Am început să cunosc oameni. Cercuri de oameni ”la moda”. De multe ori eu tac și bag la cap. Sunt drăguț la început, apoi cu timpul explodez, când observ cam cum se învârt lucrurile. Am ratat Street Delivery anul trecut. Bine că s-a întâmplat așa. Am ajuns în Vamă. Marea Vamă! Dezamăgire totală. Costineștiul s-a mutat acolo. De fapt, e mai rău. În Vamă, impresii la greu. Toată lumea e cool. Dar e un cool mai special, așa! Un cool în care găsești di tăti pentru toți. Dar îmbrăcate într-o aură de intelectualism semi – bio – vegan, cu hippy on top.

– Hai, bă, că e mișto, ce dracu!

S-o numi Globalizare? Hmm…idiotizare? Vamaioți, frate! Nu ești vamaiot? Nu sunt vamaiot? Nu suntem vamaioți? Nu sunteți vamaioți? Bă, da’ un pic de personalitate, aveți? Poveste adevărată: În Control, o altă bombă moderno – hisptero – drogăngeală și muzică pe suferință, cu 3 retarzi la masă – mă cunoșteau, mi-am dat seama pe la sfârșitul discuției. Unu’ zice:

– Mergeți în vamă? Am un loc în mașină!

Zic: – Nu merg în Vamă; eu merg la Mamaia sau Neptun.

Ochi holbați, apoi priviri condescendente, zâmbete pe sub mustață. Eram un „loooseeeerrrr“ .
Trecem apoi așea frumos prin Carol 53. Te ia capul: Este o casă părăsită, unde se adună ei. Specia asta aparte. Se aduna „poieții“ și „ muzicienii“ și „hartiștii“ și oamenii speciali, frățioare. Atât de speciali, încât nu se mai suportă. Dar ei se mișcă natural așea, o dau pă simplitate. Era unu’ la o orgă – nu mai dau nume, că n-are rost – da’ vă recunoașteți și vă tăguiți voi, fraierilor, dacă aveți un pic de sânge în instalație – cântă o muzică spațială așea, foarte specială, să moară bibi – zici că era din genericul de la desenele alea animate de pe vremea lui Ceaușescu – erau unele spațiale – în timpul ăsta, o poietă și un poiet, făceau un fel de „featuring“ în versuri – dacă se pot numi versuri – așa cu voci fără voci – cu talentul ăla special, pe care îl ai atunci când nu ai talent; băi tăticule, niște răgete. În timpu’ ăsta, publicu’ în extaz stătea tolănit pe jos, fumau iarbă – hașiș, probabil – și pastile, sugeau din sticle și atingeau Nirvana. Un subsol dezafectat, lumină difuză. Poieta și poietu’ s-au schimbat și au apărut alți pretendenți la premiile Grammy. Grame? Nu au aștia bani de Coca, prale. Am rezistat 15 minute. Bă, retarzilor, o ardeți pe Berlin așea. Păi, stiți de ce fac ăia din Berlin treaba asta? Că sunt toți plini de bani și nu mai știu ce să facă cu ei înșiși. Tineri debusolați. Un pic de ordine și disciplină Germană nu ați fi luat de la ei. Că tare mi-e că dacă vă deschid șifonierul la jumate din voi, stau lucrurile aruncate claie peste gramadă, bă! Shit, deci încă un loc notat cu X pe lista mea neagră. Și ajungem la Uniți Salvăm. Da, am fost și eu 2 zile. Hashtaguri, twitere, facebokuri, pagini, etc, să fim proactivi, să fim voluntari. Să fim…! Toată floarea cea vestită a întregului București, pă felie acolo –  că vorba aia, din Control mergem la protest. Organizatori, jurnaliști independenți, cu state de plată de la Soros – cică le zice Burse – pardon, a sărit discu’! Granturi, frate, se cheamă. Păi, stai așa, nu cumva voi spălați la cap o bună parte a tinerilor? A, pentru asta primiți bani? Păi jumate dintre voi sunteți prăjiți de la droguri, frate! Sunteți semi-autiști. Ce schimbați voi? Ha? Hai să nu ne mai mințim, ați fost lăsați să protestați, nu ați blocat voi, bă, strada; ați fost mânați ca vitele, așa ați blocat voi 3 troleibuze la Universitate și Poliția spărgea semințe. Revoluționari? De carton, da! Masă de manevră. Snobisme.

