Un moment de rugăciune

O, de-am fi aproape de sfințenie, ce ne-ar bucura necazul, ba chiar trecerea… Dar, of, nu suntem… Prea puțini.
Necazul – o stare de fapt în dezacord cu starea noastră interioară – ne prinde când nu ne așteptăm. Pe toți. Ba nu, pe majoritatea.
Lui Avraam cred că i s-au tulburat mintea și inima la cererea Lui. Cocârjit de durere, a urcat pe dealul jertfei. Noi nu mai știm pe ale lui Avraam, dar încă umblăm cocârjiți . De durere și de neștiința de a ne afla alinare. Încrederea în El e doar un fir subțire la care doar privim. Îl grijuim, dar ne e frică să ne atârnăm de el. S-ar rupe. S-ar rupe lumea noastră grunjoasă.S-ar rupe… Și căutăm… Căutăm mereu să îngroșăm acel fir…Ne dorim să devină funie, ba, unii, SCARĂ.
Să ne rugăm Bunuțului pentru cei în necazuri, ca El să le întărească vederea firului să-l simtă frânghie și/ sau scară.
Ieri am avut o stare interioară cumplită, fără să știu de ce. Am aflat apoi de accidentul de la Brașov… Plecații să fie odihniți în pace și rămașii lor și răniții să fie în paza Domnului și în sufletul nostru.
Astăzi… încă o veste tulburătoare…
Continuă lectura

Culoare, sunet și gând de toamnă

Întotdeauna am iubit toamna…

O iubesc fiindcă îmi ciupește obrajii cu picăturile ei reci de ploaie; o iubesc pentru culorile ei, pentru mirosul ei, pentru roadele pe care mi le dăruiește cu dragoste, mie și vouă. O iubesc pentru că este darul Lui pentru noi :).

Întotdeauna am iubit toamna… și, în 2010, am simțit să-i spun cumva… A ieșit melodia de mai jos. Naivă, știu, dar e din suflet :).

Cuvinte pentru colegii mei profesionişti – Mihaela Cardiș

asistenti

Motivele care mă determină să scriu aceste rânduri nu sunt unele plăcute, dar o fac fiindcă cred că în fiecare din voi a rămas acea scânteie care v-a determinat să alegeţi meseria de asistent medical.

Eu am început cu Liceul Sanitar – singura formă de şcolarizare în 1985 -, am continuat cu echivalarea de 1 an şi apoi am făcut studiile universitare. Nu mi-a prisosit nicio informaţie.

Din 2001 am şi activitate didactică la disciplina T.Î.B (Tehnica Îngrijirii Bolnavului) si menţionez asta doar ca să percepeţi cât mai bine perspectiva din care vă scriu.

Încep prin a vă spune că nu am beneficiat de o instruire practică ok în liceu, fapt care m-a adus în situaţia de a nu fi în stare să fac o injecţie intramusculară atunci când m-am angajat. Am avut norocul să îmi încep cariera într-un colectiv unit – de la medic la infirmieră – cald şi-n acelaşi timp profesionist. Mi-au arătat cu drag şi am învăţat cu drag şi repede tot ceea ce s-a putut învăţa pe secţia respectivă. De la acest exemplu vreau să plec în ceea ce vă voi spune mai departe.

I. De ce am încetat să ne formăm învăţăceii cu drag – elevi sau studenţi?

De ce aruncăm asupra lor frustrările noastre?

Ce vină au ei că au optat pentru una din formele de învăţământ? Spun asta fiindcă în multe spitale din ţară cei care au optat pentru universitate sunt umiliţi cu orice prilej. De ce? Ce vină au ei pentru că sistemul e idiot?

Am uitat cumva prima noastră zi de practică şi aşteptările pe care le aveam de la ea?

Am uitat cumva că inima ne-o luase razna de emoţie, teamă şi că vorba caldă a mentorului a readus-o la ritmul ei normal sau a a perturbat-o pozitiv entuziasmând-o?

Am uitat cumva că ei vor fi viitorii noştri colegi şi că cel mai ok e să fie cât mai bine pregătiţi?

Am uitat care este scopul nostru – să îi îngrijim bine pe semenii noştri, ca şi cum în patul acela am fi noi sau cei dragi ai noştri – şi am uitat să căpătăm obişnuinţa de a percepe şi apoi acţiona pe termen mediu şi lung?

Nu suntem veşnici, tocmai de aceea ar trebui să dăruim tot ceea ce am învăţat bine celor care ne vor urma.

Fiind buni mentori vom rămâne şi noi măcar în amintirea lor şi, prin asta, plus ceea ce au ei de adăugat, în fiecare act medical bine făcut, în fiecare zâmbet al pacientului şi ca scânteie pentru cei mai dotaţi, care vor duce meseria noastră la standarde pe care noi nu le-am gândit.

Suntem egoişti, indiferenţi sau chiar răi? Atunci şi sistemul va stagna, involua sau chiar se va întoarce împotriva noastră.

Să nu ne culcăm pe o ureche – cum e vorba – şi să credem că faptele noastre – mici şi mari – nu contează.

CONTEAZĂ!

Ele desenează viitorul.

O altă problemă, care este cauză a primei: sistemul de pregătire a AM s-a tot schimbat de-a lungul anilor, atribuţiile au rămas aceleaşi, indiferent de forma absolvită, dar remuneraţia s-a modificat. Un motiv de framântare, chiar invidie printre noi. Şi, dacă e omenesc să experimentăm şi noi astfel de sentimente, nu mi se mai pare la fel când le lăsăm să ne acapareze şi să ne transforme în roboţi frustraţi, care nu-şi mai pot aminti că iniţial au ales să se dedice semenilor lor. Îţi trebuie curaj să faci asta, nu? Unde s-a pierdut curajul acela? Şi trec la punctul următor:

II. De ce am încetat să spunem adevărul :

1. că vrem să ne facem meseria bine dar că nu putem fiindcă suntem prea puţini – chiar şi în privat – ?