”- Eu am fost mai la început, chiar de la început cu Roșia!”

Iți dai seama ce titlu șmecher ai tu! Ai fost de la început! Am văzut chiar om tatuat cu frunza de la Roșia! Se știe cine e. Îți dai seama cam cât creier iți trebuie, să îți tatuezi așa ceva! Sunt de acord că tatuajul trebuie să fie ceva personal, reprezentativ, etc. Dar cum să îți tatuezi frunza de la Roșia? Păi echivalează cam cu a-ți tatua SMURD sau figura palestinianului de la SMURD. Să dau un exemplu mai bun? Binee, Vier Pfoten. Asociația aia. Hm, sau nici ăsta nu e bun? Mă lungesc…

Ideea e așa: manevră mare la mijloc! Săracii purtați ca oițele prin tot Bucureștiul…, mame cu cărucioare, isterie, păcăleală, plânsete; bă, nene, mie mi s-a făcut silă! Mai ales că mi-e foarte clar că sunt câteva personaje care trag bani la greu din prostia asta. Nu e protest, bă, e modă! E să fi cool! Să te faci că îți pasă. Ei, treaba asta s-a lungit și într-un festival. Fan Fest.
Din nou voluntarism, hai să mergem, să jucăm baba oarba și țară, țară vrem ostași. Hai, bă, că noi schimbăm! Da , mergem să ne îmbătăm în capita cu Faaan, să fumam cuiuuuțeee, să ne babardiiiim, să facem procesiuni mortuareee, să recităăăm, să cantăăăm, să facem horaaa, cu floricele în păăăr, să fie pace și bine în lumee, că nu ne furăăăă aștia, băăă, țaraa! Bă, băieți, țara e furată. Și v-au furat și pe voi, odată cu ea. Chiar nu vă dați seama cât de pervers e jocul?
A, da, stai, că mai facem ceva; facem și un Pre – Fan Fest! De ce? Ca să mai vedem cine e spaaart, cine cu cine se mai arde în chec, să mai băgăm niște Romeo Fantasticuuu…, să punem țara la cale! Activitate maree, maree la Fabrică! Dar, stai bre, că noi mergem de fapt că ne pasă, ne place acolo, e aer curat, e iarbă, e căpițe, e localnici…, e simpatici , e bio. ”Ieșiți din casa, dacă vă pasa!” Yeah!
Ajungem spre final la Train Delivery. Bă, nene, m-am cerut eu acolo de data asta. Voiam să văz cum e Iexpoziția – a fost ok, în sala regală, ma rog frumos maxim. Dar, pe peroane, zici ca erai la nebuni. Iar găsiseră una d-asta care răgea niște versuri penale pe o muzică electronico – spațială, bărbați îmbrăcați în femei, oameni fistichii, fete deșănțate, „lumea bună“ a orașului, multe bărbi mari, luungi, lungi de tot, ochelari, hipsteri, bike-ri, gay, tripați, fumați – avem de toate categoriile. Îți dai seama, toată cultura era în stradă. Oameni nu prea am văzut. A fost pentru mine prima și ultima dată. Vă mulțumesc frumos ca m-ați expus, dar de acum voi lăsa locul altcuiva. Vorbeam cu cineva dăunăzi de treburile astea. Se cheamă sindromul Peter Pan. Oameni la 30, 40 de ani, se comportă ca niște puști de 20. Fără direcție. Nici o direcție. E cool să fii cool, da’ credeți-mă pe cuvânt, chiar nu e pentru toată lumea.
Dacă am îndrăznit să fac o glumă mai nesărată pe marginea celor de mai sus, am fost avertizat – cu buna intenție – că îmi stric imaginea. Că mulți dintre ei mă simpatizează. Este foarte bine, mă bucur că mă simpatizați; eu pe voi nu prea pot. Sunteți plictisitori. Sunteți la fel. Aceleași discuții, aceeași blazare intelectuală, același voluntarism, același snobism, aceleași droguri, aceleași fotografii, aceleași poezii, aceleași figuri, aceleași femei, aceleași locuri. Viitorul nu sună bine. Chiar deloc. Un tineret stors, fără vlagă, controlabil; mentalitatea de turmă primează – viitorul sună…exact cum sună muzica pe care o produceți voi, după doua jointuri. Iar modelele, acești veșnic prezenți organizatori și oameni de bine, să știți de la mine, își trag bănuții liniștiți, iar voi mergeți după ei ca vițica în lanț. Bă, da’ vouă nu vă pute că sunteți așa, cam la fel? Trași la Xerox? Cultură artificială.
Am zis că, dacă tot e să îmi stric imaginea, să mi-o stric de tot. Păi nu mai scrieți, măi baieți despre mine, nu mă mai publicați, nu mai dați cu like-ul. Cu voi sau fără voi…Banați-mă. Blocați-mă. Dați Ignore. Sunt hater, da, da. Hater cu capul pe umeri. Eu am ales să fiu sincer cu mine însumi.
E ceva putred în Danemarca.
Ne vedem în Eden?
Specialilor!