2. că nu avem întotdeuna cu ce să ne facem treaba – materiale, medicamente

3. că nu e ok să facem treaba medicului – completat FO, scrisori medicale, reţete?

4. că suntem blocaţi de sistem – prin modul în care e conceput – să facem asistenţă la domiciliu (cabinetele de medicină de familie), fapt ce ar duce la eliminarea costurilor de cazare şi masă pentru cei care acum sunt spitalizaţi şi pe perioada în care ar putea fi îngrijiţi la domiciliu şi la scăderea îmbolnăvirilor, deci şi a costurilor, prin educaţia sanitară la domiciliu (una e să vorbeşti 2 minute cu pacientul înainte să intre la medic sau după ce a ieşit sau să organizezi conferinţe la care să inviţi populaţia şi alta este ca AM de familie să discute lunar sau trimestrial cu omul care deja are încredere în ea/el)?

5. că din cele 30 de credite anuale ar fi ok ca măcar jumătate să fie pe domeniul în care profesăm – eu aş spune chiar 75% – cursurile pe domeniu să le alegem noi, nu să ni se impună, cu respectarea criteriilor privind relevanţa? Atunci OAMMR ar trebui să vină cu o ofertă competitiveă – cursuri relevante.

6. că nu avem niciun cuvânt de spus privind şcolarizarea AM – modele europene de succes – atât în privinţa şcolarizării cât şi a practicii?

7. că intră în sistem şi ne devin colegi oameni care au diplomă dar nu au dat pe la şcoală mai mult de 10% – teorie şi practică sau care, deşi au dat pe la şcoală, nu au nicio legătură cu meseria? Subliniez acest punct şi-l corelez cu precedentul. Dragii mei colegi, vă rog să meditaţi asupra acestor gânduri şi vă voi mulţumi, vă vor mulţumi şi veţi fi mulţumiţi pentru schimbările pe care le poate aduce curajul de a spune adevărul şi de a acţiona în gama lui.

Vă mulţumesc!

Mihaela Cardiș

Imagine: sursa – http://redesteptarea.ro/saizeci-de-studenti-de-la-medicina-vor-incepe-din-septembrie-cursurile-la-lugoj_1819595.html#prettyPhoto

Astăzi împlinim 3 luni :)!

descărcare

Nici nu știu când au trecut aceste 3 luni :)! Au fost ca un vis; un vis plin de întâmplări mai mult sau mai puțin fericite! Am început în forță și cu mare bucurie; dl Profesor Cristian Mihai-Pomohaci se ocupa de partea ”tehnică” a revistei, iar textele dumnealui păreau desprinse din Pateric – aveau o dulceață și radiau o căldură molcomă, ce  atingea  profund sufletele cititorilor. O neînțelegere , mai curând o divergență de opinii, a făcut ca drumurile noastre să se despartă. A fost foarte dureros pentru mine, atât de mult m-a afectat plecarea dumnealui, încât am făcut o formă bizară de alergie – mi-au apărut pe partea stângă a corpului niște vezicule albe, pline de lichid, dureroase și care lăsau semne timp îndelungat. Dar a fost alegerea ta, Cristian! Îți mulțumim/mulțumesc nespus de mult pentru revistă – pentru că tu ai plătit-o, ai conceput-o, la rugămințile mele înciudate, că nu mă pricep să tropăi ca un cal de curse prin revistă; tu i-ai dat un ton aristocratic și ușor old  fashion, atât de nostalgic și de șic :)! Nu am încetat nicio clipă să te aștept să revii – ești bine venit oricând! Make us a surprise :)! Odată cu Cristian a plecat și distinsa doamnă preoteasă Maria Alexandra Mihaescu, ale cărei poezii, extrem de sprintene și de spontane, ne-au încântat mai întâi pe noi, apoi sperăm că și pe dumneavoastră.  Doamna este un om ferm și principial – vă reamintesc diferența de opinii de atunci, care a dus la ”reformarea trupei” – stabilisem să nu postăm articole politice, iar unul dintre noi a scris unul în 2 părți – pe prima a postat-o dl profesor însuși, iar pe-a doua, eu! Așa mi s-a părut corect, măcar față de unul dintre membrii echipei, dar și față de propria-mi conștiință, cu care iarăși am avut atunci un meci greu de dus! Apoi am rămas noi 4:  Alex-ii – Alex Amarfei – Alex mare și Alex Povarnă, eu și Mihaela Cardiș, să asigurăm apariția zilnică a cel puțin un articol! Serviciul, treaba, care nu se termină niciodată, au făcut ca uneori să nu putem să scriem, dar tot timpul unul dintre noi acoperea totuși obligația zilnică față de cititori :)! Cred că ne-am descurcat binișor, nu, domnule Profesor? În acest moment sunt 10 000 de views, 111 articole postate și suntem urmăriți de cititori din 33 de țări! Sper că sunteți un pic mândru de noi, ținând cont de faptul că nici nu știam să deschidem revista! Vă mulțumesc din suflet tuturor colegilor – foști – actuali – viitori, invitaților –  Liviu Oprică, Mihai Nistor, Fabian Ghenof și Paul Hitter.  Să vă înflorească-n glastră un crin imperial, nu unul la Cotroceni. Doamne ajută tuturor!

Cristina Ghenof