Paul Hitter

Diamantul spre carbon

/ multumesc2014 / 5 comentarii

Verdictul-uimitor-al-unui-fizician-de-la-Cambridge--Calatoria-in-timp-este-posibila

În aer, rodnic, diamantul

Lucește spre carbon; valența

Zidește în neștire, iar neantul

Se-ngroapa în abisu-i, renaște dar esența

 

Între o clipă și un timp

Rarefiatul spațiu duce

Spre așteptare; schimb de nimb

O altă ordine aduce

 

Ne poartă înăuntru tainic

Spre noi, spre tine, dinspre mine

Purtând fecund decursul trainic

Din minte-n inimă, în vine

Mihai Nistor

 

Privire

/ multumesc2014 / Un comentariu

Mișcăm și înțelegem

Ne mișcăm și cunoaștem

Lumea devine taină din nemișcare

143.-The-Eye-2007-

Rațiunea tace mării, devenind jertfă

Apa se închide în picături spre a se deschide în noi

Nu înțelegem atomii, dar știm moleculele

Viața da adăpare Mintea, dar, scăpare

Taina regelui

Mintea orbului

Știrea veacului

Omul grâului

Spicul rădăcinilor

Marșul imnurilor

Curat, ne privește inima

Dar noi… o privim pe ea?

Mihai Nistor

Imaginea: Joseph Roitner Writes – “The Eye”   Understanding Art

Crucificat – Liviu Oprică

/ multumesc2014 / Un comentariu

cruce pe ceas

Îngăduie, Doamne,

Pentru robul Tău nevrednic

O clipă de somn.

Îţi cer, Doamne,

De-mi vei îngădui,

În fiecare zi

Câte-un ceas, doar un ceas,

Să mă cobor de-aici

În ţărâna sfântă.

Auzi, Doamne,

Cum şuieră vântul

Printre oasele mele albe.

Îngăduie,

Oh, îngăduie, Părinte!

Liviu Oprică

Celula-spin

/ multumesc2014 / Un comentariu

1466038_1436003179945370_203760470_n Desigur că acolo.

 Acolo, aripa devine zbor,  iar

 Acea zi e întoarsă spre noapte

 De o singură mișcare a unui singur pol

 Dintre noi și acolo.

 Libertate măiastră vorbindu-mi la ureche

Cu șoaptă întoarsă spre întoarcere

De grai

Ajunge oare limba?

(mi se șoptește: trece)

Mihai Nistor

 

 

Fără titlu – Liviu Oprică

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

Mahmood Sabzi - Iranian Abstract Impressionist painter - Tutt'Art@ (21).jpg

Mi‑au murit, nerostite, cuvintele

Când am vrut să‑ţi vorbesc despre dragostea mea.

Îmi erau albe, nepătate, veştmintele

Şi sufletul meu de dorul înalt, mistuit, adormea.

 

Şi‑am hotărât să-l trezesc. N‑aveam nici un drept

Să cer dragoste pentru dragoste, să aştept

În loc să capăt, ca de obicei, un suflet, un trup

Să‑mi fie mie osândă, unei lumi, în piept.

Liviu Oprică

Imaginea: Mahmood Sabzi – Abstract Art